Avea doar 41 de ani şi multe vise … A pierit însă într-un tragic accident de circulaţie. A lăsat în urmă o fiică, un soţ, o mamă îndurerată, zeci de prieteni îndoliaţi. În urma ei curg şiroaie de lacrimi. (sursa)

M-a marcat oarecum aceasta stire, nu pentru ca as fi cunoscut-o pe Alina Peta, ci pentru ca mi-a amintit de moartea mamei mele, de asemenea o profesoara, care desi nu a murit intr-un accident, plecarea ei a fost la fel de socanta si rapida pentru colegi si elevi, ca si cea a Alinei Peta. Am retrait putin acele momente si vazand mesajele copiilor, ma gandeam ca daca erau la fel de accesibile internetul si facebook pe-atunci (2002), poate citeam si eu mesajele elevilor si colegilor ei. In astfel de momente, orice cuvant te ajuta si desi nimic nu umple golul pe care il simti, dragostea aratata de cei de-aproape sunt de folos.

Stirea in sine este inca un exemplu ca dincolo de zgomotul de zi cu zi, moartea este stapana tuturor si vine sa isi faca datoria, vrem nu vrem. „Moartea nu vine sa-i faci o cafea, vine sa te ia!” – spunea pr. Arsenie Papacioc, un om care a vazut moartea cu ochii de multe ori in puscariile comuniste. Sunt frumoase vorbele spunse si scrise cu aceasta ocazie, cum ca „Dumnezeu îi ia pe cei buni dintre noi pentru a înlocui stelele care au obosit”. Dar sunt doar vorbe. In realitate, timpul, felul si motivul in si pentru care Dumnezeu il ia pe fiecare este un mare mister, sau mai bine zis o mare taina. Pe unii oameni rai (sau pe care ii noi ii credem rai) Dumnezeu ii lasa sa traiasca mult si pe alti oameni buni (sau pe care noi ii credem buni) Dumnezeu ii ia degraba. Si evident viceversa. Ca sa nu mai zicem de copii. Poate cei care sunt nedumeriti de ce se intampla asa, se vor edifica citind o povestire despre judecatile lui Dumnezeu.

Ce imi este mie clar, este ca Dumnezeu ia pe fiecare in cel mai bun moment al lui. Cata vreme un om mai are zile, inseamna ca el mai poate spori in bine, macar un pic. In punctul in care omul nu ar mai putea creste spiritual, ci ar lua-o in jos, Dumnezeu il ia. Iubirea lui Dumnezeu, rabdarea Lui, contopita cu libertatea noastra, cantarite de atotstiinta lui Dumnezeu, determina momentul si felul in care vom muri.

Profesorii au o viata grea in ziua de astazi. Pe vremea comunistilor, profesorii care erau „cuminti”, erau belferi. Aveau salariu bun, vacante cu duiumul, atentii de la copii si respectul oamenilor. Singurele greutati erau: prima repartitie (tinerii fara pile trebuiau sa faca cativa ani la inceputul carierei aiurea prin tara, pe unde se gasea catedra), examenele care erau mult mai grele ca acum, certurile cu colegii (ce clase sa iti dea, ce orar sa ai) si eventualele certuri cu superiorii (daca nu erai membru de partid sau spuneai bancuri cu Ceausescu). Acum, e altcumva. Cu exceptia riscului sa ai de suferit daca critici puterea (si acum directorii sunt pusi de partid), problemele sunt de o cu totul alta natura. Incepand de la locul de munca, continuand cu salariul si incheind cu respectul oamenilor.

Sa o luam invers: azi nimeni nu mai respecta profesorii. Ba chiar, s-a cam impamantenit deja ideea ca profesori ajung cei care nu sunt prea buni incat sa isi gaseasca un loc de munca in privat, putini sunt cei care mai cred ca poate cineva s-a facut profesor pentru ca ii place meseria asta. Nu de putine ori, ca si doctorii, profesorii sunt mai ales denigrati indirect cand se vorbeste despre salarii. Cate stiri nu ati auzit: soferul politicianului cutare de la nu stiu ce minister, castiga cat 3 salarii de profesor (sau de doctor rezident). Salariul de profesor a devenit etalonul folosit cand se doreste sublinierea unor salarii nesimtite ale unor politicieni sau bugetari din pozitii rasfatate in minunatul nostru stat neo-securist.

Problema locului de munca este foarte nasoala pentru profesori. Incepand de la gasirea unei catedre pentru proaspetii absolventi – misiune imposibila in ziua de azi – continuand cu restructurarile periodice datorate numarului scazut de copii si a fugii in afara, poate nu e meserie mai nesigura decat meseria de profesor, prin prisma factorului demografic. Oricat de spate asigurat ar avea un profesor si oricate puncte ar fi strans la „dosar”, cand se taie, se taie nediscriminat. Mai intai se taie numarul de clase, de ore, si cand nu te-astepti, se mai da o lege conform careia o entitate scolara trebuie sa aiba minim x elevi si te trezesti ca scoala ta s-a unit cu alta scoala, ca sa se reduca numarul de posturi atat in corpul profesoral cat si in cel administrativ (contabili, femei de serviciu, etc).

Birocratia: intr-un avant idiotic de adoptare a formelor fara fond, arhitectii (sau mai bine zis detonatorii) sistemului de invatamant romanesc, au inventat tot felul de proceduri, norme, protocoale si nu stiu cum sa le mai zic prin care fiecare profesor are de scris un teanc de hartogarii inutile si pe care oricum nu le citeste nimeni, cu privire la tot ce face, tot ce ar trebui sa faca si tot ce are de gand sa faca. Planificari, planuri de lectii, fise, dari de seama si sute alte tipuri de documente trebuie sa le completeze profesorii contratimp, cei care inventeaza toate prostiile astea negandindu-se ca daca nu ar fi sa dea cu copy-paste, saracii, nu ar mai avea timp nici sa doarma, daramite sa mai faca o plimbare in parc, sa citeasca o carte sau sa vada un film ca sa se deconecteze, stiut fiind ca lucrul cu copii este un factor de stres foarte mare si pentru a fi eficienti si folositori copiilor, profesorii trebuie sa stie si sa poata sa se destreseze. Haosul si proasta organizare specifice planului mioritic sunt extrem de prezente si active in sistemul de invatamant, pragmatismul si simplitatea fiind vazute ca „periculoase” pentru ca in primul rand ar taia multe scaune si ar da loc profesionalismului si competitiei reale. Ce s-ar face intreagul sistem daca nu s-ar ascunde in spatele a mii de documente, hartogari, proceduri si norme si principiile de baza ar fi rezultatele concrete si valoarea reala a fiecarui profesor?

Si ca si cum hartogaria nu ar fi de ajuns, profesorii mai trebuie sa participe si la tot felul de intalniri si sedinte, cercuri si ore deschise, la care se mai adauga si traditionalele examene de grad, concursurile scolare, admiteri, olimpiade si activitatile extrascolare care le cad tot lor in spinare. Nu m-ar mira daca doamna directoare care a murit in accident, se afla la cine stie ce vizita de lucru la Slatina, ca sa duca cine stie ce documente care trebuiau musai duse in persoana si in original pentru ca altfel nu se poate.

Importanta invatamantului este vazuta la noi cu multa ipocrizie. In sensul ca orice politician si poate chiar orice parinte zic: da, trebuie sa avem invatamant de calitate, este important pentru noi ca tara, dar si politicianul si parintele sunt in realitate ipocriti. Politicianul nu mai spun de ce: un popor educat este cel mai mare risc pentru politicieni pentru ca omul care incepe sa gandeasca nu poate fi mintit la fel de usor. Parintele insa, nu realizeaza cat de importanta e educatia, pentru ca daca ar realiza nu si-ar mai lasa plozii aiurea la televizor, calculator sau internet toata ziua si nu ar sari ca ars cand copilul ia nota mica sa vina sa certe profesorul. Inainte, cand nota era mica, parintele certa copilul, acum cearta profesorul. Pe tata (profesor si el) aproape l-au taiat tiganii pentru ca s-a ambitionat sa nu ii treaca. In general, tiganii isi trimit copiii la scoala doar ca sa ia alocatie, nu ii intereseaza altceva.

O mare dilema personala a mea ar fi daca distrugerea invatamantului romanesc a fost doar consecinta propriei suceli specifice neamului nostru ori a fost ceva programat si urmarit de interese obscure exogene. Argumente am gasi in ambele parti, dar eu unul nu vad care factor e mai pregnant.