Athos – cum ar arăta o ţară ortodoxă adevărată

Cel mai des gând care m-a însoţit pe cărările Athosului, pe lângă uimirea de a trai harul special care este dăruit oricărui creştin care pune piciorul pe acest munte sfânt indiferent de cât de păcătos este, a fost că Athos-ul ne-a fost dat de Dumnezeu pentru ca popoarele să nu aibă răspuns la Judecata neamurilor că nu au putut să transforme ţara în care trăiesc într-o ţară ortodoxă cu adevărat. Monahii de la Athos au reuşit.

Nu ar fi extraordinară o ţară în care:
– oriunde apuci noaptea pe drum, vei găsi găzduire şi masă;
– dacă te prinde poliţia că ţi-a expirat viza, nu te arestează şi nu te consideră terorist, ci doar îti porunceşte să părăseşti ţara cât mai repede, lasându-te însă în pace;
– nu îţi este frică să laşi bagajele nepăzite nicăieri, pentru că nimeni nu fură, sau oricum aproape nimeni;
– nu simţi nevoia să încui uşa de la intrare decât ca să nu ispiteşti pe diavolul să îţi trimită vreun nebun în vitzită ca să te sperie;
– în magazine nu ţi se pare ciudat să găseşti icoane şi mir lângă raftul de bere;
– asteptând autobuzul, te poţi aştepta să primeşti de pomană o sticlă de Coca-Cola de la un călugăr tocmai când îţi arde gâtul şi ai rămas fără bani?

Nu ştiu în ce măsură Athosul păstrează esenţa Imperiului Bizantin. Multora aşa ne place să credem şi nădăjduim poate că prin cine ştie ce minuni, Dumnezeu să intervină în istorie şi să ne dăruiască ceea ce noi nu putem face. Dincolo de aspectul exterior şi de rostul său care este de a fi o flacără a ortodoxiei aprinsă neîncetat, Athosul este în primul rând un loc unde timpul curge altfel. Am fost 5 zile şi m-am întors ca şi cum ar fi trecut o lună. Timpul curge lin, la fel ca şi rugăciunea care se face mult mai uşor şi nu cred că doar statutul meu de pelerin şi de om al muncii aflat departe de grijile de zi cu zi mi-au dat această impresie. Nu cred nici că doar ruptura de societate prin lipsa internetului, a televiziunii, a ziarelor sau a altor componente ale societăţii moderne explică în totalitate această percepţie. Poate că explicaţia ar fi că Athosul este de fapt locul unde timpul curge normal, iar in restul lumii nebunia a luat locul normalului şi de aceea trăim într-un perpetuum “nu am timp”.

Ne-ar fi util să aflăm secretul atât al trecerii timpului dar mai ales al fericirii şi al bucuriei care este caracteristică locuitorilor acestei ţări şi care atrage ca un magnet mii şi mii de pelerini care fac eforturi mari să ajungă aici şi nu se dau înapoi de la cele mai grele condiţii pentru a putea vedea comorile Athosului şi pentru a pătrunde cât mai adânc şi cât mai des misterele care învăluie acest munte sfânt.

Personal, deşi nu am fost prima dată, acum am trăit altfel întâlnirea cu Athosul, mult mai puternic ca prima dată şi sper cu consecinţe cât mai persistente pentru felul cum voi trăi de acum înainte. Elementul esenţial care diferenţiază Athosul de orice altă ţară este orientarea: Athosul este orientat către Hristos în timp ce restul lumii este orientată către om (în cel mai fericit caz), către individ (omul ca parte din grup, nu ca persoană) sau către nicăieri cum mai sunt unele ţări aflate de izbelişte cum e şi cazul României, denumită adeseori cu bun motiv Absurdistan – ţara unde nimic nu are sens, toate sunt aiurea.

Dacă în orice ţară ştirile zilei şi preocupările guvernanţilor sunt legate de PIB, de performanţele economiei, de salarii sau de inflaţie, la Athos breaking news-ul este mereu acelaşi: slujba şi rugăciunea. Abia apoi urmează organizarea, primirea oaspeţilor, grădinăritul, curăţenia etc. Văzusem înaintre într-un documentar scholastic despre Athos cum crainicul comenta programul călugărilor: viaţa la Athos se împarte în 3 părţi: 8 ore rugăciune, 8 ore muncă şi 8 ore somn. Pe cât de simplistă pare această aparent naivă afirmaţie – deoarece bineînţeles că nimeni nu stă să calculeze câte ore ce face şi bineînţeles că trebuie să ne rugăm şi când muncim şi că unora 8 ore nu ne sunt de ajuns pe când altora 7 le sunt prea multe – pare un mic punct de pornire în a descifra cum de reuşesc athoniţii să fie “invidiaţi” şi admiraţi de toţi ortodocşii de prin alte locuri pentru performanţele lor duhovniceşti. Este adevărat că slujbele sunt lungi, deşi sunt lungi mai ales pentru leneşi şi pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu programul.

Rugăciunea, ascultarea şi osteneala pentru a plini toate poruncile şi pentru a trăi cât mai conform Evangheliei par cheile “succesului” athoniţilor. Atât de simplu dar totuşi atât de greu. Toate sunt însă gândite să ajute mohahul şi pelerinul să ducă lupta cea bună: slujbele se fac începând de la 4-5 dimineaţa pentru a nu prinde căldura. După slujbă, toţi la masă, pentru că urmează câteva ore de muncă. Masa: cu tihnă, ascultând cuvânt de folos citit de un frate care se “sacrifică” şi eventual ascultând şi un cuvânt al stareţului. Pe lângă măsline şi alte bunătăţi, de la masa de dimineaţă în unele locuri nu lipseşte vinul. Cam greu să bei vin la ora 7-8, dar un mic pahar după osteneala slujbei pare o mare binecuvântare pentru oasele slăbănogite ale călugărilor care par ca nişte scheleţi ambulanţi care însă rareori se îmbolnăvesc.

În pofida unor idei preconcepute, athoniţii nu exagerează nici cu munca nici cu alte osteneli peste măsură. Altfel, nu ar părea aşa de fericiţi şi relaxaţi cum se arată. Robia muncii imbecilizatoare şi chinuitoare este apanajul unei societăţii îndrăcite în care prin muncă omul este împiedicat să se mai gândească la Dumnezeu, este ţinut departe de rugăciune şi de relaţionarea cu semenii. Prin disciplină, ordine, ascultare şi binecuvântarea lui Dumnezeu, rezultatele sunt de mult ori mai bune pentru cei care urmează programul 8/8/8, chiar în plan material, ca să nu vorbim de cel duhovnicesc: ce folos are omul care aleargă neîncetat pentru pâine uitând de rostul său pe pământ.

Dacă rezerva unei ţări este ţinută la Banca Naţionala în seifuri bine păzite şi constă în bancnote şi în aur, averea mănăstirilor athonite costă în sfinte moaşte, icoane făcătoare de minuni şi alte obiecte vechi de valori inestimabile. În reportajul 60 Minutes al CBS, este povestit cum în Al Doilea Război Mondial, nemţii vroiau să fure oarece icoane şi alte bunuri şi s-au apucat să le catalogheze mai întâi. Au catalogat la ele până când ruşii au cam început să îi bată pe nemţi şi nu au mai apucat să ia nimic. Iată deci un răspuns pentru cei care au “rezerve” şi nu ştiu în ce să le investească: în sfinţenie.

Athosul ar trebui să ne dea de gândit şi pentru că:
– deşi mănăstirile au bani, se feresc să asfalteze prea mult drumurile pentru ca pelerinii să aibă măcar o mică constrângere şi cei care sunt prea comozi şi nu au evlavie sinceră ci doar curiozitate sau alte interese să se gândească serios data viitoare dacă chiar doresc să mai pătimească pe drumurile pline de gropi ale Athosului;
– construirea de hoteluri este văzută ca semn al sfârşitului lumii; când se va face primul hotel, probabil multi călugări vor părăsi muntele, aşa cum s-a întâmplat şi la Meteore;
– viaţă merge înainte şi fără televizor, ba chiar merge foarte bine;
– multe mănăstiri nu consideră electricitatea ca vitală deşi pe holuri şi la baie noaptea au aprins un bec; totuşi, călugări spală hainele în lighean iar în dormitoare nu sunt becuri ci lămpi de gaz;
– post or ne-post, pelerinii sunt primiţi cu un pahar de uzo, rahat şi apă;
– ignorarea unei simple ectenii – cea care îl pomeneşte pe Bartolomeu – a fost de ajuns pentru a produce război între celelalte mănăstiri şi schismatici; unitatea în cuget este mai mult decât mandatorie pentru convieţuirea în acelaşi loc, este o condiţie sine qua non;

Ar mai fi multe de zis despre Athos, am spus doar o vorbă-două pentru a aprinde pofta celor care pot să meargă şi încă nu au facut-o. În final, aş mai spune doar că cei care mai spun că România este Grădina Maicii Domnului cred că ia numele Maicii Domnului în deşert. Athosul merită cu adevărat această numire, iar cei care nu cred, să meargă să vadă.

Marea Lavra

Cristelniţa de la Marea Lavră

Cuvios într-o peşteră