Războiul dintre noi

Puțini oameni / români în ziua de astăzi știu despre conflictele interne în sânul Bisericii Ortodoxe în Ucraina care au avut loc acum ceva timp. Specialiștii și cei care urmăresc îndeaproape Ucraina, au menționat aspectul religios al problemei, dar neavând o perspectivă spirituală asupra războiului, privesc aspectul religios doar ca pe o componentă a războiului material, ca pe un front de luptă, nu ca pe cauza principală și adevăratul front.

Să vedem acum pe scurt – și preluând din Wikipedia – istoria războiului fraticid din sânul ortoxoxiei ucrainiene. În 2018, Bartolomeu, patriarhul Constantinopolelui care lucreaza la comanda CIA (în deloc-sfânta tradiție a patriarhiei ecumenice din epoca modernă) a “retras” (ca să zicem ce zic ei) dreptul rușilor de a numi episcopul Kievului (adică practic i-a gonit pe ruși) și a “legiferat” pe schismaticii care se rupseseră de ruși. Pe scurt, în Ucraina existau 3 biserici ortodoxe: 1 canonică care ținea de Moscova și alele 2 separate, necanonice – nu le știu istoricul.

La o primă vedere, actul de unificare a ortodocșilor ucrainieni într-o singură biserică pare ceva bun. Dar orice lucru bun trebuie judecat după roade. La moment roadele au fost inflamarea rușilor (înțelegând capetele bisericii ruse) atât de mult încât au interzis ortodocșilor care sunt sub juristicția Moscovei să participe la slujbe organizate în biserici controlate/supuse lui Bartolomeu. Nu îmi este clar dacă doar în Ucraina sau oriunde, deși schisma este evident universală. O schismă similară a avut loc cu Estonia în 1996, deși părea doar … încălzirea.

Între timp, ruptura dintre Moscova și Constantinopol s-a propagat în dreapta și în stânga. Grecii, Alexandria și Cipru s-au dat cu Bartolomeu. De asemenea, rușii și-au trimis preoți în Turcia – unde înainte nu aveau pentru a respecta canoanele legate de autoritatea unui singur episcop asupra unei cetăți (canoane care oricum nu sunt respectate în vest și în SUA unde fiecare biserica și-a trimis episcopi și convertiții locali servesc fiecare unde vrea și se pot muta dintr-o parte în alta cum bate vântul). În vest, unde rușii aveau o diaspora cât de cât organizată care ținea de Patriarhia Constantinopolelui, ruptura s-a manifestat prin împărțania episcopilor între unul și altul după cum l-a dus pe fiecare capul.

Pe scurt zis, consecința schismei este că peste tot pe unde rușii au diasporă și credincioși au încercat și încearcă să își deschidă propriile biserici și episcopii care să țină de Moscova. Unde acestea existau, dar erau legate de Constantinopol (din motive istorice, de pe vremea comuniștilor) rușii încearcă să îi convingă pe episcopi și să îi atragă la ei.

Dar ruptura dintre Moscova și Bartolomeu nu este deloc doar cauzată de Ucraina, ci principala falie este de fapt raportarea la ecumenism și colaboraționismul cu Noua Ordine Mondială al cărei cap în spațiul religios este Papa. Altfel spus, rușii nu vor pe papa, pe când Bartolomeu e gata să sărute inelul, dacă nu a făcut-o deja în privat.

Întorcându-ne la oile noastre, căci problemele de canonică sunt deasupra noastră, trebuie să mai spunem câteva lucruri. În primul rând, cum de s-a găsit Bartolomeu să facă această binefacere ucrainienilor și cum de l-a ars atât de mult dragostea frățească tocmai acum (în 2018) când Ucraina încearcă se se formeze ca națiune (deși mai are ceva de muncă) și când se duce o bătălie internă (ca să nu îi zicem război civil) între cei care vor autonomie și “valori europene” și cei care vor panslavism și sunt cu “Bizanț după bizanț” …

Din nou repet însă că dincolo de canoane contează oamenii și în rândul ortodocșilor nu este un secret că Bartolomeu este un automaton al CIA-ului și al masoneriei (ca și înainte-mergătorii săi despre care există documente fost-secrete declasificate publice că au colaborat cu CIA, că au jurat credință CIA, etc). Dar supunerea față de CIA nu ar fi o problemă pentru ortodocși dacă se încearcă doar afirmarea unității ucrainienilor în fața expansionismului rusesc. Problema e însă raportarea la ecumenism – unde nici rușii nu sunt deloc nevinovați, patriarhul Kiril având și el nenumeroase alunecări / căderi.

De asemenea, ce mai contează este situația la fața locului. Una este o schismă acolo sus, alta e bătăi între credincioși și împărțanii de biserici, de cărți sfinte, etc. E adevărat că de la cap se împute peștele și că ruptura celor de sus nu putea să lase fără consecință oile de jos, dar oile chiar doar atât pot să judece, să se mănânce între ele ca câinii? Și au fost astfel de manifestări în rândul ucrainienilor … Unul era de o parte și altul de alta, semn că unitatea în duh era îndepărtată și fiecare nu căuta decât să impună celuilalt propria viziune asupra unității și identității ucrainienești.

Toate astea sunt în esență doar manifestări ale credinței sau lipsei acesteia. Omul care are Sfântul Duh răspândește în jur pace și scoate sabia mai ales împotriva diavolului, pe când oamenii stăpâniți de duhurile necurate, sunt primii care aleargă la război și vedem că de la războiul pentru cele sfinte (canoane, tradiții, autonomie) prin predică, cuvânt și prozelitism, prin citate poate din canoane, din sinoade, din cărți sfinte, s-a ajuns la războiul cu armele.

La ce să ne așteptăm noi românii? Suntem noi mai breji? Eu unul nu cred, cred că noi nici măcar nu avem starea de spririt să fim preocupați de probleme religioase, eclesiastice, duhovnicești. Ucrainienii măcar aveau preocupări mărețe deși greșeau prin mândrie, orgoliul și intoleranță. Dar noi românii suntem atât de mult ancorați în propriile idei, convingeri, orgolii încât ororile războiului în România când va începe vor fi la o cu totul altă scală decât ce vedem acum în Ucraina. Noi nu doar că nu suntem preocupați de aspecte canonice și/sau identitare și încercăm să apărăm ceva (fie canonicitatea, fie afirmarea unei identități naționale). Orizonul nostru de interes este mult mai limitat și se focusează înspre interior, înspre persoana noastră, noi nu vrem doar să afirmăm ideile noastre, personale și să impunem și ceorlalți părerile noastre și felul nostru de avedea lumea, ci preocupările noastre nici măcar nu sunt pe plan intelectual și/sau religios ci pe plan material, teluric, animalic.