Delicateţea – floare de colţ

Dacă ne-am întreba care virtute este pe cale de dispariţie la creştinii din zilele noastre, cred că delicateţea ar fi cel puţin în top 3. Dacă înfrânare mai încercăm câte puţină, de voie sau de nevoie, dacă smerenie mai primim din când în când de la Dumnezeu, căci altfel suferim, dacă iubire primind multă, dăruim măcar puţină, cred că delicateţea nu doar că nu prea o practicăm, dar nici nu ne-o dorim, nu o cerem, nu îi ducem lipsa, nu conştientizăm că trebuie să o dobândim.

Nu-mi explic altfel de ce atât de rar sau chiar deloc întâlnesc măcar un gest sincer de delicateţe, ba chiar, din contră, mă lovesc destul de des de neghiobie şi mitocănie peste tot. Şi nu mă refer la mitocănia ordinară, ci chiar la cea “duhovnicească”, cu pretenţii. Este bineînţeles şi consecinţa mitocăniei mele, căci noi vedem în alţii ceea ce suntem noi, dar chiar aşa cum sunt, am observat că delicateţea, acolo unde este, îţi sare în ochii, nu ai cum să nu o vezi. Chiar dacă nu o depistezi pe moment, frumuseţea şi sublimul ei se tipăresc în memorie şi putem astfel ca mai devreme sau mai târziu, când suntem în linişte, să ne amintim de ea cu plăcere. Căci asurziţi fiind de vuietul lumii şi obosiţi de fuga către nicăieri la care ne îndeamnă demonii deşertăciunii, nu avem nici timp şi nici răbdare să percepem un gest delicat, un cuvânt delicat, o atitudine delicată sau orice manifestare a acestei virtuţi. Ba mai mult, unii dintre noi, orbiţi fiind de demonul “justiţiar”, adică căutând mereu să “mărturisim” dreptatea, să aratăm altora greşelile lor, să îi ducem pe “calea cea bună” sau să luptăm cu “vrajmaşii” lui Dumnezeu, nu doar că nu luăm în considerare delicateţea în acţiunile noastre, ci chiar o considerăm ca un compromis sau ca o slăbiciune, dacă cine ştie cumva ne-ar trece prin cap aşa ceva.

Nu ştiu cum putem dobândi această virtute, dar ştiu cât de periculoasă este lipsa ei. Dacă Domnul a zis “vai de cel prin care vine sminteala”, şi dacă neavând delicateţe, cu uşurinţă putem face multă sminteală, orice am spune şi oricum am face-o, într-adevăr este vai de noi atunci când nu suntem delicaţi în vorba şi în purtarea noastră.

“Nu crede tot ce auzi, nu spune tot ce ştii” ne învaţă un proverb. “Nu fă tot ce poţi şi nu da tot ce ai”, a mai adăugat Pr. Paisie Olaru. Nu oricum şi nu oricând aş mai adăuga eu. Nu doar conţinutul mesajului, nu importanţa sau adevărul lui, nu doar scopul pentru care îl spunem contează ci contează enorm când şi cum o facem. Sf. Siluan Athonitul spunea:

“să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice: greşelile pot fi mici, dar pot fi mari. Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt şi trebuie să ne nevoim, să desluşim acel cuvânt”

Câţi dintre noi ne punem în minte gândul ăsta ca pe o stavilă a netrebniciei noastre? Câţi oare ne mai întrebăm din când în când de ce Pr. Rafail Noica tace? Câţi, măcar uitându-ne în urma noastră am cântărit roadele “mărturiei” noastre fără de delicateţe puse în balanţă cu acele cuvinte care le-am spus măcar cu părerea că Domnul vrea să grăim, dacă nu cu certitudinea că suntem datori să vorbim?

Într-o lume a talk-show-urilor, noi creştinii care ne credem mai sporiţi ca amărâţii care se uita la ZeroTV, ne realizăm de multe ori singuri talk-show-urile proprii, fie “live”, în discuţii şi dispute cu alţii, la conferinţe, pe bloguri, pe messenger, fie “offline”, în minte, în vorba noastră cu noi înşine, atunci când bârfim, judecăm, plănuim pentru alţii ce ar fi bine să facă şi ce am fi făcut noi în locul lor.

Delicateţea şi cuminţenia sunt astăzi considerate anacronice de ortodocşi, mai explicit sau mai implicit, tăindu-ne astfel singuri creaca şi uitând să ne vedem de ale noastre mult mai mult decât de ale altora. Cuvântul Pr. Iustin ne cheamă la dumirire:  “Aşa trebuie să mărturisim: îndreptând degetul spre noi, nu spre celălalt”. Asta ne-ar ajuta foarte mult să dobândim delicateţea, şi dacă nu ştim cum să o facem, să pornim cu un gest. Să căutam măcar gesturile noastre să fie delicate. Azi un gest, mâine două, poate peste o săptămână o vorbă, poate după două …  e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat, după cum spune Steinhardt.