Pentru prima data de la inceputul razboiului din Siria, Israelul a folosit baze turcesti pentru a ataca portul Latakia (nu departe de baza rusilor din SIria).
Oficial, deocamdata nimeni nu si-a atribuit atacul care ar fi putut fi fost lansat si de pe nave din Mediteraneana. Surse ale Russia TV (si stim ca Putin are surse bune) sustin insa ca atacul a fost facut de avioane israeliene care au decolat din baze turcesti.
Colaborarea Israelului cu Turcia este destul de ciudata avand in vedere orientarea islamista a conducerii turcesti dar mai ales incidentele care au dus la ruperea legaturilor si tensionarea relatiei intre cele doua tari. Insa dupa ce Obama a vizitat Israelul, l-a convins pe Netaniahu sa isi ceara scuze oficiale fata de turci pentru omorarea activistilor pro-palestinieni. De asemenea, lui Erdogan ii tremura chilotii ca americanii planuiesc pentru el ce au planuit si pentru Morsi in Egipt si realizeaza ca trebuie sa faca mai mult ca sa poata rezista. Insa problema lui Erdogan este ca la fel ca si Obama, nu doreste o interventie directa: realizeaza ca riscurile sunt prea mari ca razboiul sa escaladeze dar mai ales ca poporul sa se revolte. Desi media nu a prea relatat, buna parte din protestele anti-Erdogan au fost si impotriva sustinerii teroristilor anti-Assad, populatia din sud revoltandu-se pentru implicarea prea mare deja a Turciei in acest razboi care in ochii poporului este unul de fapt anti-arab si impotriva nationalismului laic al statelor arabe care a guvernat Siria si de asemenea a adus Turcia in pozitia in care este.
Treaba cu Siria este urmatoarea: rebelii au pierdut razboiul, armata siriana a rezistat eroic si nu doar datorita suportului Rusiei care s-a opus unui atac direct asupra Siriei de catre Imperiul Anglo-American. Din pacate, anumite centre de putere din SUA au un plan si vor sa-l duca la capat, Primavara Araba nu trebuie sa se opreasca in Siria. Despre asta am mai discutat acum vreo doua saptamani, aici unde am amintit de frecusurile de la varful SUA cu privire la pornirea unui razboi impotriva Siriei. Obama se opune insa pentru ca e constient ca merge prea departe dar mai ales nu este sigur ca Rusia va sta deoparte de data asta. De asemenea, generalii din armata SUA nu au uitat reactia prompta a Rusiei in Georgia unde chiar daca situatia a fost alta, acel razboi a fost tot unul proxy, aprobat si organizat de americani pentru a testa reflexele Rusiei. Asadar, armata a invatat atunci si de aceea in Siria nu vrea sa mearga mai departe. Din pacate insa, cativa nebuni de la varf nu se abtin si vor sa duca mai departe cat mai multe razboaie, mai ales daca din astea Israelul are de castigat. Asa se face ca vedem acum un pattern destul de periculos: Israelul este varful de lance, bazele sunt “coloniile” imperiului si SUA ofera doar partea de inteligenta, comunicatii, sateliti etc.
Avand in vedere ca si noi suntem o colonie cu rol de “baza de lansare pentru rachete” sau “aeroporturi de realimentare a avioanelor” ne putem imagina ce se va intampla in cazul unei escaladari a conflictului in Orientul Mijlociu si ce rol vom avea noi.
In fiecare zi au loc evenimente mai mult sau mai putin importante. Libertatea presei, accesul la informatie, minunatia asta numita Internet si prostiile gen Facebook si Twitter ne dau iluzia ca suntem foarte “plugged-in” la tot ce se intampla si nu ne-ar veni sa credem ca poate intr-o dupa-amiaza linistita de vara in care noi eram la un gratar cu prietenii si beam o bere, pe celalalt capat al globului are loc o intalnire a unei maini de oameni, atat de puternici incat sa poata decide soarta omenirii pentru urmatorii zeci de ani. In balanta stau pacea (atata cata este) sau razboiul cu Siria care foarte probabil va degenera in Al 3-lea Razboi Mondial.
Evident, astfel de evenimente si astfel de intalniri au loc destul de des si foarte probabil nu aflam decat ocazional de ele. Unii ar spune ca lucrurile oricum sunt bine aranjate si ca deciziile se ia la un nivel atat de inalt de nici nu visam noi iar presedintii de stat, politicienii si generalii sunt doar mici jucatori care pun in aplicare planurile celor care conduc din umbra lumea. Mie imi place sa cred ca sforile nu sunt atat de descurcate si ca intre papusari si papusi mai sunt cateva maini care le incurca pe ici pe colo. Altfel, de mult ar fi pierit lumea, daca binele si raul nu s-ar afla intr-un razboi perpetuu cu victorii si infrangeri de fiecare parte.
O astfel de intalnire a avut loc la Pentagon pe la mijlocul lui Iunie trecut cand Secretarul de Stat al SUA (ministrul de externe) John Kerry a cerut cu fermitate bombardarea Siriei de catre armata americana. Pentru cei care nu stiu, Kerry este adeptul atacarii lui Asad, fiind ceea ce se cheama “war monger”, si este omul unei grupari pro-razboinice care militeaza cu acrivie pentru pornirea razboiului atat cu Siria cat si cu Iranul. Ceea ce lui Obama nu ii convine. Desi sunt pusi in functie de acelasi lobby si de aceiasi finantatori, se pare ca Obama a cam scapat de sub control si nu executa chiar toate ordinele primite. Poate si pentru ca pus in pozitia in care este e constient ca inca un razboi in situatia actuala a Americii ar insemna si mai multe cheltuieli. In plus, pe langa costuri exista riscuri extreme de escaladare, altfel spus, cost-beneficiu, un razboi fie cu Siria fie cu Iranul nu prea i-ar avantaja pe americani. Lucru de altfel evident si pentru generalii din armata. Asa se face ca la aceasta intalnire, Martin Dempsey, un general batranel de vreo 60 de ani care este oarecum mai putin razboinic ca ceilalti si prin urmare Obama “l-a plantat” ca sef al Joint Chiefs of Staff (un fel de CSAT), s-a opus vehement atacarii Siriei aducand argumentul ca Departamentul de Stat nu prea are idee ce inseamna bombardarea aeriana a Siriei si l-a intrebat pe Kerry care ar fi planul de urmat dupa primele lovituri.
Se pare asadar ca exista o framantare intre Departamentul de Stat si Armata cu privire la Siria: Departamentul de Stat fiind format din politicieni platiti de anumite grupuri de interese vor razboi. Cativa insa, in frunte cu Obama, sunt constienti ca s-ar merge prea departe cu inca un razboi aiuristic si ca trebuie gasite totusi alte metode de a rezolva “doleantele stapanilor” chiar daca ai posibilitatea sa comanzi cea mai puternica armata a lumii, precum s-a exprimat Madeleine Albright acum 20 de ani cand s-a aratat frustrata fata de reticentele generalului Colin Powel care s-a opus initial atacarii Serbiei, declarand: “la ce bun sa ai armata asta superba daca tot ezitam daca sa o folosim sau nu”. Iata deci cum gandesc nebunii care ajung sa conduca lumea. Slava-Domnului ca nu toti sunt asa si deocamdata atacul aerian asupra Siriei a fost respins, desi s-a oficializat ajutorul de arme usoare si munitie catre rebeli – ceea ce se stia insa ca se intampla deja neoficial.
Obama a castigat o batalie dar nu razboiul, dupa cum vedem se pare ca dorinta de a-l ataca acum pe Asad, dupa ce tentativele prin Turcia nu au reusit, este atat de puternica incat ne putem astepta ca lobby-ul care vrea atacarea Siriei sa il dea jos pe Obama, fie printr-un scandal de genul Prism, fie printr-o lovitura de stat, fie printr-un atentat.
Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar insemna atacarea Siriei de catre SUA. Siria nu este Irak si foarte probabil Iranul nu ar sta cu mainile in san, stiind ca urmeaza pe lista. Ce sa mai zic de Rusia care il inarmeaza pe Asad cu cele mai performante anti-aeriene, in timp ce europenii trimit rebelilor arme usoare. Pentru cei care isi amintesc cum a inceput Primul Razboi Mondial cred ca nu mai e nevoie sa reamintesc ca istoria se repeta.
Cat despre Turcia, se intampla lucruri interesante. Pe langa tinerii care nu vor transformarea parcului in mall, in partea de sud turcii s-au ridicat impotriva lui Erdogan pentru ca le e frica de “insurgentii” anti-Assad si intelegand ce se intampla, nu sunt de acord cu fundamentalismul islamic si cu sprijinirea comandourilor mortii. In partea de sud-est unde kurzi sunt majoritari, totul pare un butoi cu pulbere care sta sa explodeze, dupa cum era de asteptat. Kurzii si-au dobandit independenta de-facto in Irak, spera ca odata cu caderea lui Asad vor pune mana usor si pe zonele kurde din Siria, si evident viseaza o “primavara” si in Turcia care le-ar permite sa isi dobandeasca mult-ravnita independenta si evident sa formeze un stat. Erdogan a inteles in sfarsit riscurile sprijinirii rebelilor, dar deja cred ca prea tarziu. Raul a fost facut si acum se intoarce asupra lui dupa cum estimam in Octombrie 2012:
Turcia are mari probleme daca Siria va pica; culmea culmilor cat de prosti pot sa fie turci si sa nu inteleaga ca daca ei tot accepta ca peste tot statele nationale sa fie destramate si facute bucati (precum s-a intamplat cu Libia), le va veni si lor vremea o data, avand in vedere ca a treia parte din Turcia sunt kurzi care maine poimaine incept si ei primavara kurda; (sursa)
Apar in sfarsit si primele scantei ale rebeliunii kurde in Turcia:
Pacea turcilor cu kurzii este departe de a fi pecetluita, mai ales cand o asemenea “ocazie” se iveste pentru kurzi. Ma refer la un eventual razboi in Siria care evident va destabiliza foarte mult si Turcia. O data ce vor prinde “curaj”, islamistii fundamentalisti vor trece usor din Siria in Turcia si vor dori sa “elibereze” si Turcia de sub “gheara” infidelilor. Incet-incet, evenimentele graviteaza accelerat pe faliile de tensiune in directia centrelor de atractie care domina contextul. Si aceaste centre de atractie, in cazul Siriei si al Turciei, dupa parerea mea ar fi:
– atacarea Siriei si caderea lui Assad; lobby-ul pro-razboinic care a ajuns pana aici, are indeajunsa putere ca sa “rezolve” problema pana la capat”; Kerry nu a convins acum, dar cine stie data viitoare? Obama inca rezista deocamdata, dar daca ii aranjaza si lui vre-un “incident” cum i-au aranjat lui Clinton?
– determinarea lui Putin de a-l pastra pe Asad si de a nu permite americanilor sa isi faca de cap pana la sfarist; multi poate ar fi inclinati sa zica: dar Serbia? intre timp, insa s-a intamplat altceva: Georgia; Putin vrea sa intre in istorie si intelege panta descendenta pe care au inceput sa alunece americanii; amanarea unui conflict ii convine si lui, ii da timp sa intareasca armata, armamentul si totodata timpul ii roade pe americani (vezi taierile in zona militara si avantul republicanilor pro-austeritate)
– Kurdistan: acest popor lupta de secole pentru independenta; visul unei tari a lor este atat de puternic incat nu poate fi cumparat si constrans de nici o putere; oamenii astia nu au consumat inca aceasta etapa care pentru multi altii deja devine istorie: statul natiune; noua europenilor ni se incearca implantarea ideii ca statul e un concept depasit; poate vor reusi, asa cum au reusit sa ne convinga si ca neamul nu mai conteaza, dar pentru kurzii care nu au consumat aceasta etapa, visul unui stat al lor este la fel (daca nu si mai puternic) decat celelalte centre de atractie;
La confluenta dintre aceste sfere, are sansele sa se aprinda scanteia unui nou razboi mondial. Trebuie sa fim insa optimisti: iata cum criza economica prelungita produce lipsuri atat de mari in armata americana incat dau inapoi din lansarea unor razboaie care poate ar pute in pericol pacea mondiala. Exista deci si evenimente aparent negative care au consecinte pozitive. Similar, nu stim nici ce va iesi din aceasta situatie tensionata, chiar daca se va lasa in cele din urma cu un razboi.
Zilele astea se intampla noi miscari pe frontul Siria.
Sauditii pun presiune pe Obama sa “rezolve” problema, adica sa le ofere arme teroristilor. Al-Assad a rezistat pana acum si este evident ca superioritatea armatei siriene si atractia populara pe care Al-Assad o are, mai ales dupa ce poporul a vazut “aternativa” oferita de Al-Qaeda, nu pot sa duca mai departe acest conflict si e treaba de timp pana cand rebelii vor pierde pozitiile. Obama nu prea mai stie nici el ce sa faca. A fost pana acum sfatuit prost, treburile in Siria nu au mers la fel de usor ca in Libia sau Egipt si lucrurile se complica. SUA au acceptat compromisul sa se alieze cu teroristii Al-Qaeda – cei care au dat jos cu turnurile, remember? – de dragul unor jocuri geopolitice mizere despre care nu vom detalia prea mult acum, mentionand pe scurt doar ca in SUA exista un puternic lobby pro-razboinic care cauta largirea si propagarea unor zone de conflict doar pentru a avea “piata de desfacere”. Obama e la mijloc intre ambitiile sauditilor si temerile israelienilor. Pe de o parte, pentru Arabia Saudita, un stat arab national prosper cum era Siria prezenta o amenitare vitala pentru regimul tribal mentinut uimitor in acest stat inapoiat prin puterea petrolului si a armatei americane. De aceea, nu doar ca interesele lor s-au potrivit cu “trendul” in zona, dar sauditii chiar vor sa rezolve cat mai repede problema si de aceea pompeaza fonduri si lobby la Obama pentru ajutorarea rebelilor.
Israelul se teme insa de potentialul de risc prezentat de aceste grupuri de islamisti fundamentalisti teroristi care maine-poimaine vor indrepta armele spre Israel dupa ce vor fi terminat cu Al-Assad. Aflat inca oficial in razboi cu Siria, Israelul este interesat de caderea regimului Al-Assad dar nu cu orice pret. Un stat national puternic si cu o armata puternica cum era Siria, sustinut de o mare putere ca Rusia, nu era tocmai un vecin placut pentru Israel, dar nici o zona sub controlul unor teroristi inarmati cu tehnologie americana nu este nici o alternativa prea interesanta, de aceea Netanyahu il impinge pe Obama din partea cealalta.
Obama a tot sperat ca operatiunea sa reusasca fara stres prea mare, doar cu o mana de forte speciale, arme normale (nu tancuri, nu anti-aeirene) dar mai ales fara interventia terestra. Sa nu uitam ca SUA e in criza, bugetul e drastic taiat, anul asta au inceput sa taie din asigurarile medicale si problemele financiare sunt mari. Obama ar taia si mai mult de la armata daca ar avea puterea, iar un nou razboi terestru e tocmai ce ii lipsea acum. Foarte probabil, daca va fi nevoie, Obama va cere ajutorul lui Erdogan pentru invazia terestra si de aceea americanii au trimis vreo 200 de oameni deja in Iordania – probabil suportul tehnic pentru o divizie terestra care inca nu stim daca va fi americana sau turceasca.
Ajungem asadar la vizita recenta a ministrului de externe al Rusiei in Turcia. Care ministru tocmai ne-a aruncat recent o avertizare directa care ar trebui sa puna multe semne de intrebare policitienilor nostri, dar evident noi preferam sa bagam capul in nisip si sa speram ca nu pica nici o bomba. Deci, Lavrov a mers la turci si i-a amenintat sa nu accepte interventia directa si sa o lase mai moale cu sprijinul pentru rebeli. Probabil in discutiile directe, Lavrov a subliniat cum bine stiu sa faca rusii ca Al-Assad nu va pica iar daca din intamplare va pica, isi fac sperante degeaba daca americanii cred ca vor face din Siria ce au facut din Libia. Evident din motivul bine stiut: baza militara ruseasca din Marea Mediteraneana pe care rusii au subliniat de mai multe ori ca au nevoie de ea, functioneaza, si va functiona. Mie unul mi se pare ciudat cum de americanii nu inteleg ambitia rusilor cand e vorba de capurile lor de pod: daca rusii au nimerit intr-un loc intr-un moment anume, cu greu vor reusi sa plece de acolo si il vor pastra cu orice pret, chiar daca pentru ei nu prezinta mare valoare strategica. Avem un exemplu cu Armata a 14 din Transnistria: desi nu le foloseste la nimic, sau nu suntem noi capabili sa intelegem prea mult, rusii o pastreaza de atatia ani cu cerbicie. Cu siguranta, obsesia pentru astfel de capete de pod are vreo legatura si cu teama ancestrala a rusilor de a fi inconjurati din toate partile. Ursul are nevoie de teritoriu si nu permite ca unde marcheaza el cu urina o locatie, sa vina altii si sa faca ce vor, chiar daca ei nu au nici in chin nici in maneca cu acea zona.
Nu ma pricep prea bine la armata si razboi, dar ma indoiesc ca o amarata de baza cu 50 de oameni si doar o nava pentru reparatii, sa aiba o importanta geostrategica atat de mare in vremurile de azi cand navele au o autonomie sporita, ca sa nu mai vorbim de submarinele nucleare si cand principala putere sta mai ales in avioanele high-tech si in electronica. Rusii sunt insa mandri si vor sa aiba si ei unde sa patruleze, vor sa aiba pretext ca sa isi plimbe flota prin Bosfor si alte de-astea. De aceea, deci, cu toata presiunea americana, israeliana, turceasca si araba, al-Assad rezista doar pentru ca Rusia are nevoie de el.
Sa vedem pe scurt si cu ce au incercat sa ii convinga rusii pe turci, ca la turci nu cred ca prind avertismente ieftine precum cele plasate Romaniei pentru care Lavrov nici nu s-a mai sinchisit sa vina pana la Bucuresti pentru a ni le transmite. O prima pozitie de constrangere pe care rusii o au fata de turci este furnizarea de gaze naturale. Turcia are o economie vibranta si in crestere, cu nevoi din ce in ce mai mari de energie, iar Rusia este deja un furnizor de baza al Turciei. Sa nu uitam ce rol joaca Rusia pentru Germania si cat de mult se pleaca nemtii in fata rusilor pentru gazele ieftine care incing exporturile nemtesti. Turcia se afla cam in aceeasi situatie: daca vrea dezvoltare va avea nevoi din ce in ce mai mari de gazele rusesti dar si de cele ale statelor foste sovietice din Caucaz. Turcia are deja cateva proiecte de conducte cu vreo 2-3 state din zona care trec prin Georgia. In Georgia se pare ca are loc un transfer de putere, noul presedinte este un pro-rus si desi nu stim in ce masura noua putere ar fi dispusa sa asculte de ordinele rusilor si sa le taie conductele acestora, probabil nici turcii nu stiu prea bine, deci rusii pot sa ii avertizeze si cu asta.
Nu in ultimul rand, rusii i-au avertizat pe turci cu privire la exploatarea resurselor de gaze din Marea Mediteraneana. Desi s-a dat inapoi de la cererea recenta de ajutorare a Ciprului, problemele cipriotilor abia incep acum si rusii pot oricand sa vina si sa infiga cateva platforme, aparate de cateva nave rusesti. Parerea mea este ca economic rusii nu au prea mare interes in colaborarea cu Ciprul in Marea Mediteraneana, insa strategic se folosesc de legaturile stranse, de nevoia Ciprului care a fost marginalizat de puterile vestice si cu siguranta turcilor nu le-ar conveni deloc ca rusii sa sprijine si mai mult Ciprul si sa se asocieze in exploatarea zonelor maritime. Sa facem un mic scenariu: Cipru are nevoie de bani. Cipru insa nu are armata Rusiei si nu poate exploata de unul singur (evident prin contracte cu firmele americane) zonele maritime. Ciprul insa vinde rusilor drepturile legale actuale (sa nu uitam ca nici un stat cu exceptia Turciei nu recunoaste Ciprul de Nord) de a exploata aceste zone. Turcia ce va face, va ataca navele rusesti? Rusii avand acoperirea legala internationala evident vor avea tot dretpul sa se apere si daca turcii vor ataca, NATO este foarte posibil sa nu fie obligat sa intervina direct si exista mari sanse sa ii lase pe turci de capul lor, pentru a evita o escaladare si mai mare a conflictului. Ar porni SUA un razboi mondial in cazul unor mici skirmish-uri eventuale intre turci si rusi pe baza exploatarii gazelor din Mediteraneana, doar de dragul turcilor? Ma indoiesc, deci rusii pot sa avertizeze turcii cu asta. Este adevarat ca deocamdata rusii au zis pas la Cipru, dar foarte probabil este doar o situatie de moment. Banuiala mea este ca rusii asteapta ca problema cipriota sa se escaladeze si mai mult pentru a putea obtine un avantaj si mai mare. Sa nu uitam ca rusii deja ii au la mana pe ciprioti cu creditul de 5 miliarde pe care cu siguranta cipriotii nu il vor putea plati nici peste o suta de ani. Tare mi-e teama chiar ca rusii au ales sa mai astepte putin si cand e momentul sa obtina chiar mai mult decat ar fi obtinut daca ii ajutau acum pe ciprioti.
Iata cum ambitiile stupide ale americanilor in Orientul Mijlociu pun Europa intr-o situatie destul de nasoala si creaza premize pentru escaladarea unor conflicte mult mai periculoase decat jocurile marunte ale unor “death squads” care destabilizeaza statele nationale puternice cu scopul de a produce mini-state, zone de haos si “tinuturi autonome” care pot fi usor manevrate si controlate de americani. Totul pentru un singur motiv: apararea dolarului. Dar asta e o alta poveste …
Nu stiu daca este dezinformare sau lipsa de profesionalism. Deja a vorbi despre profesionalism in presa romaneasca pare desuet: in epoca internetului, a breaking news-urilor si a austeritatii castiga doar cine stie sa traduca mai pe scurt si doar ce face rating si cine are poze mai frumoase.
Nici o televiziune si nici un ziar romanesc nu au mentionat ca Siria isi cere scuze pentru incident si s-a angajat sa investigheze cum de a avut loc:
Syria’s U.N. envoy said his government is not seeking any escalation of violence with Turkey and wants to maintain good neighborly relations. Ambassador Bashar Ja’afari said the government hasn’t apologized for the shelling from Syria because it is waiting for the outcome of an investigation on the source of the firing. (Sursa: Washington Post)
Poate ca departamentul de traduceri are un delay cam mare si reporterii de politica externa nu sunt capabili sa citeasca in engleza. Altfel nu inteleg, de ce nu au mentionat un asemenea element important al conflictului ci au mers doar pe ce le-au servit altii pe tzeava. Cum ar fi de exemplu Gandul care in “analiza” sa de cateva paragrafe, a tradus si a extins unele idei care au facut stirea mai picanta ca sa atraga interes si sa aduca audienta.
Revenind la relatarea in presa romaneasca a acestui incident, o alta omisiune importanta a fost facuta: nu am vazut undeva sa aminteasca ca acum cateva zile Rusia a amenintat NATO sa nu mai zgarme dupa un conflict in Siria, chiar pe 2 octombrie, cu o zi inainte de acest incident. Oare “expertii” din presa au uitat de la mana pana la gura? Ieri Rusia ameninta NATO sa nu creeze pretexte pentru zone buffer sau nofly si azi se intampla ce se intampla si nimeni nu mentioneaza asta, ba chiar ne arunca praf in ochi cu comparatii ale armatelor Turciei si Siriei si “analizeaza” ce puternica e Turcia si cum e ea o mare putere militara si cum nu are ea nevoie de NATO,etc.
Oare expertii ziaristi nu stiu ca NATO este deja prezenta in Siria si la granita Turciei prin suportul tehnic si militar acordat insurgentilor?
Dar nu doar aceste amanunte au uitat ziaristii romani sa mentioneze ci si faptul ca recent, Turcia i-a gonit pe insurgenti (Free Syrian Army) din teritoriul sau – o mutare destul de interesanta si deloc lipsita de semnificatie. Daca FSA se simteau pe picior mare, era logic sa ramana in Turcia si sa continue organizarea luptei de acolo, daca aveau probleme, de asemenea era logic sa ramana ca sa nu piara de tot. Nimeni nu a dezlegat misterul acestei miscari, lasand doar o singura posibila explicatie: FSA s-au mutat in Siria ca sa provoace armata siriana sa ii atace si ca sa poata apoi cere “No Fly Zone” precum a inceput si “eliberarea” Libiei.
Mutare cu mutare, vedem cum evenimentele converg catre inevitabil: razboi total. Vedem pe de o parte cum rusii observand intentiile si cunoscand modus-ul operandi al americanilor ii avertizeaza dinainte dar o fac degeaba si pe de alta parte vedem cum Turcia joaca un teatru pe care il va regreta amarnic ulterior. Apropos de puterea militara a Turciei, parca si de Irak inainte de razboi se zvonea ca are a patra armata a lumii ca numar de soldati.
In momentul de fata, in orice directie vor decurge evenimentele, se pare ca razboiul nu poate fi evitat. Pe de o parte, daca insurgentii vor fi batuti de armata siriana, NATO va incerca tot ce poata ca sa nu piarda “investitia” facuta deja in acest razboi si ca sa “mentina cursul” pe directia pe care si-a propus-o de tatonare continua a zonelor cu relevanta geostrategica pentru rusi si chinezi. Si in acest moment, se pare ca acest incident se incadreaza pe aceasta linie. Pe de alta parte, daca insurgentii cumuleaza progres si armata siriana este in retragere, Siria va dori ca sa porneasca un razboi in ideea de a atrage si alti actori in acest conflict si de a spera intr-un alt final decat cel pierzator. Se intelege ca singurii actori pe care s-ar putea baza Siria sunt Iranul si Rusia, ambii declarandu-si deja intentia ferma de a nu sta cu mainile in san.
Iata deci cum presa ne serveste pe tava gogosi mai mari decat “armele de distrugere in masa” care au provocat razboiul din Irak, doar ca de data aceasta informatiile sunt clare si limpezi, nu e nevoie sa fii geniu ca sa prezinti lucrurile cum sunt. Daca acum nu sunt in stare, oare ce informare corecta vom avea noi cand va incepe razboiul?
“Un mare semn pentru agareni” era formularea folosita intr-o veche profetie cu privire la razboaiele care vor zgudui Europa in al optelea veac prin care autorul dorea sa spuna ca turcii vor prinde curaj mare intr-o anumita circumstanta si manati de acest curaj isi vor taia singuri creaca.
F4 Phantom – doborat de sirieni
Intr-adevar semne mari vad turcii azi si se vad deja o mare putere regionala membra NATO, cu una dintre cele mai mari armate din NATO dupa SUA, cu o pozitie geostrategica extrem de importanta si cu o economie la fel de fierbinte care se supraincinge din cauza cresterii necontrolate: Turcia, precum China si Germania, fiind tari producatoare, beneficiaza acum imens de pe seama crizei creditelor si a crizei europene.
In plus, pe langa cele mentionate mai sus, exista o renastere islamista in Turcia si un presedinte foarte mandru de el si de tara lui si care crede ca poate sa joace un rol mai mare decat a facut-o pana acum Turcia, iesind uneori din sfera imperiului anglo-american si incercand marea cu degetul prin initiative si actiuni proprii.
Cert este in cazul Turciei, ca Rusia nu va tolera atacarea Siriei, nici de turci si nici de NATO. Am mai explicat intr-un articol mai vechi de ce pentru Rusia, Siria si Iranul nu sunt Libia, mai ales de cand Putin a revenit la conducere.
In Siria nu va fi pace prea curand la cum se desfasoara treburile. Opozitia are arme si sustinerea discreta a NATO si precum in Libia va presa continuu in structura actualei puteri care incet-incet va fi nevoita sa foloseasca deplin toate capabilitatile pe care le mai are. Iar doborarea avionului turcesc tocmai asta dovedeste. Regimului lui Assad i-ar conveni escaladarea conflictului tocmai pentru ca stie ca oricum nu poate rezista inflitrarilor si luptei de gherila cu teroristii islamisti, prin urmare va arunca in joc toate armele, iar doborarea avionului turcesc tocmai asta a incercat, sa ii starneasca pe turci si sa dea pe fata un conflict mocnit care deja arde destul de fierbinte.
Bineinteles NATO se teme de Rusia si tocmai de aceea nu a atacat Siria precum a facut-o in Liban, unde situatia era oarecum alta: regimul nu avea suportul populatiei si armata era jalnica. Siria insa are armata si a dovedit ca poate dobora avioane NATO, ceea ce complica lucrurile. Este clar ca NATO daca vrea sa “rezolve” cat mai repede problema anul acesta si sa nu intre in toamna-iarna, cand un razboi nu l-ar ajuta deloc pe Obama in alegeri, trebuie sa faca ceva. NATO ar prefera insa ca atacul sirian sa fie mai fara echivoc pentru a putea justifica in fata Rusiei necesitatea interventiei, ca consecinta a atacarii unui stat membru NATO. Chiar si asa, Rusia nu va accepta bineinteles, din motivele mentionate in articolul anterior.
Ce va face deci Rusia in cazul unui atac? Intr-o actiune minimala, Rusia va trimite ceva nave inspre Siria, adica prin Bosfor, adica pe langa Constantinopol. Vor avea insa dreptul rusii sa intervina? Bineinteles, ca nu, doar daca intre timp nu vor face un tratat cu Siria, ceea ce este putin probabil. Rusii vor cauta insa si ei motive de harta si vor astepta o miscare gresita a NATO, speculand tot pe irascibilitatea lui Erdogan. Nu excludem deci ca turcii vazand cat de puternici sunt impreuna cu NATO si cat de rapida a fost reactia impotriva Siriei, simtindu-si onoarea spalata, vor incerca sa rezolve oarece probleme mai vechi si cu grecii si vor umbla la granita maritima. Rusii fiind prin zona insa, se vor lega de tratatul armat pe care il au cu grecii prin care se angajaza sa apere proiectul South Stream de orice pericol venit de la o tara adversara. Din pacate nu imi mai amintesc referinta unde am citit negru pe alb aceasta mentiune si unde sa zic eu referirea era specifica la protectie militara. Voi oferi insa pentru cei interesati de relatiile ruso-grecesti, o stire nu foarte veche (Octombrie 2011):
Russia’s (LST) Tsesar Kunikof, a forerunner landing warship, is already in the Aegean and getting ready to enter Evros! For the first time in history, and in the framework of sending a clear message to Turkey that they will stand by Greece’s side, Russian marines will march along side of Greek soldiers in this year’s October 28th “OXI” parade! (sursa)
Este adevarat ca grecii sunt visatori si le place si lor sa se afiseze ca prieteni buni ai rusilor si ca protejati ai armatei rusesti. Paradoxal, caci si Grecia si Turcia sunt in NATO, nu? Iar Turcia incearca sa intre in UE, in timp ce Grecia de asemenea declara ca vrea sa ramana in UE mai abitir ca oricare alta tara, iar ultima votare a dovedit asta. Nu putem asadar sa dam doi bani pe perspectivele grecilor in aceasta privinta, dar sa analizam putin interesul rusilor intr-un potential scenariu pe care l-am mentionat: atacarea de catre NATO a Siriei pe baza unor conflicte cu Turcia sau poate chiar pornind de la doborarea avionului turcesc de catre Siria.
Cert este ca rusii nu vor sta cu mainile in san ca in cazul Libiei cand Medvedev a tradat interesul rusesc si nu a prevazut pericolul extinderii primaverii arabe catre est si nord. Putin insa dupa toate necazurile pe care le-a avut in alegeri si mai ales dupa, prin manifestatiile stridente si continue care il contesta are insa o cu totul alta perspectiva si motivatie. Putem sa intelegem ca Putin nu va accepta precum Assad ca americanii sa-si plaseze cartitele in jurul sau si sa-l sugrume ci va riposta cu prima ocazie, asa cum a facut-o si in Georgia.
Ar mai fi cateva subiecte de tratat la capitolul Turcia/Rusia/Grecia dar le lasam pentru alta data doar mentionandu-le:
– Rusia tocmai a salvat Ciprul de la faliment deschizandu-le o linie de credit pentru recapitalizarea bancilor; nu stiu insa daca chiar le vor oferi 5 miliarde, dar nu m-ar mira avand in vedere ca si Islandezilor le-au dat 1 miliard; pentru milionarii rusi Cipru este a doua tara mama: are impozite mici, are banci “flexibile” deschise catre oamenii de afaceri rusi, este aproape de rusi si bineinteles, ofera turism de calitate
– Turcia are mari probleme daca Siria va pica; culmea culmilor cat de prosti pot sa fie turci si sa nu inteleaga ca daca ei tot accepta ca peste tot statele nationale sa fie destramate si facute bucati (precum s-a intamplat cu Libia), le va veni si lor vremea o data, avand in vedere ca a treia parte din Turcia sunt kurzi care maine poimaine incept si ei primavara kurda;
– relatiile ruso-turce sunt doar in aparenta bune; cata vreme Turcia a incercat sa aiba o voce aparte, a convenit Rusiei; daca insa Turcia va continua sa plaseze sistemul anti-radar al NATO relatiile cu Rusia vor trece evident la extrema negativa instant;
UPDATE 1 Iulie 2012: Rusia a fost implicata in doborarea avionului turcesc:
Diplomatic sources say Russian technicians at Syria’s missile battery control centers played key role in interception and shooting down of Turkey’s F-4E Phantom II (Sursa: Worldnews)
Lumea e o mare scena de teatru cu numeroase scenarii, cu numeroşi regizori şi cu şi mai mulţi actori. Din când în când, însă, un nebun îşi adună o clacă şi pornesc la război. Nu se întâmplă prea des, dar când se întâmplă, nu e deloc bine. Nu cred că suntem prea departe de începerea unui nou război. Dacă la ora de istorie ni se spunea că înaintea Primului Război Mondial Balcanii erau un butoi de pulbere care stătea să explodeze, acum toată lumea este o mare de grenade cu cuiele scoase care aşteaptă doar să fie declanşate de primul foc de armă.
Mişcările din Africa de Nord şi din Orientul Mijlociu sunt clar terenul principal unde se joacă cea mai importantă partidă între Imperiul anglo-american şi China în principal, cu Rusia şi celelalte puteri locale (cum ar fi Turcia sau India) stând în expectativă în aşteptarea momentului propice de a intra în joc. Prin provocarea lanţului de pseudo-revoluţii din Africa, americanii urmăresc stârnirea unui domino care să se oprească tocmai în China şi care în drumul lui să rezolve o data pentru totdeauna şi “problema palestiniană”, care fără Siria şi fără un Iran aflat în cursa pentru dobândirea armei nucleare nu ar mai fi o problemă.
China în încercarea disperată de a face faţă dezvoltării interne şi a presiunii discrepanţelor sociale are nevoie de resurse şi are nevoie de extinderea influenţei sale economice înspre vest, acolo unde se află atât resursele care îi trebuie cât şi principalele rute de transport al acestor resurse. Pakistanul nu este degeaba ţinut în stare de asediu de americani, ci tocmai pentru a opri extinderea economică a acestora înspre vest. Chinezii au rezerve şi cumpara tot ce pot şi are valoare şi potenţial. Să nu uităm împrumutul de 1 miliard de dolari pe care chinezii l-au dat Moldovei în 2009, un stat minuscul, aflat destul de departe şi fără prea mari resurse pe care să le ofere în caz că nu va putea returna banii. Rusia care are cu mult mai mari interese în Moldova, nu a putut oferi decât 500 milioane de dolari. Cu atât mai mulţi bani ar avea China ca să cumpere ultimele picături de petrol rămase în Orientul Mijlociu şi să le transporte prin câteva super-conducte gigant făcute de chinezii mititei, mulţi şi harnici care fac autostrăzile cum fac furnicile cărările.
Dar nu doar extinderea Chinei spre vest încearcă americanii să rezolve prin valul de revoluţii programate din Africa, ci şi caută să provoace haos în aceste ţări cu resurse bogate pentru a le domina şi pentru a le putea exploada astfel mult mai uşor. Cum altfel am fi pierdut noi plata datoriei externe de către Irak, daca nu ar fi venit aliaţii noştri să dea jos cu Sadam şi să le sugă petrolul irakienilor? Credem noi că americanii plătesc factura irakienilor? Eu nu cred că plătesc, de vreme ce irakienii încă nu pot să se scape de americani, pentru ca cine împarte, parte îşi face.
Dupa Siria, cel mai probabil va urma Arabia Saudită. Nu cred că Siria va fi greu de dat jos, în Arabia Saudită însă o să fie foarte interesant pentru că deja saudiţii şi-au asigurat spatele prin cererea şi probabil primirea protecţiei Pakistanului. De altfel, nici Siria nu va fi piece of cake, cum a fost Egiptul şi Libia: Siria are tratat cu Iranul de apărare reciprocă, aşadar nu cred că NATO va bombarda prea curând Damascul. Influenţa serviciilor şi cârţitele deja plantate vor face însă misiunea de destabilizare mai uşoară decât pare pentru serviciile americane.
O mare necunoscută este însă rezistenţa şi docilitatea popoarelor. In Egipt după cum am văzut prima piaţă a libertăţii pe care au avut-o a trecut destul de repede ca un mare fâs. Sa vedem însă mineriadele cum o să se desfăşoare.
Pe bursă lucruri noi şi nemaiîntâlnite se întâmplă: căderi bruşte ale preţurilor la aur, argint, petrol şi chiar stocuri. A durat doar 2-3 zile, cam de când a început Soros să îşi vândă aurul. Nu ştiu dacă el e cauza, mă îndoiesc că ar fi putut provoca doar el valuri atât de mari. A mai fost şi spectacolul cu Bin Laden care a ajutat petrolul să o ia în jos, şi probabil a tras cu el şi celelalte. La cam o zi după au fost anunţate şi datele economice din SUA referitoare la locurile de muncă şi la alţi indicatori – date destul de pesimiste – prin urmare, s-au cam nimerit multe ştiri care au scapat şi acum dolarul de la o prăbuşire abruptă în care se angajase.
În SUA tensiunile politice se accentuează. Încercarea lui Obama de a ţine tiparniţa în funcţiune se blochează de refuzul republicanilor cărora le e frică de popor care a început să cam înţeleagă de ce creşte preţul benzinei.
În Europa este încă linişte, Spania nu a căzut încă şi Germanii nu au anunţat încă întoarcerea la marcă. Să vedem în toamnă ce direcţie va impune noul guvernator al BCE care se pare că va fi italian, deşi nemţii deocamdată se opun arătând cu degetul la datoria Italiei. Vedem încă o dată că la unirea europenilor e la fel ca la Moş Ion Roată: ai pământ? ai rumâni. Ai datorii mari? Ciocu mic! Actualul sef, Trichet, a reuşit să dea în cap euro-ului tocmai când începuse să călărească bine dolarul. Ce mă miră, e că deşi spreadurile au ajuns la limite maxime, presa nu prea mai discută despre asta. Cam cum e şi cu radiaţiile din Japonia despre care nu mai auzim mare lucru deşi încă sunt cu mult peste nivelurile de siguranţă. Ce e mai trist, e că deja au început să apară maşini radiate fabricate în Japonia, pentru fericiţii posesori care şi le pot permite.
You must be logged in to post a comment.