Sfântul Gheorghe este numit biruitor şi este cinstit pentru mărturisirea credinţei până la moarte. Rezistând la chinuri cumplite şi pierzând toată faima de mare demnitar în cadrul unei puteri mondiale a vremurilor acelora, Sfântul Gheorghe a avut în primul rând un mare echilibru, multă înţelepciune şi atenţie precum şi o tărie de caracter uimitoare. Cu greu ne putem imagina, cum de a ajuns sfântul să fie de meserie tocmai … soldat. Citim în vieţile sfinţilor de multe ori atenţi mai ales la faptele de credinţă care ne sunt puse în faţă, fără a ne gândi prea mult la unele realităţi pe care uşor le putem deduce şi care ne relevă cu adevarat lucruri interesante şi pe care puţini le putem înţelege în deplinatatea înţelesurilor lor. Bunăoara, Sfântul Gheorghe a fost soldat. Meserie riscantă pentru un creştin. Asta înseamnă că el se lupta şi că poate chiar a fost nevoit să ucidă şi să pedepsească „teroriştii” vremurilor acelora. Căci fiecare stăpânire are teroriştii ei …

Mulţi când şi-l imaginează pe Sf. Gheorghe soldat se gândesc la parade militare şi la disciplina soldăţească, la antrenamente sau cel mult la păstrarea ordinii publice. Puţini cunoaştem contextul istoric şi pătrundem prin negura vremurilor în contextul realităţilor în care a trăit şi s-a sfinţit Sfântul Gheorghe. Putem însă să speculăm că pe vremea împăratului Diocleţian, care nu era tocmai un iubitor al drepturilor omului, se făceau multe nedreptăţi şi erau multe ispite pentru un creştin, fie el doar unul ascuns. Cu câtă dibăcie şi măestrie duhovnicească trebuie să fi trecut Sfântul Gheorghe prin toate! Căci dacă nu trecea, nu era prăznuit acum. Cu siguranţă, dacă sfântul ar fi fost pus să facă o nedreptate, ar fi plecat capul mai înainte de momentul în care ştim că a făcut-o şi ar fi mărturisit ca este creştin şi că nu poate să facă nimic care să se abată de la poruncile lui Dumnezeu. Faptul că a făcut-o în cele din urmă, ne este o garanţie că ar fi fost în stare să o facă şi mai înainte. Putem accepta că sfinţenia nu s-a născut cu ea, căci a lucrat cărămidă cu cărămidă, treaptă cu treaptă a urcat Gheorghe scara sfinţeniei. Însa putem şi presupune că dacă s-ar fi ivit prilejuri, sfântul şi-ar fi mărturisit credinţa şi mai devreme, dar nu a făcut-o, ceea ce înseamnă că a lucrat meseria ostăşească cu multă pricepere, pentru a nu greşi cu nimic. Căci orice greşeală în aceasta meserie, cel mai probabil în acele vremuri însemna viaţa unui om, sau poate chiar a unei cetăţi sau naţii, el fiind general nu în orice armata, ci în armata Imperiului Roman – puterea predominantă a acelor vremuri!

Avea deci sfântul nu doar curaj, curăţenie sufletească şi răbdare, ci şi multă dreaptă socoteală. Mintea noastră cu greu împacă o meserie violentă precum „mânuirea armelor” cu viaţa de creştin. Mulţi facem apel când vine vorba de violenţa la întoarcerea obrazului şi nu înţelegem că Mântuitorul ne-a îndemnat să facem aceasta dacă noi vom fi loviţi, nu a spus să întoarcem obrazul şi dacă un tâlhar ne atacă mama sau ne ameninţă copiii. Iată deci că şi armele au rostul lor şi că pot fi mânuite de un creştin, ba chiar mânuirea lor cu măiestrie poate fi o virtute. Pentru aceasta însă trebuie ca patimile să fie biruite şi mânia nimicită căci altfel în mânuirea armelor nu vom căuta să facem o lucrare binecuvântată şi trebuincioasă ci doar vom da viaţă acestor patimi prin exprimarea mâniei şi a urii faţă de aproapele.

Iată câteva gânduri la care să cugetăm în pragul colapsului societăţii când probabil mulţi se gândesc ce vor face în caz că violenţa va fi noua ordine. Să luăm însă seama la Sfântul Gheorghe care a dat dovadă de multă dreaptă măsură, ca o expresie a sfinţeniei sale pe care a dobândit-o poate cu mult înainte de scena finală a mărturisirii sale publice a credinţei care nu a venit decât ca o cunună a acestei sfinţenii.