Suveranitatea – doar o banală lozincă

Ce mai inseamna suveranitatea azi si cum putem sa mentinem cat mai multa suveranitate? Dar chiar daca o mentinem, cat de utila ne este si chiar merita bataia de cap pentru pastrarea acesteia, cand unul dintre faimoasele zicale pe care le mostenim noi de la parintii nostri, chiar de la unii vrednici de pomenire este: “Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie”? Pana la ce punct compromisurile sunt acceptabile si dau rezultate mai bune ca alternativa opusa?

O mie de intrebari si poate si mai multe raspunsuri. Fara indoiala ca filosofia poate raspunde mai bine la aceste intrebari si la unele poate doar istoria va raspunde. Cert este ca chemati sa raspunda la aceste intrebari sunt politicienii si nu popoarele. De altfel, la ce intrebari au popoarele optiunea sa spuna ceva? Este adevarat, in Elvetia altfel stau lucrurile. Dar in restul tarilor, democratia este mai degraba numele piesei de teatru care se joaca. In aceasta piesa unii joaca constienti si stiu rolul de actor pe care il joaca, s-au pregatit pentru el si primesc poate si bani, iar altii, precum niste copii care ia in serios toate cate se intampla pe scena, nu au habar ca ei au rolul de a intruchipa ideile unui scenarist si de a se comporta liber (pana la un punct limita) intr-un cadru controlat si directionat de altii.

Dar sa revenim la suveranitate. Cel mai la indemana ne-ar fi sa aducem cateva exemple. In anii 80, spre sfarsit, Ceausescu reusise sa plateasca datoria externa a Romaniei si sa elibereze tara de povara datoriilor – chiar la creditele la care aveam dobanzi mici, destul de avantajoase comparabile cu altii. Ce a urmat si in ce conditii s-a reusit plata acestor datorii nu are rost sa detaliem.

Un alt exemplu: buna parte din startul domniei sale, Stefan cel Mare a platit tribut anual la otomani. In timpul asta, “s-a ocupat” de polonezi, de organizarea unei armate si de alte probleme, fiind constient insa ca o data si o data otomanii vor veni sa ne ceara tot ce avem nu doar un amarat de tribut. La vremea potrivita, a declarat suveranitatea si nu a mai platit tributul. S-a luptat zeci de ani, zeci de lupte, a fost de multe ori pe muchie de cutit si a reusit sa faca din Moldova o putere regionala reala care era luata in seama si care a oferit locuitorilor ei nu doar o mare mandrie dar si multe alte beneficii. Nu mai facem scenarii legate de ce ar fi insemnat alternativa, adica supunerea in continuare fata de Imperiul Otoman: tributuri imense, lepadarea de Hristos, jertfa vie de feciori si fecioare pe care otomanii o cereau, etc. Spre sfarsitul vietii insa, cand contextul era unul favorabil si cand balanta argumentelor pro si contra suveranitatii s-a schimbat, Stefan a ales din nou sa cedeze din suveranitate, de data aceasta, partial si pe anumite puncte care puteau fi duse in spate.

Iata deci ca cedarea sau pastrarea suveranitatii, depinde foarte mult de contextul in care se face si de cine o face: cat de vizonar si cat de intelept este conducatorul care face alegerea.

Uitandu-ne la conducatorii nostri de azi, ne intrebam doar: Who’s your daddy?

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.