Gaura neagră a îndreptățirii de sine
Îndreptățirea de sine este atunci când în mintea noastră ne amăgim că cineva trebuie să ne dea ceva. De cele mai multe ori, la acest mecanism, se mai adaugă și o justificare – deoarece. Cineva trebuie să ne dea ceva deoarece. Iată câteva exemple:
Un taximetrist crede că i se cuvine ca ceilalți conducători auto să îi dea prioritate deoarece el muncește și stă pe stradă toată ziua în timp ce ceilalți doar ies la plimbare cu mașinile pe stradă pentru că s-au plictisit de stat în casă.
Un bugetar crede că i se cuvine spor de stres deoarece el interacționează cu meltenii în timp ce patronii de exemplu care au sute de angajați e normal să aibă poate stres mult și evident fără bonusuri deoarece măcar se ocupă de afacerea lor și câștigă milioane în timp ce acel angajat bugetar are salariu mic deoarece patronii corupți nu-și plătesc datoriile la stat ci fac evaziune.
O femeie crede că i se cuvine ca soțul ei să meargă la service cu mașina să o repare, deși ea e vinovată de accident, mergând neatentă fără să îi pese de consecințe – căci neatenția nu este decât fiica nepăsării. Justificarea îndreptățirii delegării bărbatului este deoarece el e bărbat. Așadar, femeia e suficient de puternică să conducă mașina, să riște la volan mergând repede, fără grijă, fără să se gândească ce va face în caz de accident, dar nu e suficient de puternică să meargă singură la service să își asume greșala.
Exemplele sper să fie suficiente chiar dacă unele par trase de păr. Sunt însă nimic pe lângă ce se întâmplă în străinătate cu alte tipuri de îndreptățiri create de noile curente woke, cum ar fi îndreptățirea negrilor să fure din magazine fără să plătească deoarece strămoșii lor acum sute de ani au fost sclavi și prin urmare albii trebuie să plătească.
Îndreptățirea de sine are implicații nenumărate în patologiile psihologice, cum ar fi cauzarea narcisismului, mai ales a celui vulnerabil, dar în esență este o boală a sufletului, termenii psihologici și știința psihologică în totalitate nefiind altceva decât o încercare de punere în paranteză a chestiunii sufletului și a naturii umane.
Cauzele îndreptățirii de sine sunt multe și ne-ar lua mult timp să zicem totul. Una ar fi educația. Copilul de mic este învățat cu ușurica și se obișnuiește că mai totul i se cuvine. I se pare că este îndreptățit să primească 100 de lei de la părinți deoarece a luat un zece. Dacă nu primește bonusul, face scandal și este în război cu părinții. Dar nu doar copiii care nu au fost responsabilizați dezvoltă îndreptățirea de sine. Cei care au avut o copilărie grea, dacă nu asimilează un sistem de valori coerent, vor construi pe acest istoric un cadru solid al îndreptățirii de sine de care nu vor scăpa toată viața. Am cunoscut un om care la aproximativ 60 de ani, de fiecare dată când întâlnea pe cineva nou și discutau, începea să îi povestească că el a crescut la casa de copii. Asta era pilonul vieții lui și evident pe această chestiune se credea înreptățit pentru toate lipsurile sale de caracter și dacă vorbea continuu despre asta, vă imaginați ce avea în mintea lui. Traumele copilăriei sunt o explicație așadar, dar fără harul divin, chiar o educație ideală în copilărie poate să nu fie suficientă pentru lupta cu îndreptățirea de sine. Educația și obișnuința sunt așadar principalele cauze ale auto-îndreptățirii și merg mână în mână cu lipsa unei culturi a muncii și a unui sistem etic solid, bazat pe unele valori care prioritizează responsabilitatea în detrimentul îndreptățirii.
Căci în esență îndreptățirea este opusul responsabilității sau mai bine zis a smereniei, căci fără smerenie, responsabilitatea doar dintr-o onoare abstractă, fără ethos creștin, poate fi doar o bubă mai mare, care ascunde puroi poate chiar mai rău decât cel al îndreptățirii. Smerenia este însă un lucru înalt despre care nu putem vorbi. Poate mai potrivit ar fi să punem în oglindă cu îndreptățirea de sine, jertfa de sine. Cel care are conștiința jertfei, nici nu se mai gândește la îndreptățire ci în orice situație dorește să se dăruiască pe sine, să dea din ale lui, căci el primește și se bucură când îl imită pe Hristos.
Ca orice buruiană, păcatul îndreptățirii, dacă nu este smuls de timpuriu poate crește adânc și devine aproape imposibil de smuls. Asta e valabil pentru toate patimile, dar îndreptățirea este acel tip de buruiană care are rădăcinile în subteran și scoate capul la suprafață repede, vertiginos și chiar dacă îi rupi câteva capete, se duce în altă parte, dacă nu vei scoate rădăcina cu totul, dacă nu vei ara în adâncime pământul sau dacă nu vei rupe periodic toate noile tulpini când acestea se ivesc atunci când condițiile sunt favorabile și când în loc de plante care să aducă roade, apare pirul.
Oricât de mult învață creștinismul să ne uităm spre interior, să vedem bârna din ochiul nostru, diavolul ne amăgește de multe ori îndemnându-ne să dăm vina pe celălalt pentru lipsurile și neputințele noastre. Pas cu pas ajungem să credem că celălalt este responsabil pentru toate relele și lipsurile din viața noastră, ca și cum Mântuitorul nu ar fi trăit în mijlocul unui neam păcătos și desfrânat (Marcu 8, 38).
Îndreptățirea de sine este imposibil de luptat cu ea, dacă nu dobândim o stare de smerenie care să permită harului să ne lumineze mintea pentru a vedea acest păcat. Formele ei de manifestare sunt variate și așa cum am mai zis prezența ei nu tocmai evidentă, lucrarea fiind mai ales în subteranul conștiinței noastre unde dacă nu săpăm adânc, dacă nu scanăm cu detectorul de patimi și păcate, dacă nu băgăm o lopată să săpăm decât când și când dar mai ales dacă nu plantăm virtuți, nu ajungem să o depistăm. Căci depistarea este prima etapă, dar ca și cu multe patimi, dezrădăcinarea este imposibilă, maxim ce putem face fiind ruperea buruienilor când acestea sunt prea mari pentru a nu păgubi roadele cele bune, ale florilor și plantelor pe care dorim să le creștem.
De aceea am și folosit formula de gaură neagră în titlu deoarece îndreptățirea de sine, pe lângă faptul că nu se vede, are o putere de atracție care ne suge toate faptele bune, toate progresele pe alte planuri și în final ne poate trage la iad întreg sufletul fără să realizăm, așa cum gravitația nu poate fi detectată ci a rămas până în ziua de astăzi un mister și o taină, oamenii de știință neavând explicație despre natura ei, observându-i doar efectele.
Efectele îndreptățirii de sine se manifestă de la lovirea în cei din proximitatea noastră până la producerea în societate a unor probleme care afectează mulți oameni și pentru o durată lungă. Vedem cu războiul câte se întâmplă și nu cred că exagerăm dacă zicem că atunci când un număr suficient de oameni sunt robiți de îndreptățirea de sine, demonii se specializează și crează plase speciale în care să prindă cât mai mulți în aceste locuri ale mării care este lumea și viața în general. Așadar rușii se îndretățesc să se creadă aleșii lui Dumnezeu și să treacă prin bombe și sânge alte neamuri deoarece aceia nu mai vin la Moscova să ceară permisiunea pe cine să pună președinte. Fâlfâie stindardele unei istorii luminoase (zic ei) comune, nerealizând că ei acum crează o cu totul altă istorie, una întunecată. La noi în prezent se discută despre pensiile speciale și cei care au muncit și au fost educați într-un stat corupt condus de minciună, se simt îndreptățiți să primească pensii speciale deși probabil pensionarii CAP-urilor care acum încă primesc pensii de mizerie, poate au muncit mai mult ca ei și au avut și beneficii – la acel moment – mult mai puține. Bill Gates se simte îndreptățit să ceară interzicerea mașinilor deși el circulă în jurul lumii cu avion privat, într-o singură călătorie peste ocean el consumă mai mult combustibil și emite mai multe gaze toxice decât mașina unui om normal timp de 10 ani.
Îndreptățitul de sine este întunecat și tot ce lucrează nu face decât să împrăștie întuneric în jurul său. Întunericul este tot ce va rămâne din lucrarea lui oricâtă osteneală își va da (cu eventuale fapte bune). Chiar atunci când un îndreptățit are dreptatea și cere o justiție lumească, harul lui Dumnezeu fuge, dreptatea lui Dumnezeu nu se mai face și rănile nu sunt vindecate. Când cel păgubit are dreptate și pe bună (omenească) dreptate își cere dreptul, chiar dacă Dumnezeu poate îngădui ca dreptatea să se facă, harul nu mai vine. Dacă însă cel care este păgubit are smerenie și nădejde în Dumnezeu și nu își cere dreptatea de la oameni sau în această viață, harul lui Dumnezeu vine și începe lucrarea smereniei care nu doar că ne va feri de păcate mari și în general de deznădejde ci ne va permite să putem cultiva unele virtuții având și nădejdea unor roade, nu doar osteneala și zbaterea în deșert.