Continuare la PROBLEMELE LOGISTICE ALE REZISTENȚEI ANTI-ECUMENISTE [2]

M-am hotărât să redenumesc seria de articole despre rezistența împotriva ecumenismului, înlocuind formularea „problemele logistice” cu „infrastructura” – sper că am făcut un pas spre bine în sensul că termenul logistică e posibil să aibă o penetrare mult mai mică și un înțeles redus comparat cu infrastructura. De asemenea, infrastructura este mai cuprinzător deoarece depășește capitolul „probleme”.

Importanța și iminența rezistenței

A venit momentul după o scurtă introducere în unele aspecte ale luptei anti-ecumeniste să detaliem puțin de ce este necesară această luptă și cine trebuie să o ducă. Viziunea mea este că într-un fel ortodoxia se află de ceva vreme în perioada despre care într-o scriere din vieților sfinților se spune „creștinii din urmă vor fi precum cenușa” (după ce zice că cei dintâi au fost ca cărbunele închis și cei de la mijloc ca focul). Deoarece nu sunt obsedat de profeții, nu cred că situația este ireversibilă. Au existat nenumărate cumpene în Istoria Bisericii și poate în alte vremuri creștinii erau mult mai îndreptățiți să creadă că ei trăiesc sfârșitul.

Deoarece scopul chestiunii este larg dacă abordăm la nivel global, eu doresc în această serie să mă refer exclusiv la România deoarece până să vină apocalipsa pentru lume, vedem că a venit apocalipsa pentru ucrainieni. Același lucru se poate întâmpla și la noi. Doar o trezire de ultim moment a turmei și o reaprindere a flacărei credinței mai poate salva România.

Sunt ferm convins că războiul fizic, cel cu arme și bombe este doar instanțierea în realitate a războiului nevăzut, mai precis a înfrângerii creștinilor în acest război și dezlegarea de către Dumnezeu a forțelor întunericului care prin foc au rolul de curățire și revigorare a pământului. Așa cum focul mistuie uscăturile din păduri periodic pentru ca noi lăstari sănătoși să poată să crească și să revigoreze natura, tot așa focul războiului este dezlegat acolo unde pacea nu mai este benefică mântuirii oamenilor deoarece credința aproape a dispărut și poporul s-a lăsat cu totul dus în întuneric, precum se zice la Biblie că orb pe orb călăuzește.

Am rămas surprins că până în ziua de astăzi există ortodocși care nu au habar de istoria recentă a tulburărilor ortodocșilor din Ucraina și prin ce sfâșieri au trebuit ei să treacă. Iar ispitele lor nici măcar nu au fost legate de împreună slujirile ierarhilor sau căderea cvasi-totală a preoților în păcatul ecumenismului ci dilema lor principală era unde se află Duhul Sfânt și în care parte să mergem din cele 3 variante pe care le avem. Adică aveau trei opțiuni: 1) să rămână în biserica lor unde au fost înainte și să fie persecutați de stat, considerați trădători de neam și colaboraționiști ai rușilor 2) să se alipească noii structuri formate de Bartolomeu având încredere în stat și în președintele Zelensky sau 3) să fugă unde i-o duce capul în altă țară și să se alipească la altă jurisdicție.

M-aș opri puțin asupra acestor dileme deoarece deși la noi foarte probabil va fi cu totul diferit, cernerea are unele învățături demne de luat în seama. Mă rezum doar la punctul 3 – la noi românii ortodocși practicanți nici nu concep că pentru a se mântui trebuie să fugă în altă parte în caz că aici toți episcopii încep să facă rugăciuni comune cu papistașii sau preoții încep să facă cununii mixte fără să țină de canoane sau alte desfrânări canonice și dogmatice specifice unei biserici căzute din har.

Am mai vorbit despre opțiunea fugii când a fost vorba despre război. Am zis acolo că Dumnezeu (și Biserica) ne învață că dacă vin peste noi cotropitori care vor să ne fure casa, noi trebuie să fugim ca să nu ne facem sminteală acelora – în sensul că dacă rămânem îi vom obliga cumva sau le vom da pretext să ne ucidă, făcând astfel crimă și noi fiind părtași la căderea lor când poate dacă plecam, ei doar ar fi furat ceva de prin casa noastră și apoi mustrați de conștiință sau luminați de Dumnezeu, sau constrânși de alte evenimente se retrăgeau la casele lor și noi puteam și să ne întoarcem și ei să nu aibă mânile pline de sânge.

Știu că această interpretare poate nu pare conformă cu gândirea generală sau cu percepția principală legată de viziunea Bisericii. Suntem cumva formatați și programați că biserica și neamul trebuie apărate chiar cu prețul vieții și de aceea e normal să scoatem arma când ne spune neamțul și să ne dăm viața pentru NATO, evident cu binecuvântarea PF-ului, a imamului și a marelui maestru deoarece toate religiile participă la lupta pentru valorile europene nu doar ortodoxia.

Ni se spune de mici copii cum a luptat Ștefan cel Mare cu turcii sau Mihai Viteazu sau alții. Dar ce nu ni se spune este că nenumărați alți voievozi drept-măritori au fugit din fața turcilor și s-au ascuns în păduri, în munți sau au negociat cu ei preferând să plătească bir decât să verse sânge, fie el de păgân. Și asta chiar atunci când era posibilă o rezistență armată. Pare incorect ceea ce spun, dar mare parte din războaiele împotriva cotropitorilor au avut loc doar din cauza afinității și capacității militare a unor lideri, nu au pornit din duh creștin de apărare a credinței. S-a nimerit la un moment dat ca să fie un conducător priceput la arme și un popor de asemenea dornic să opună rezistență. Ștefan cel Mare nu se lupta cu turcii dacă nu putea să ardă satele în fața lor ca să îi înfometeze, știind că ulterior le poate reconstrui deoarece are cu cine.

Dar chiar și în cazul opunerii rezistenței în fața invadatorilor, românii tot fugeau, se retrăgeau în codru unde scăpau deoarece năvălitorii nu rămâneau ci ulterior se retrăgeau. Într-adevăr erau alte vremuri și fuga în codru era o soluție firească, dar și astăzi avem în loc de codru întreaga lume, adică la nevoie avem unde să ne ducem.

Deci nu cred că exagerez dacă zic că nu este deloc contra învățăturii Bisericii și a tradiției ca la vreme de război, când vin năvălitorii, mai bine să pleci și să fugi din fața lor (dacă ai timp) decât să ridici arma și să lupți, mai ales dacă cam știi că rezistența va fi inutilă și vei muri. A muri carne de tun nu este tocmai o virtute, chiar dacă „mori pentru țară”. Degeaba mori tu pentru țară dacă țara pierde războiul … Și nici măcar nu prea mai ai ce să aperi deoarece credința este destul de puțin importantă la creștini în ziua de astăzi, în general credința confundându-se cu tradiția. Adică românii spun că cred în Dumnezeu în sensul că cred că există dar nu sunt interesați de ce învață credința și dacă nu cumva trebuie să ducă o viață conformă cu ce ni se cere sau e suficient doar să facem nuntă și botez la Biserică ca să ne declarăm creștini.

În final, aș mai pune întrebarea dacă să zicem că poate totuși neamul ar merita să ni-l apărăm deoarece bun-rău, așa cum este, e al nostru, v-as readuce aminte că noi nu mai suntem un neam ci suntem o țară, mai precis o țărișoară membră UE, cu suveranitate limitată, cu identitate în erodare cu drepturile omului și care a respins familia ortodoxă. Merită oare statul român ca să ne dăm viața pentru el?

Iată deci de ce eu cred că a fugi este mai bine decât a rămâne în caz de război. Iar dacă în caz de năvălire a turbaților e bine să fugim, oare nu cu atât mai mult în caz că nu mai avem la ce biserică să mergem? Nu se justifică emigrarea doar pe motive de credință?

Par lucruri prea teoretice și inutile aceste întrebări dar vă asigur că viitorul apropiat va clarifica de ce sunt extrem de importante și de ce trebuie să rezolvăm mental aceste dileme pentru a nu ne aflla în postura ucrainienilor care acum fug prin Europa dar nu prea știu unde să se oprească și de ce să se oprească într-o țară sau alta. Și mă refer aici la cei ortodocși care sunt preocupați de mântuire. Vă gândiți poate că cei în cauză au ales Rusia, dar este fals. Milioane de ortodocși trăiau nu doar în partea de est deja cucerită și dintre aceștia cei care ar fi vrut să meargă la ruși alături de Biserica Moscovei care are și ea afinități ecumeniste și care mai ales îl cam idolatrizează pe Putin punându-l în locul lui Hristos, nu știu dacă au ales cea mai bună variantă. Așadar oare ucrainienii ortodocși care doresc să se mântuiască, se gândiseră în caz de nevoie unde vor merge pentru ca să găsească Biserica?

Iar dacă totuși chestiunea deciderii unde vom fugi la nevoie nu vi se pare prea teoretică și trasă de păr (deoarece noi avem și vom avea Biserică, deoarece „România este grădina Maicii Domnului”), amintindu-vă de subiectul tratat în articolul anterior, al datoriei, sper că acum înțelegeți de ce am pornit cu el. Datoria înseamnă robie locului și timpului. Cine va avea credite nu va putea fugi în altă țară pe motive religioase în cazul în care BOR se va uni cu papa deoarece nu va avea cu ce și problemele financiare îi vor pune greutăți.

Pare nepotrivit să discutăm de fuga în alte jurisdicții pe motive ecumeniste într-un articol în care tratez despre rezistență și încerc să fac unele propuneri despre cum putem lupta concret pentru a elimina cancerul ecumenist din sânul Bisericii. Am dorit însă să încep cu un scenariu extrem deoarece după mine este cel mai probabil. Mai precis, nu prea dau șanse ortodocșilor români de a lupta și de a apăra credința ortodoxă deoarece dacă ar fi avut trezvia și conștiința necesară nu ne-am fi aflat unde ne aflăm. Dar poate nu stăm chiar atât de rău, de ce zic eu asta? Cu siguranță la fel gândeau și ucrainienii entuziaști și lipsiți de trezvie care credeau că autocefalia și ruperea de Moscova va aduce un suflu nou și va spori credința și lumina în răndul poporului. Aceia nici măcar în cele mai crunte coșmaruri nu și-au imaginat prin ce vor trece și chiar dacă au fost bineintenționați dorind „pace” și „înțelegere” cu stăpânirea, în locul păcii au primit război. De ce? Deoarece drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Dar intențiile bune sunt bune doar în aparență, calea ușoară de urmat este cea mai alunecoasă și înșelătoare.

Obișnuința cu confortul și delăsarea au întunecat atât de mult mințile multora încât pacea pe care o simt astfel de oameni este una a morții sufletești, a complacerii în starea căzută, a renunțării la depășirea ispitelor și lupta cu patimile. Omul căzut, credinciosul căzut care se alfă în înșelare este cel mai ușor de convins că nu este nevoie de o credință curată și acordată la tradiția milenară a Bisericii și chiar consideră tulburătoare încercările celorlalți de a-l trezi și de a-l avertiza.

Curăţindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi (Petru I, cap 1, v22)

De ce este importantă rezistența la ecumenism și cine trebuie să reziste? O să încep cu a doua parte deoarece este cea mai simplă – tot creștinul trebuie să reziste în această luptă indiferent de cât de păcătos sau sfânt este deoarece la mijloc este mântuirea noastră.

Este total greșită ideea că trebuie mai întâi să te rogi, să posteși, să te despătimești pentru a de lupta mai apoi cu diavolii ecumeniști din Biserică. Cu diavolul trebuie să luptăm indiferent pe ce treaptă ne-am afla în lupta duhovnicească. Iar diavolul este același fie că ne luptă pe noi fie că pe alții. Este adevărat că ispitele care ni le dă nouă pot fi diferite de ispitele pe care le dă altora, dar același diavol este și cel care ne dă nouă ispite și cel care produce sentimentele ecumeniste în Biserică încercând să îi întunece la cap pe cât mai mulți.

Această necesitate a luptei este foarte simplu de înțeles dacă avem o gândire simplă și clară, conformă cu catehismul ortodox care ne învață că există o singură Biserică, o singură credință și că noi suntem datori să o afirmăm și să o apărăm. Nu este suficient să zicem crezul dacă doar îl recităm dar nu îl și mărturisim în viața de zi cu zi prin lupta împotriva ecumenismului și a altor erezii. Chiar dacă nu avem cunoștințele necesare, chiar dacă nu avem retorica sau atitudinea potrivită, crezul trebuie mărturisit în orice situație. Părintele Cleopa spunea că diavolul fuge dacă aude crezul.

Lupta anti-ecumenistă este deseori asociată cu tulburarea. Ce nu înțeleg cei întunecați la minte este că tulburarea nu vine de la cei care doresc afirmarea credinței din dragoste și poate din teama că dacă ecumenismul va pătrunde în Biserica, Duhul Sfânt se va pierde. Tulburarea vine evident de la diavol și de la cei pe care i-a subjugat dintre cei chemați, unii fiind ierarhi, unii preoți și unii simpli credincioși. Fără diavolul ecumenist în Biserică, nu ar mai exista tulburare pe teme ecumeniste.

Nu există nimeni suficient de pregătit și nu există un anume standard de pregătire necesar pentru a afirma crezul sau pentru a reafirma învățăturile Sfinților Părinți referitoare la toate dogmele incluse în crez și care toate se opun ecumenismului.

Să facem din nou un exercițiu de imaginație. Să zicem că într-adevăr noi nu suntem pregătiți să afirmăm credința deoarece suntem prea necunoscători, prea puțini trăitori, avem patimi, avem păcate. Cine atunci să apere credința? Cine să fie într-o stare care poate să zică da, eu trebuie să apăr credința, că uite sunt sfânt acum, nu mai am patimi și prin urmare pot să lupt. Este aberant! Sfințenia vine ca consecință a luptei nu lupta este rezervată sfinților. Cei care au ajuns sfinți au ajuns prin luptă, nu s-au luptat după ce au ajuns sfinți. Cum au ajuns sfinți dacă nu prin luptă? Și ce fel de lupte au dus ei? Împotriva patimilor lor, adevărat. Dar oare nu avem și sfinti mărturisitori care au fost canonizați tocmai pentru că au apărat credința? Iată deci că apărarea credinței este o virtute care poate duce la sfințenie. Toți suntem pregătiți și chemați să apărăm credința, indiferent de cât de sfinți sau păcătoși suntem, indiferent dacă suntem în Biserică de la naștere sau am început să mergem acum o lună și am alfat de erezia ecumenistă și provocările pe care le pune BOR.

Mare parte din înșelăciunea diavolului în manipularea turmei (fie în Biserică, fie ca neam, fie în general când e vorba de mulțimi de oameni) este în plantarea gândului „schimbarea nu sunt eu”. Atât de mult câștigă diavolul prin stimularea pasivității în oile dintr-o turmă încât nici nu mai trebuie să își bată capul cu alte mașinațiuni deoarece în primul rând, nu are cu cine să lupte deoarece toți (sau marea majoritate) se închid „în forul interior” și duc o luptă „interioară” „de despătimire”. E ca și cum te-ai spăla pe mâni când arde casa și tu speri că vei scăpa deoarece ai mâinile ude. Despătimirea nici nu este despătimire dacă nu se desfășoară în Biserică – dacă Biserica este asaltată de demoni și harul pierdut, despătimirea este falsă și lupta interioară este doar un balet în fața demonilor deoarece fără preoți care să ne dezlege, care preoți să aibă har și tainele să fie valabile, dezlegările nu au niciun rezultat și nu suntem decât o frunză uscată căzută de pe o creangă putrezită.

Cu atât mai irelevantă este ispita pasivității pe motive de nepregătire suficientă pentru a apăra credința, cu cât trăim vremurile pe care le trăim și timpul este scurt.

Forțele întunericului se grâbesc să distrugă Biserica și vedem că deja au reușit în Ucraina ca pe mulți să îi piardă deja. Cernerea a adus evident și prilej de sfințire și credem că Ucraina are deja mulți sfinți care au avut discernământul să se poziționeze unde trebuie și să asculte de glasul delicat al îngerului care le-a reamintit cuvântul Mântuitorului: „nu te teme, turmă mică”.