„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei cap 17 v.18#20)

Cuvintele Mântuitorului referitoare la puterea credinţei de a muta munţii din loc sunt binecunoscute. De multe ori, preoţii în predici ni le reamintesc şi uneori chiar subliniază minunile care s-au înâmplat în istorie, când credinţa a mutat munţii din loc la propriu, nu doar în mod figurativ care este de fapt sensul evident al metaforei. Îmi amintesc că un părinte când amintea despre aceste cuvinte, spunea că adevăratul munte este omul brută şi mutarea lui este transformarea într-un bun creştin. Iar dânsul, ca un preot cu experienţă, ne mărturisea că la viaţa lui a văzut mulţi oameni care s-au transformat total, s-au schimbat atât de mult încât într-adevăr putem spune că un sâmbure de credinţă poate muta munţii din loc.

Este într-adevăr greu de crezut că doar un sâmbure de credinţă poate să mute munţii, fie ei munţi adevăraţi sau munţi în sens figurat: munţi de necredinţă şi îndoială, munţi de nepăsare şi delăsare, munţi de deznădejde şi amărăciune. Însă dacă cugetăm puţin, înţelegem de ce Mântuitorul a zis sâmbure şi nu a folosit alt cuvânt care să semnifice micimea, cum a folosit de exemplu acul: „mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului …” (Luca 18#25). Eu cred că Mântuitorul a folosit sâmbure pentru a da de înţeles că sâmburele poate să rodească şi poate face rod mare, care rod mare va fi în stare, poate mai târziu dacă nu mai devreme, să mută munţii din loc. Şi nu doar că poate ci chiar trebuie să îi mute, pentru a putea spori viaţa. Aşa cum arborii din jungla de la ecuator, trebuie să se lupte pe viaţă şi pe moarte cu celelalte plante şi cu ceilalţi arbori, pentru a supravieţui, şi credinţa noastră, dacă o lucrăm cum trebuie şi dacă vrem să crească, să sporească şi să ajungă cât mai sus, trebuie să işi înfigă rădăcinile cât mai adânc în pământ şi astfel credinţa mută munţii de pământ atunci când doreşte să ajungă cât mai sus.

Ar fi multe de comentat şi povestit despre aceste cuvinte şi îndemnuri lăsate nouă de Mântuitorul spre lucrare. Cuvintele Mântuitorului de fiecare dată când ni le reamintim şi cugetăm la ele, trezesc noi şi noi sensuri şi reaprind focul credinţei în inimile noastre, îndemnându-ne să ne autodepăşim şi să cautăm să înţelegem din ce în ce mai mult, dar şi să devenim din ce în ce mai buni. Nu există să ascultăm sau să citim cuvintele Mântuitorului şi să rămânem insensibili, fără nici o reacţie.  Poate doar dacă într-adevăr nu mai avem minte să înţelegem şi nici inimă care să nu fie îngheţată precum o planetă atât de îndepărtată de soare încât căldura acestuia nu o mai poate dezgheţa.

Dar nu despre credinţa care mută munţii am dorit să scriu, ci despre gândul care poate muta munţi. S-au spus multe despre gânduri, s-au scris cărţi întregi despre lupta cu gândurile şi despre rugăciunea minţii care printre altele ne cere tot o disciplină a gândurilor mai întâi. Lupta cu gândurile rele este într-adevăr vitală, pentru că este trecătoarea prin care trebuie să trecem vrem-nu-vrem în calea către curăţia minţii şi a inimii. Lupta cu gândurile este de fapt singura luptă adevărată şi cea mai importantă luptă a omului. Căci dacă învingem ne mântuim, iar dacă pierdem … mila Domnului. Şi dacă învingem, tot mila Domnului este, căci noi oricum nu putem nimic fără El, dar dacă gândurile noastre sunt robite încrengăturilor diavolilor, şansele noastre la mântuire sunt periclitate şi putem pregusta din iad încă de pe aici: scrâşnirea dinţilor, durere, suferinţă, chin, foc nestins, nelinişte, frică, lipsă de sens (deznădejde), singurătate etc. Toate aceste stări sunt invariabil un fel de „preview” al iadului şi o stare întunecată a sufletului nostru, iar gândurile noastre nu sunt altceva decăt un ecou al iadului acum şi aici, în mintea noastră şi în trupul nostru, pentru că durerea venită din gândurile negre, deşi teoretic are loc în cap, se răsfrânge în toată fiinţa noastră, atât în trup cât şi în suflet. Iar rostul acestei dureri este ca să ştim ce înseamnă a fi departe de Dumnezeu şi să luăm aminte.

Chiar poate un gând frumos muta munţii şi cum putem să facem asta? Se poate face primăvară cu o floare? Poate un om singur să lupte cu un pistol cu apă împotriva unei armate de soldaţi profesionişti armaţi din cap până în picioare cu tot felul de arme de ultimă generaţie? Căci cam acesta ar fi raportul între noi şi cetele diavolilor care caută să ne doboare, mai ales în anumite situaţii tensionate, de cumpănă, în care înclinarea noastră spre bine sau spre rău poate fi chiar definitivă, sau în orice caz este într-adevăr un moment de răscruce de importanţă foarte mare pe tărâmul duhovnicesc.

Gândul de a scrie acest cuvânt mi-a venit pornind de la o scena dintr-un documentar văzut recent. Documentarul prezintă un episod tensionat din perioada războiului rece când în timpul unui exerciţiu NATO care simula un răboi nuclear, ruşii erau siguri că NATO îi va ataca şi prin urmare căutau să fie mereu în alertă şi să nu fie cei din urmă care vor folosi arma nucleară. În această stare tensionată, un militar rus la o bază de rachete nucleare, primeşte un semnal de alertă de la calculator că o rachetă nucleară NATO a fost lansată şi se apropie de Rusia. Pe umerii lui a căzut decizia dacă să declanşeze sau nu al treilea (şi probabil ultimul) război mondial. Toate informaţiile conduceau către ideea că într-adevar a fost lansată o rachetă, însă acest militar a avut gândul bun să mai aştepte puţin şi astfel a evitat catastrofa. Mai apoi s-a dovedit că alarma era falsă. Un gând bun într-o situaţie într-adevăr dificilă, când miza deciziei este mare, poată să mute munţii …

Poate mulţi ar zice că a fost noroc şi că soldatul acela a riscat aiurea şi nu şi-a făcut datoria, sau poate că i-a fost frică să apese butonul. Eu sunt sigur însă ca acel soldat s-a rugat înainte să apese pe buton şi că Dumnezeu i-a dat gândul cel bun, rupând astfel toată pânza de păianjen cosită în jurul pământului de către diavol – îndemnătorul la toate relele care se bucură când oamenii suferă şi se războiesc.

Cu siguranţă fiecare dintre noi suntem puşi în situaţii limită de tensiune duhovnicească majoră în care trebuie să luăm o decizie foarte importantă, dar foarte dificilă în care diavolii ne îndeamnă într-o parte, iar îngerii în cealaltă. Fără pregătirea necesară şi fără smerenie, nu vom alege niciodată varianta cea bună. Iar rezultatele vom fi sau nu vom fi în stare să le primim după măsura alegerii noastre, de aceea rugăciunea trebuie să ne fie platoşă în toate momentele: şi înainte de decizie şi după. Căci fără lupta cu gândurile şi fără exerciţiul dreptei socoteli nu vom face nici un pas înainte.