Nici nu am terminat de explicat ciclul vicios care leagă creşterea dolarului de creşterea bondurilor şi a dobânzilor şi cum aşa zisele cripto monede lansate de băncile centrale ar putea fi o variantă de a evita un colaps total rapid, iată că acum avem indicii că soluţia aleasă ar fi încă un război: cel cu Iranul!

Ce nu am apucat să comentez în articol este controlul preţurilor care are loc în SUA pe petrol prin două mişcări simultane expuse de Luke Gromen în interviul referit. O fac pe scurt aici. Aşadar Luke consideră că introducerea pe piaţă a petrolului din rezerva strategică a SUA în urma războiului din Ucraina, în paralel cu creşterea dobânzii de referinţă (operaţiune începută de Fed începând cu Aprilie 2022 a însemnat de facto un control al preţului petrolului.

Observaţia lui Gromen este absolut inedită şi deşi în aparenţă pare complicată, o dată exprimată inevitabil trezeşte la cei care nu realizaseră fenomenul un mare O.M.G. Personal, mai tot timpul am considerat controlul preţurilor în SUA prin menţinerea dobânzii de referinţă la un nivel scăzut. Dar niciodată nu mi-am dat seama că petrolul chiar este gâtuit de SUA, deşi paradoxal SUA este un mare producător de petrol şi ar putea beneficia dintr-un preţ ridicat. Însă decizia guvernului SUA a avut bineînţeles motivaţii populiste, de a uşura decuplarea de Rusia atât pentru americani cât şi pentru minionii din Imperiu. Însă măsura în sine a distrus practic piaţa petrolului deoarece randamentele proaste ale exploatatorilor au dus la tăierea investiţiilor şi prin urmare, când rezerva s-a dus preţurile au explodat.

Controlul preţurilor nu funcţionează decât pe termen scurt şi guvernul SUA şi-a jucat deja câteva cărţi importante. Evident le rămâne şi posibilitatea controlului preţului direct la alimenta cum fac Ciolacu şi Trudeau dar aşa cum am mai explicat (aici de exemplu) inevitabil producţia pe preţurile controlate va fi shiftată mai devreme sau mai târziu fie pe pieţe necontrolate (free trade încă există) fie pe alte produse, fie va termina efectiv sectorul respectiv dacă nu există alternative de realizat randamente. Nu vreau să repet cele spuse în articolele trecute despre inflaţie, dar controlul preţurilor nu a funcţionat în comunism când posibilităţile de control şi optimizare a deficienţelor erau mult mai mari (angajaţii de exemplu măcar primeau salarii chiar dacă preţul produselor lor nu era fesabil pe piaţă, însă statul lua din altă parte şi le da lor). Dar partea tristă este că în capitalismul şchipătând al zilelor noastre, tentaţiile socialiste care deja îşi arată colţii vor jupui efectiv toate capacităţile productive ale economiei şi nu vor face altceva decât să ne ducă în evul mediu.

A venit acum momentul să explic pentru cei puţini cititori care nu s-au plictisit încă ce înseamnă rate mari la maturităţile de durată (10-30 ani) ale obligaţiunilor americane. Creşterea dobânzilor la maturităţi pe termen scurt este de asemenea periculoasă dar aceasta este controlată mult mai uşor de băncile centrale. La cele pe termen lung însă nu prea au ce să facă. Nu mă puneţi să explic. Dobânzile afectează creditele şi este evident că mai ales cele pe 10-30 de ani, dacă cresc prea mult, pot efectiv să distrugă piaţa imobiliară dar şi piaţa creditelor, adică fac plata ratelor mai dificilă, chiar dacă va dura ceva timp până ne apropiem de acele scadenţe. În primul rând noi credite nu mai sunt emise în acelaşi ritm deoarece dobânzile sunt mari, în al doilea rând creşterea costului banului poate produce scăderea consumului (se vând mai puţine case, se construieşte mai puţin, se vând mai puţine maşini etc) şi prin urmare scăderea consumului poate produce criză economică, scad veniturile la guverne, oamenii intră în şomaj şi nu mai plătesc ratele etc. Multe se pot întâmpla.

Ce problemă specială au americanii, faţă de orice altă ţară (deoarece mecanismul explicat mai sus e valabil oriunde) este că dolarul este folosit şi de alte ţări ca monedă de rezervă. Ţările au rezerve mai ales în obligaţiuni. Dacă dobânzile sunt mari, cum situaţia economică este nasoală, ţările vând obligaţiunile pentru a plăti ratele şi a menţine propriul curs valutar pe linia de plutire, deoarece orice devalorizare faţă de dolar, ar face plata ratelor (care de asemenea e în dolari – o parte) mai dificilă. Vânzând obligaţiunile, crescând oferta de obligaţiuni pe piaţă, creşte dobânda acestora (yield-ul) care la rândul ei se propagă pe tot lanţul dobânzilor până spre cele la obligaţiunile pe maturitate scăzută şi astfel pune presiune pe dobânzi care vor creşte şi care ulterior vor pune din nou presiune pe creditaci să apeleze la puşculiţa de bonduri şi să le vândă pentru a face faţă ratelor mărite şi de asemenea pentru a controla propria monedă care fiind evident ca putere sub dolar, deţinerea ei are riscuri mai mari decât dolarul deci este logic că riscul de devalorizare rapidă poate fi masiv mai ales acolo unde băncile menţin un curs artificial întărit (cum ar fi România şi cum nu ar fi China care face exact invers pentru a stimula exporturile).

Acest ciclu însă poate fi spart dacă tensiunile pe diverse pieţe sunt atât de mari încât investitorii caută asseturi sigure indiferent de randament. Iar obligaţiunile americane sunt în topul siguranţei (cam după aur şi bitcoin). Prin urmare, chiar spaima de un război, deşi va creşte preţul dolarului va avea efectul scăderii yieldurilor pe termen lung din cauza temerilor investitorilor şi a fugii spre siguranţă.

Vom vedea în zilele următoare câtă dreptate am. Problema este că spaima trebuie să fie mare deoarece deja războiul din Ucraina şi riscul unui război nuclear nu au tăiat lăcomia şi fuga după randamente care au făcut ca mare parte dintre investitori să vândă obligaţiunile pentru a se proteja de inflaţie, prin investirea în acţiunile companiilor. De mâine însă fluxul va fi invers. Doar amplitudinea acestui flux ne va spune cât de suficientă este doar mişcarea făcută de Hamas sau chiar va fi nevoie de un război cu Iranul.

Fără să ştie Hamas a dat o gură de aer sistemului financiar american care suferise săptămâna trecută un cutremur de 8 grade prin atingerea unor cifre record la yieldurile bondurilor pe 10 ani şi deşi raportul despre joburi a fost pozitiv singura dilemă legată de Fed era cât de mult şi cât de repede va creşte dobânda pentru a lovi în inflaţie şi pentru a spera că piaţa obligaţiunilor nu intră în colaps total.