„Prima casa, dulce casa” scria pe o reclama ieri intr-o banca. Mi-a venit sa scriu cu pixul in continuare: „Dulce casa, viata grea, banca e stapana mea” dar recunosc ca mi-a fost frica sa nu ma vada ne-a Costel, agentul de paza plictisit care pare totusi cel mai optimist angajat al bancii, daca e sa judecam dupa față si dupa voiosenia cu care aduce filele de la imprimanta catre operatorii care parca sunt prinsi cu lanturi de scaune, atat de stresati si ocupati sunt incat nici macar sa se ridice pana la multifunctionala sa puna mana pe ce au printat nu isi permit. Luxul de a face macar o ridicare si o sculare de pe scaun – cateva secunde, dar totusi un minim exercitiu fizic atat de necesar – a ajuns de mare pret in ziua de azi.

Pentru prietenii mei de pe Facebook, am sharat mai ieri un articol de pe blogul Basme Imobiliare in care autorul isi pune intrebarea – si da un raspuns – de ce sunt atatia tineri care s-au patimit sa faca un credit, si-au luat un apartament si au ajuns in final sa lucreze fie in alta localitate (s-au mutat din provincie in Bucuresti) fie au plecat in strainatate. Explicatia ar fi … The Big Wombassa – cititi articolul. Evident articolul a starnit multe patimi si multi dintre cei vizati s-au grabit sa se justifice. E firesc si viata e complexa. Sunt multi oameni care fac alegeri gresite si e greu sa accepte ca au gresit. La o alta banca mai ieri m-am intalnit cu un fost vecin din copilarie cu care nu ma mai vazusem de mult si despre care auzisem doar ocazional ce mai face. Din doua-trei vorbe cate poti schimba la o coada la plata ratei am aflat: s-a gramadit la credite tot ce a putut si deocamdata, a ajuns pana la 35 de ani sa avanseze cu casa de vis pe care a dorit sa si-o construiasca la un sat la vreo 20 km de Craiova. Parea foarte multumit desi mai degraba incerca sa simuleze satisfactia: a ajuns cu ea la rosu, a montat o centrala si si-a amenajat o camera. Se duce vara cu copiii, mai sta pe-acolo, in rest tot in oras sta, la apartament. Nu stiu daca „primul apartament” sau doar chirie, nu am intrat in detalii. Adevarul: s-a aruncat la credite in perioada de „boom imobiliar” si desi nu s-a ars prea rau (un pamant a reusit sa il vanda chiar inainte de crash) mare lucru nu a facut, adica s-a bazat ca isi face treptat casa, ca si-o construieste pe masura ce are bani dar deocamdata inca nu e locuibila si nici nu pare sa aiba planuri sa se mute. Are insa un loc unde sa se duca cu copiii vara, se justifica el. Mi-am amintit atunci de anunturile de prin ziare care suna cam asa: „gazduire gratuita pentru intretinere casa vacanta”. Nu am vrut sa ii zic, pai daca vroiai doar un loc unde sa te duci pe weekend cu copiii, puteai sa cumperi o gioarsa de casa la cate sunt acum de vanzare, nu sa te arunci sa faci casa de la zero. N-am invartit cutitul in rana, si-asa cand am ajuns la capitolul „munca” si l-am intrebat si cu ce te mai ocupi, dupa 2-3 vorbe am inteles: si-a cam pus multe in carca. E clar, omul are rate la greu de platit si se da peste cap sa munceasca din greu ca sa faca fata. Se scuza si de ce s-a riscat: m-am gandit ca daca e vreo problema, vand apartamentul meu si ma duc fie la mama, fie la socri, avem unde, nu e problema. Deci are variante, nu e problema.

Nu insa despre categoria de oameni care au luat decizii importante grele si nu au estimat corect toate aspectele doresc sa tratez. Vecinul asta nu e corporatist, nu e ITist, nu lucreaza nici la banca, are salariu bun, dar nu cred ca ar face parte din categoria de oameni cu salarii mediu sau peste mediu, cu job sigur, intr-un domeniu cat de cat sigur, care lucrand amandoi, avand salarii bune, peste medie, poate chiar de top, si-au permis sa faca credit, poate chiar nu doar prima casa, ci pentru ceva mai „high-end” si si-au permis chiar sa isi si finiseze apartamentul, sa cumpere mobila, ba chiar sa aiba si o masina-doua, bune, nu junkuri, si chiar si TV Led Full HD. Exista inca in Romania oameni pentru care rata nu e un stres prea mare, deci stau bine, isi permit chiar si o bona la copii. Asta pentru cei care nu tin copiii „in deplasare” la bunici. In blocul unde locuiesc eu, majoritatea familiilor au copii, dar pe timpul saptamanii este liniste totala. In weekend insa parca e gradinita. Si in curtea blocului si pe scari e plin de copii. Chiar si in casa nu se poate sa nu aud un copil cum se cearta cu parintii sau cum se bate cu sora-fratele. Care este fenomenul: marea majoritate din vecini sunt „corporatisti” si lucreaza mai toata ziua. Unii au bona, dar majoritatea nu au nevoie pentru ca trimit copiii la bunici. „Reuniunea” familiei are loc in weekend. Ca la chinezii navetisti care lucreaza la fabrica companiei si se intorc acasa in weekend. Evident exista diferente de „lifestyle” dar eu ma refeream la familie …

Bona are cel mai tare job in Romania: are un mediu de lucru destul de frumos, are colegi de munca / clienti / sefi destul de agreabili si are si „specificatii” destul de laxe si nu foarte greu de indeplinit. Ba chiar mai trage si o plimbare pe langa bloc, prin parculet- daca are unde, cand vremea e frumoasa.

In timp ce tinerii corporatisti care trebuie sa plateasca rata la super-apartament sunt la munca, bona se lafaie in ditamai apartamentul, se bucura de vedere (daca e cazul), admira mobila frumoasa, se uita la televizorul full HD, poate da cu aspiratorul performant pe covoarele superbe, poate sterge parchetul de lemn masiv, poate spala vasele in bucataria superba amenajata de corporatisti etc. Iar seful? O minune de copil, o pupa cand se intalnesc si cand se despart, se joaca cu ea, ii spune toate vrute si nevrute, ii pune intrebari hazli care nu o pot face sa nu rada si sa se amuze cat de acra ar fi ea ca persoana. Nu se intampla asa la job, unde viata e o jungla: sefii te privesc de sus si iti dau sarcini, colegii de pe acelasi nivel cu tine sunt competitorii tai si in cel mai fericit caz doar incearca sa te intepe si sa te puna in situatii nasoale, subordonatii cauta sa te fraiereasca si sa se eschiveze cum pot de ce au facut, in timp ce tu esti responsabil si trebuie sa dai rezultate, ca altfel … nu prima, nu promotie, nu job bun, nu sanse in cariera. Copilul insa e un sef bland – chiar daca poate mai tipa uneori daca nu ii dai pe desenele care ii plac sau il pui la culcare. Poate uneori vrea caca, ceea ce dupa mine e partea cea mai grea a jobului de bona. In general insa, nu cred ca se compara ca client/sef sau coleg cu nici un alt job.

Ca lifestyle, bonitul nu e prea complex: ai grija de copil, poate mai faci o mancare, poate mai bagi o masina de spalat, dai cu aspiratorul sau duci gunoiul si in rest … te joci cu copilul sau te uiti la el sa nu faca prostii. Evident fizic e antrenant, trebuie sa nu ai hernie, sa nu te doara fundul daca te ridici si te duci dupa el. Nici cu nervii daca nu stai bine, ai ceva probleme ca bona. Nu ca in alte locuri unde oricum ai exploda sigur si nu ai face fata, daca nici macar un copil nu il poti controla, dar e o provocare totusi. De fapt, asta e cam toata marea provocare a unei bone: sa se priceapa cat de cat la educatia si controlul unui copil, altfel spus la comunicare. Majoritatea copiilor, daca te descurci sa comunici cu ei, sunt minunati. Nu insa la job, in corporatii. Oricat ai fi de bun la comunicare, se gaseste unul care face pe prostul, care iti pune bete in roate sau care pur si simplu nu poate intelege, oricat de bun ai fi tu de comunicator. Copii de astia mai greu insa. Dar oricum, ca bona iti poti schimba jobul usor daca chiar situatia e extrema si cine stie peste ce rasfatat ai dat.

In ceea ce priveste specificatiile muncii, ca bona ai timp si de tv, si de ceva net, poate si de o carte, cand copilul doarme sau vrea desene. Te mai si plimbi cu el pe-afara daca vremea e frumoasa, ai si ceva activitate fizica care stim ca produce dopamina – excitant care poate induce stari de bine din senin dar nu dai nici in greu – doar daca esti o bona incepatoare care nu e obisnuita sa alerge dupa copii. Ca mediu, bona de cele mai multe ori sta bine. Nu oricine isi permite bona, deci in general ca loc de munca nu ai de ce sa te plangi: corporatistii au avut grija sa cumpere un apartament frumos si sa il doteze corespunzator.  Nu mai zic de cazurile unde „clientul” sta la casa si poate are si o curte sau o gradina. Nici la Google nu cred ca e mai frumos, chiar daca au cantina. Ce conteaza insa o amarata de cantina, fie si la Google! Comparativ cu dotarile unei bucatarii moderne, cantina e jaf. Bona are acces la microunde, frigider mare si de calitate, plita cu inductie, hota de volum mare, vesela nu mai zic. Dar in primul rand, nu e aglomeratie si nu stai la coada. Mananci cand vrei, ce vrei si poate chiar ai sansa sa gatesti chiar ce ai chef, mai ales daca te pricepi. „Clientul” poate fi uneori pretentios, dar nu se poate sa nu ajungeti la un consens dupa niscavai „negocieri”, mai ales daca promiti „bonus” un ou kinder.

Cel mai greu ca bona e probabil ca lucrezi la negru, dar nu e un impediment asa de mare. Iti poti plati singura o asigurare medicala si o pensie daca chiar mai ai iluzii ca o sa apuci sa primesti de la stat pensie si nu te descurci sa-ti administrezi banii cum trebuie. Ah, si mai e ceva nasol la meseria asta: la noi cererea cam este destinata exclusiv femeilor deocamdata. Si mai ales celor care nu sunt bolnave de carierism care e o mare pacoste. Din pacate femeile de varsta medie, mame, destepte (desi nu peste wombassa) si in floarea varstei nu prea se incadreaza in profilul bonei. Ce pacat …