Talk-show-ul – mai mult decât un sport naţional

Mulţi spun că băutul şi bătutul nevestei este un sport naţional la români. Nu ştiu cât de adevărată este această afirmaţie, deoarece eu cred că un om beat nu prea mai are putere să îşi bată nevasta, mai ales dacă se îmbată frecvent. Mai degrabă este el predispus să primească bătaie de la nevastă, mai devreme sau mai târziu. Dar chiar dacă ar fi adevărat, dacă băutul şi bătutul este un sport naţional dedicat mai ales bărbaţilor, există un sport mai recent care are atracţie nu doar la bărbaţi, cât mai ales la femei: talk-show-ul. Spre deosebire de alte sporturi, marele avantaj al acestui “sport”, care s-ar traduce în limba română prin “spectacol vorbit” sau mai bine zis “vorbă de dragul spectacolului”, ar fi că permite ca oricine să-l practice, atât actorii principali – vedetele, analiştii comentatori pe diverse teme, moderatorii, cât şi simplii spectatori din faţa oglinzii micului ecran care în rândul familiei şi celor cu care asistă la acest spectacol, pot la rândul lor să comenteze comentariile comentatorilor invitaţi. Sau dacă nu o fac în timpul show-ului, cu siguranţă vor găsi timpul ulterior să comenteze şi să întoarcă pe toate feţele evenimentele zilei, ştirile importante, bârfele cele mai tari etc.

De-a lungul indelungatei noastre istorii, poporul roman a inventat numeroase proverbe legate de vorbit cum ar fi “Vorba multa – saracia omului” sau “Vorbele trec, faptele raman” sau “Tine-ti limba-n gura, ca sa ai friptura”.

Cu toate acestea, pe masura ce atractia acestui sport a cuprins tot poporul, de la seful statului pana la babele de la sat care stau pe ulita la taclale sa mai traga o mica barfa, aceasta intelepciune acumulata de-a lungul anilor pare a fi ignorata din ce in ce mai mult si romanul isi da frau liber la limba si incepe sa aiba pareri cat mai multe in cat mai multe domenii si de asemenea ii place la nebunie sa si le expuna cat mai vocal si la cat mai multi, ideal la (ZERO)TV sau vreo alta televiziune ca doar zero sunt toate, desi cu totii am auzit de proverbul “Daca taceai filozof ramaneai”. Si nu o data ni s-a intamplat fiecaruia sa ne simtim cu musca pe caciula din aceasta privinta. Cine mai are insa dorinta sa ramana filosof intr-o tara in care pana si presedintele isi doreste cati mai multi tinichigii?

Ca niste buni crestini ce suntem, ar trebui sa stim de asemenea ca vom da seama pentru orice vorba desarta, adica orice vorba care nu are rost, este fara sens si prin urmare ne consuma energiile noastre si ale ascultatorilor aiurea, punandu-ne totodata intr-o situatie de risc, anume riscul ca aghiuta sa se interfereze pe “canal”, si din cauza dorintei noastre de a trancani vrute si nevrute cu, dar mai ales fara rost, sa ne puna pe limba lucruri mai putin placute, caci intelept este sa vorbesti mai ales cand ai ceva de folos sa graiesti, dupa cum scrie la Carte: “Din prisosul inimii graieste gura”, iar daca nu din prisos de bunatate si intelepciune, vai de noi, caci ori prinos de desertaciune nefolositoare este aceea ori prinos de prostie si rautate.

De multe ori punem pe seama originii noastre latine limbutia fara margini si dorinta de a sta la taclale aiurea fara rost cat mai mult timp, non stop daca se poate. Si de obicei, pe langa limbutie facem recurs si la “sangele fierbinte” al latinilor si ne autoflagelam cu “omenia” si “caldura sufleteasca” ce ne-ar veni tot de latini, in contrast cu raceala si lipsa de comunicare a altor neamuri. Poate fi un sambure de adevar la mijloc, desi s-a dovedit stiintific ca genele nu sunt purtatoare si de prostie, si ce poate inseamna altceva decat faptul ca nu ne putem opri din vorba mai ales atunci cand avem treaba si mai ales ca desi vorbim mult, nu facem mai nimic in rest iar vorbele noastre nu sunt deloc cuviincioase ci nepotrivite atat la masura, cat si la mesaj, la sens, la ton etc

Intr-adevar, a spune o vorba buna este greu, caci “vorba dulce e ca sarea in bucate”. Iar a spune chiar o vorba buna si la momentul potrivit este si mai greu, caci delicatetea si bunacuviinta sunt deja virtuti calcate in picioare de anti-cultura contemporana postmodernista care a nivelat orice valoare a trecutului dintr-o ura prosteasca fata de tot ce inseamna traditie, cultura populara sau credinta. Numai dupa ce am petrecut cateva zile printre cativa oamenii batrani si simpli de la tara putem intelege cu adevarat ce inseamna sa spui ce trebuie cand trebuie si cum uneori e bine sa taci chiar daca te mananca limba, iar alteori adevarul trebuie sa-ti tasneasca din gura precum niste sabii de foc arzand prostia si nebunia altora. Nu am timp acum sa povestesc pe larg despre cativa batrani de la tara cu viata sfanta, dintre aceia buni nu dintre aceia betivani care isi bat nevestele. As dori doar sa povestesc o mica intamplare, caci ce este mai bun decat un exemplu care sa sublinieze ceea ce am incercat sa spun in acest cuvant?

Aflandu-ma in vizita la tara la niste rude – unchi + matusa + o mamaie, mama unchiului – a venit vorba despre revista satului, scoasa de un preot foarte inimos care a reusit sa faca ceea ce putine sate au: o revista a parohiei. Vorba a adus-o matusa, razand in batjocura ca spun numai minciuni in revista asta. Matusa desi se declara credincioasa si mai vine din cand in cand la biserica, credinta ei nu e ca cea a parintilor ei, caci fara spovedanie si impartasanie nu suntem de fapt crestini, ci doar preocupati de crestinism. Intrigat, deoarece citisem si eu revista, am intrebat care sunt minciunile, sa imi dea exemplu. Atunci a inceput matusa sa povesteasca din amintire anumite fapte care i se pareau ei minciuni, fiind prompt contrazisa de mamaie – o femeie batrana, credincioasa, de pe alta lume – care a marturisit ca toate cele spuse in legatura cu subiectul respectiv sunt adevarate, nici vorba de minciuna. Pe vremuri existase o cantina la biserica satului, in care se facea pomana cu copii de la scoala. Acesta era subiectul discutiei despre care matusa o considera o minciuna, pe cand mamaia a corectat-o foarte prompt, dar fara patima.

Inainte insa de a veni vorba de revista satului, mamaia intrase in camera sa ne salute si sa ne atraga atentia – mie si sotiei – sa mergem pe calea pe care am pornit. De fiecare data cand ne intalnim – o data la cateva luni -, mamaia ne fericeste ca mergem la Biserica si ne indeamna sa o tinem pe calea cea buna. De data aceasta insa, mamaia a facut-o intr-un mod putin grav, a repetat de mai multe ori si ochiii ei obositi si impaienjeniti de timp erau acum larg deschisi si privirea ei ne atintea precum doua faruri de la inaltime.

Nu stiu daca ati cunoscut batrani profeti, dar eu am cunoscut. Am mai auzit pe cativa ca batranii nostri de alta data, aceia buni, credinciosi si smeriti, aveau momente de profetie, mai ales cu privire la neamul lor, la copii sau vecinii lor. Cam asa mi s-a parut mie mamaia acum, dar nu mesajul ei m-a tulburat, ci intuitia ca acesta este ultimul an in care ne-a binecuvantat si ne-a mangaiat cu cuvintele ei, si ca parca doreste sa ne lase un ultim sfat, un ultim indemn ca un dar din partea ei inainte de a ne parasi din aceasta viata.

Discutia despre cele sfinte a continuat, din pacate pe acelasi ton, matusa razand la un moment dat, acelasi ras ironic in care am simtit samburele ateismului si al ignorantei fata de credinta si de trecutul nostru. Nu sunt sigur, dar tot despre o masa a saracilor care se da la Biserica satului si care cred ca matusa o contesta, iar mamaia din nou o corecta. De data aceasta insa a facut-o mult mai ferm si a atentionat-o: “nu rade, caci tu nu esti dintr-un neam care rade”. Nu a mai spus si “de cele sfinte”, adica “rade de cele sfinte”, nu esti dintr-un un neam care isi bate joc de credinta stramoseasca, nu se cuvine sa razi de lucrurile bune facute de altii si la care tu nu ai nici o contributie desi si tu esti din sat si tu ar trebui sa fii cea care face aceste fapte bune, caci esti in putere, nu cea care le contesta ca si cum nu ar exista, desi ele exista. Niciodata nu am mai auzit-o pe mamaie criticandu-si nora, desi indemnand-o in credinta, am mai auzit-o, dar practic facandu-se sabie in apararea adevarului, un adevar mic dar cat de mare totusi, si atacandu-l parca direct pe vrajmasul care ii indeamna de fapt pe oamenii slabi sa rada si sa batjocoreasca orice tine de credinta, nu mi s-a mai intamplat. Cu siguranta mamaia, ca orice om batran si neputincios si care nu mai are multe pretenti, de multe ori cedeaza si nu zice prea multe in fata copiilor ei. De altfel, de fiecare data cand ii vizitam, ea dintr-o sfanta sfiala doar vine sa ne salute si apoi se retrage in camaruta ei, fiindu-i rusine sa stea macar de fata, dar sa mai si intervina in discutiile noastre. “Va las sa vorbiti, eu ma duc la ale mele” este cuvantul ei de obicei. Si acum ne-a lasat dupa acest scurt moment in care a pus punctul pe i: mai intai a marturisit adevarul in problema cu cantina de alta data, a explicat pe larg cum se intampla, a adus o marturie cat mai completa ca sa alunge indoiala norei, apoi cand nora a sugerat ca ar mai fi o alta minciuna mentionata in revista, mamaia a corectat-o din nou cu rabdare si i-a explicat mai pe larg cum se da masa la saraci, cum unele femei ajuta, de cate ori pe luna se da masa etc. Insa atunci cand nora a inceput sa rada si sa glumeasca ca poate se da si vin pe acolo si poate ca femeile de ajută bea si ele vin si de aia se duc sa ajute, mamaia a atacat direct si a facut apel nu la dreptatea ei, nu a apostrofat-o caci era usor sa ii zica ca e rea si batjocoritoare, ci doar a facut apel la radacinile ei, a pus-o sa se uite in spatele si sa vada de unde vine, ca sa se poata aseza corect cu picioarele pe pamant, sa stie unde se gaseste si incotro merge.

Nu stiu daca am reusit eu sa explic faptele exact cum s-au intamplat, doar doresc sa subliniez cat de extraordinara era ganduirea oamenilor de alta data si cat de frumos gaseau si momentul cand sa spuna ceea ce trebuie si ce anume sa spuna. Retorica noastra, a credinciosilor sau necredinciosilor, fata in fata cu minciuna si batjocura fata de unele lucruri de care ne pasa, este violenta, combativa si directa. Tu razi de credinta mea si o faci mincinoasa? Nu ai dreptate, esti un prost, adevarul e asta, eu sunt martor si stiu precis, tu te inseli. Dovezile sunt clare. Cum poti sa fii asa de mincinos si de rau? Esti indracit, esti inselat, trezeste-te. O galceava cu diavolul la urma urmei, cati dintre noi am avut vreo confruntare reusita sau macar interesanta cu un putin sau deloc credicios? Ei bine, mamaia a facut apel nu la fapte, desi erau clar in favoarea ei, nu la dreptate, desi dreptatea era de partea ei, nu a speriat-o pe nora cu pedeapsa lui Dumnezeu, ci i-a pus in fata parinti si neamul ei, cum au ras sau nu au ras acestia. Nu i-a explicitat “au ras de cele sfinte”, a lasat-o sa inteleaga singura, desi mamaie nu e nici filozoafa si nici nu are studii de retorica. Pentru ea a rade de o simpla revista de parohie inseamna a rade de Dumnezeu, a rade de credinta stramoseasca si a te rupe de neamul tau. Nasul ei a mirosit ceea ce poate nici nora nu si-a dat seama, caci putina credinta are si ea, dar nu atata cat sa poata macar sa realizeze ca spunand lucruri neadevarate despre o revista a bisericii, nu este un lucru banal, ci o contra-marturisire si o rupere benevola de neamul din care ne-am tras si care neam nu radea si as adauga eu, nu vorbea vrute si nevrute, nu frecventa talk-show-urile, ci vorba lui era plina de dulceata intelepciunii si a bunei cuviinte care mult ne lipseste astazi.

Cât despre exemple despre cum să taci când trebuie să taci, poate o să revin altă dată, acum cred ca este timpul să tac.