1 Decembrie: Povestea parintelui Tanase, tata pentru 328 de copii

Mecanicii lui Dumnezeu

Guy este un tip interesant. Este astronom si catolic in acelasi timp. Ba chiar, frate iezuit. Pentru ca Google are obiceiul sa invite oameni interesanti ca sa dezbata teme interesante, Guy a fost invitat pe 3 August 2010 sa prezinte o tema pe care el a intitulat-o: “Mecanicii lui Dumnezeu: Viata religioasa a inginerilor”.

Mi-a atras atentia titlului conferintei si am fost foarte curios sa vad ce le spune un astronom catolic celor de la Google, si nu orice astronom ci cel care a declarat ca abia asteapta sa boteze un extraterestru.

In prezentarea sa, Guy vorbeste despre ingineri (techies) si cum se raporteaza ei la Dumnezeu. Guy cam evita sa rosteasca Dumnezeu, ci in general se refera la religie, viata religioasa. Dupa o scurta introducere in care incearca sa subinieze cat de mult ajuta stiinta omenirea si care este rolul ei, Guy povesteste despre o investigatie  pe care a facut-o el in randul mai multor ingineri si afla de ce anume acestia nu prea vorbesc despre religie desi unii sunt religiosi si mai ales care sunt problemele pe care le au ei impotriva bisericii. Guy considera ca sunt mai multe probleme pentru care inginerii nu merg la biserica si nu par preocupati de religie. El da vina pe problemele de comunicare, pe un fel de sfiala sau de temere de a vorbi despre religie din teama de a fi catalogat prozelit sau naiv dar si pe seama bisericii care nu gaseste mijloacele de a se adresa inginerilor. In principal Guy evita sa ii jigneasca sau sa atace cu ceva pe ingineri (ca doar era in fata lor) si prin urmare evita si sa dea un raspuns clar, el cauta sa nu acuze ci sa dea unele raspunsuri, unele pareri ale lui despre cum stau lucrurile.

Mi s-a parut subtire prezentarea lui, in primul rand separarea oamenilor intre ingineri si ne-ingineri nu tine cand vorbim despre Dumnezeu. El face aceasta distinctie pornind de la ce anume ii intereseaza pe oameni. In fata unei chestii foarte interesante, un poet va admira frumusetea, un filosof isi va pune intrebari grave iar un inginer se va intreba: cum functioneaza. Asadar, inginerii sunt interesati de reguli, ei apreciaza ierarhia si expertiza intr-un domeniu si unii chiar raman cu gura cascata cand vad lisca cu papii, ei nestiind ca aceasta exista si ca se poate stabili paternitatea pana la Sf. Petru.

In general, astronomul incearca o lucrare de PR caldicica sub pretextul acestei observatii, ca inginerii sunt interesati de religie pentru ca este o chestie cu reguli, si ca pot afla multe chestii despre cum functioneaza, despre cum se face o chestie anume etc, dar ca ei au o problema cu ierarhia, cu comunicarea etc.

Nu ma asteptam sa le spuna  Guy la googleti ca au uitat de Dumnezeu, ca omul modern cauta usurica si crede ca va trai vesnic, ca alearga din colt in colt si nu mai are timp nici sa stea de vorba cu familia si cu prietenii, daramite cu Dumnezeu. Si mai ales nu cred ca le spunea Guy ca orgoliul rezultat din performantele stiintei si tehnicii este de fapt boala principala a omului modern care a dus ca increderea in sine si in stiinta sa ii schimbe “softul” si pe la inima si sa nu mai poata asculta omul de azi glasul tainic al lui Dumnezeu care prin constiinta sadita in fiecare suflet ne cheama discret printr-o delicata asteptare indelungata netulburandu-ne decat din cand in cand, prin mici semne si mici indicii ca El exista.

Guy reprezinta intr-un fel starea bisericii catolice si exprima foarte bine de ce si cum a ajuns Biserica Catolica sa nu mai fie Biserica ci doar “o colectie de invataturi”. Imi este foarte greu sa explic cu ce greseste Guy pentru ca de fapt el nu il propovaduieste pe Hristos si nici nu este sincer in fata oamenilor alora spunandu-le unde e intr-adevar problema, cautand sa fie corect politic, funny si interesant in acelasi timp, incercand oarecum sa hacuiasca limbajul pentru a le starni interesul sau daca ar fi sa fiu rautacios, pentru a se justifica pe sine ca si el poate sa faca stiinta,  si el e la fel ca lumea, ca e unul de-al lor, un amic, un inginer de treaba, care chiar daca poarta o haina de care toti se mira, e un tip ok iar faptul ca el crede in Dumnezeu in timp ce restul fie au fiecare o religie a lor, fie chiar nu le pasa de asa ceva, este doar o chestie neimportanta. Rasufla usor si un complex de inferioritate din abordarea lui Guy, cauzat de scandalurile de pedofilie care aproape au destramat Biserica Catolica dar mai ales din perspectiva pe care o au in general americanii fata de catolicism, ei fiind “moderni” in religie inca din nastere, de acum sute de ani.

Si pentru ca totul sa fie clar cu privire la cat de solide principii are Guy, adica cat de mult crede in haina pe care o poarta, in final, o femeie din public ii pune intrebarea:

“Sunt catolica si am doi copii. Ma gandesc impreuna cu sotul sa incepem sa ducem copii la biserica dar nu sunt de acord cu atitudinea bisericii referitoare la controlul nasterilor si casatoriile homosexuale. Cum sa trec peste asta pentru ca e o problema reala pentru mine”. Adica, pentru ca femeia e constienta ca ar fi bine sa duca totusi copii la biserica, desi se declara catolica, nefiind insa de acord cu doua aspecte ale catolicismului, prin urmare avand de fapt o religie proprie, cauta ca Guy sa ii dea o solutie la cum sa isi odihneasca ea constiinta de om modern cu pareri moderne in mijlocul inapoiatilor alora care sunt impotriva anticonceptionalelor si a homosexualilor, pentru ca totusi e frumos acolo la biserica, ii poate invata pe copii sa faca fapte bune, sa asculte de parinti si alte chestii bune.

Ce raspunde fratele Guy? Dupa o scurta propozitie amuzanta care provoaca rasul audientei si din care nu am inteles nimic, Guy ii raspunde:

“Uita-te la oamenii dimprejur care duc viata asta. Eu nu am avut de a face cu nici una dintre problemele astea si nu am raspunsuri. Dar, in general, trupul bisericii in tot ceea ce invata este mai mult de doua sau trei puncte. […] Ia ce vine dinspre biserica si incearca sa il citesti in cea mai pozitiva lumina care are sens cu experienta ta asupra universului. […] In cele din urma trebuie sa iti urmezi constiinta. Catolicismul nu este un set de reguli, biserica ofera invataturi nu reguli.

Iata deci ca Guy nu a avut curajul sa ii spuna femeii ca a fi catolic inseamna a crede in ceea ce invata Biserica Catolica,  oricine se  declara doctor dar iti da retete babesti este un mincinos. Guy ii da un raspuns prin care o lasa pe femeie in intunericul ei, ba chiar ii si spune cum sa faca, cum sa ia doar ce ii convine, sa nu isi puna probleme prea mari cu alea de nu ii convin si prin urmare nu o foloseste cu nimic.

Omul modern, desi a uitat de Dumnezeu, desi e pacatos, mai are totusi un sambure de mustrare de constiinta care insa nu trece peste orgoliul propriu si iubirea de lume, de toate placerile si facilitatile lumii. Din cauza aceasta, trezirea nu il duce pana acolo unde il indeamna de fapt constiinta, ci orgoliul il opreste in alta parte. O femeie care a facut avort, foarte greu va accepta ca a facut crima, foarte greu isi va recunoaste pacatul si rareori va accepta sa faca canon. Nu poate concepe o femei de azi ca mai bine era sa aiba zece copii care mor de foame, decat unul si pe noua sa ii omoare. Setul ei de valori, raportarea ei la Dumnezeu s-a rasturnat in punctele esentiale pe care insa nu le sesizeaza. Ea se considera in continuare crestina, adera la toate invataturile, toate dogmele si toate poruncile, si le propune sa le implineasca, este miscata de orice cuvant, mai putin de un singur lucru, acela care ii da pe fata pacatul. Si nu doar o femeie care ia anticonceptionale sau care a facut avorturi, omul in general accepta religia pana acolo unde trebuie sa recunoasca ca el se afla in greseala, ca a gresit si ca trebuie sa se schimbe. Religia este astfel pentru majoritatea covarsitoare a crestinilor de azi doar un mijloc de odihnire  a constiintei, de auto-confirmare a bunatatii noastre, de afundare si mai mult in propriu ego nicidecum o lepadare cat mai sincera de omul vechi si de transfomare a raului in bine. Si chiar unde se incearca schimbarea raului in bine, schimbarea este superficiala, omul schimba spoiala dar cancerul ramane infipt adanc pentru ca tine de orgoliu.

Iata conferinta pentru cei care stiu engleza si au rabdare sa o asculte. Ar mai cate ceva de zis, poate o sa mai revin cu comentarii.

La început de post

La inceput de post multi crestini se cam tem de ce ii asteapta, regreta vremurile bune care au trecut, zilele calduroase de toamna cu gratare sau mese imbelsugate, cu un pahar de vin sau o inghetata etc.

Cand auzim preotii ca vine vremea nevointei, cam strambam din nas, deja ne calculam cate zile mai sunt pana la prima dezlegare la peste si incepem sa schimbam intre noi retete de prajituri de post.

Facem planuri pentru escapade la munte, asteptam sarbatorile si pe Mos Craciun, ne si planuim ce cadouri sa ne luam si in general, abia asteptam sa treaca si postul asta linistindu-ne unul pe altul ca oricum este postul cel mai usor din an.

Poate ca gandesc eu asa, poate ca doar eu sunt asa, desi nu stiu cata concidenta este ca nu am fost singurul “burtos” care sambata i-a intrebat pe cei din jur: nu cumva si luni se mananca de dulce? Nu stiu daca e doar neatentie sau teama inconstienta de post, sau mai bine zis iubirea de desfatare. Am observat insa ca multi crestini trec prin viata aiurea, uita ba de post, ba de slujbe, ba de spovedanie, ba unii uita sa se uite si in calendar, desi citesc proloagele.

Uitam multe, facem multe din reflex, cautam sa ne facem norma de “indatoriri crestinesti” si “fapte bune” si nu putem sa traim cu adevarat, cum indeamna Mantuitorul pe invatatorul de lege de azi: “fa aceasta si vei trai!”. Pe cat de clare sunt sfaturile si parabolele Mantuitorului, pe cat de simpla pare Evanghelia in care suntem invatati ce si cum sa facem ca sa castigam Imparatia Cerurilor, pe atat de tainice ni se par toate si trec pe langa noi cuvintele de parca ar fi vorbite intr-o limba straina.

A fi crestin nu este usor. Nu ma plang, ci doar recunosc si marturisesc. A incepe sa fi crestin este usor: sa iubesti aproapele, sa faci fapte bune, sa te rogi, sa plinesti poruncile, care nu te indeamna decat la bine, oarecum nu iti cere nimic imposibil Dumnezeu, iar pentru cele care sunt imposibile oricum iti da har ca sa le faci. Dar daca ne uitam cu mare atentie la oamenii care putem spune intr-adevar ca au fost crestini, pentru ca au murit pentru Hristos, viata noastra este departe de viata lor ca pamantul de  cer. Sa luam de exemplu pe sfintii care au murit in inchisori. Ce avem noi in comun cu viata lor? Ce am putea avea in comun, in afara ca asa cum ei au fost prigoniti, mugurii unei prigoane poate si mai mari se nasc acum? Nimic. Si desi semnele sunt aici, le putem atinge, le putem citi, le putem analiza chiar, cu toate acestea nu facem nimic. Traim ca si cum lumea asa cum este acum va fi vesnica si nu doar lumea ci si noi nu vom muri niciodata. Ne muncim si ne ostenim din greu, ne calculam viata in detaliu, ne programam viitorul fara a lua in considerare in nici un caz ca poate peste un an lumea va fi cu totul alta fata de ce ne-am astepta noi. Ne amagim ca “are grija Dumnezeu” si stam linistiti culcati pe o ureche ca sa ne ingrijim noi de ziua de azi ca in rest are grija Dumnezeu. Doar ca rareori ne ingrijim cum trebuie de ziua de azi.

Ascultam azi la Trinitas la o emisiune despre bunastare, un cuvant al unui om intelept cum ca pe un om care doarme pe pamant rece afara, durerea produsa de o piatra denivelata care il impunge in spate e mai mica decat jena unui arc umflat in spatele unuia care doarme pe saltea. Mi s-a parut izbitor de adevarat acest cuvant, pentru ca eu tocmai dormind la tara pe o saltea mai proasta, ma vaietasem neveste-mii ca nu am dormit bine si ca ma durea spatele.

Am fost  mereu adeptul libertatii si al bunastarii, am considerat mereu ca pe Dumnezeu Il putem cunoaste si prin multumire, asa cum ingerii Il cunosc si sporesc in sfintenie slujindu-L si slavoslovindu-L. Poate este adevarat, altfel Dumnezeu nu ar mai darui nici unui om libertate si bunastare daca nu ar sti ca si prin acestea oamenii pot sa se sfinteasca. Incet-incet insa, cred ca cel mai bun lucru care ni se poate intampla este o noua dictatura, o noua prigoana. Libertatea este o povara prea mare, bunastarea este o scara subreda, nu ne ajuta cu nimic sa zburam la cer. Doar temnita este singura garantie. Nu delira Paunescu cand spunea in ultima lui poezie ca patul de spital nu-i o alarma ci o garantie. Nu stiu cat de mult intelegea el, dar intelegea pentru ca altfel nu marturisea. Sa cautam suferinta, sa cautam greul, sa cerem lui Dumnezeu macar un genunchi sa ne mai doara din cand in cand. Ca sa fim vii si sa nu uitam pentru ce suntem aici.

In final, va recomand sa ascultati un interviu socant cu un fost tortionar care era infiltrat de securisti in inchisori ca sa ii “finalizeze” pe luptatorii sau potentialii luptatori impotriva sistemului. Toate cate le spune sunt incredibile, cel mai mult insa m-a socat afirmatia: “Nu a mai ramas nici unu, toti care erau intelectuali, toti care insemnau ceva i-am ras.”

Din nou despre hei-rupismul anti-cipiot

Mi-am incordat muschii rabdarii, m-am depasit pe mine cautand sa imi anihilez din start orice repulsie si m-am automotivat eroic sa ascult pana la sfarsit o “emisiune” la o televiziune necunoscuta dintr-un judet de prin nord al tarii, emisiune postata pe un site auto-declarat de lupta impotriva prigoanei crestinilor al carui nume nu doresc sa il spun deoarece nu merita publicitate, din motive pe care nu doresc sa le elaborez aici. Invitatul emisiunii a fost un calugar de la o cunoscuta manastire din Romania.

O sa incerc totusi sa comentez emisiunea, pentru cei care au vazut-o dar mai ales pentru a atrage atentia ca chiar sub poleiala de “duhovnicesc”, “spiritual”, “apostolic” etc se pot ascunde multe pareri … nedesavarsite (ca sa nu jignesc cumva pe invitat si pe realizator).

Mai intai as incepe prin a spune ca m-a socat “redactorul”, un tip plinut, cu barba, intr-o jacheta de blugi, cu coada ca calugarii etc. Din start da impresia de “taliban” si cu siguranta nu ajuta cu nimic la “marturisirea credintei” caci aceasta este tema emisiunii, desi bineinteles ca se atinge tangential si activismul ereticilor si incompetenta ierarhilor.

In general discursul emisiunii se invarte in jurul urmatoarelor idei:
– crestinii de azi nu mai sunt ca cei de alta data
– marturisirea credintei este deficitara in ziua de azi
– trebuie sa cunoastem foarte bine credinta
– ierarhii nostri nu sunt la inaltimea chemarii lor
– etc

Foarte putin se pune accentul insa pe cine trebuie sa faca marturisirea si cum. Desi periodic parintele aduce aminte de diversi sfinti si da citate, discutia este mai mult exterioara decat interioara, adica se orienteaza mai mult pe razboiul vazut decat pe cel nevazut, razboiul cu diavolii nostri pe care abia dupa ce i-am biruit si ne-am intarit in lupta duhovniceasca putem sa incercam sa ii ajutam si pe altii.

Principala problema cu aceasta emisiune este ca desi parintele recunoaste ca pentru a marturisi credinta este necesara o traire, din toate cate spune denota lipsa lui de traire. Reiese destul de usor incordarea (de unde si titlul acestui articol) cu care parintele incearca sa marturiseasca fara a avea inse cele necesare. Imaginati-va un copil care impinge o masina si spune: ca sa impingi masina trebuie sa fii puternic, trebuie sa te incordezi si sa fii curajos, trebuie sa nu te temi ca masina este grea, uite eu cum imping masina. El nu vede deloc ca masina sta pe loc si ca trecatorii (vrajmasii) rad de el.

M-am folosit totusi din aceasta emisiune deoarece mi-am adus aminte – in comparatie cu acest calugaras – de un adevarat calugar, intr-o manastire necunoscuta la marginea tarii, care nu isi face reclama pe nici un blog, ucenic al unui mare duhovnic care de ani de zile nu mai spune nimic si care mi-a pus in fata intr-adevar o reteta adevarata de marturisire a credintei, asa cum trebuie: aranjarea pe tine insuti. Aranjaza-te pe tine si daca va dori Dumnezeu, se va folosi de tine, caci intr-adevar Dumnezeu lucreaza prin oameni, dar nu prin cei care vor ei, ci prin cei care ii alege El. Parintele nu mi-a vorbit direct, nu mi-a tinut o predica si doar mi-a raspuns la cateva intrebari: parinte, de ce nu mai veniti la conferinte, de ce nu scrieti articole, carti etc? Mai, trebuie sa ma coc si eu, deocamdata mai am de lucru. Si parintele coace, lucreaza la coacerea sa si a sufletelor pe care le pastoreste, facand din manastirea aceea un loc intr-adevar patristic, o manastire patristica in lumea moderna, nu prin declaratii si prin atitudini ci prin randuiala si prin osteneala vietuitorilor ei.

Rugaciunea si osteneala individuala conteaza intr-adevar din ce in ce mai mult, si rezultatele rugaciunii se vad de cei care au ochi sa vada. Nu au facut miile de semnaturi si manifestatii nimic, nu au miscat cu nimic hotararea statului de a introduce cipul, doar problemele financiare si incapacitatea administratiei noastre de implementare a tehnologiei vor permite ca aceasta noua carte sa nu fie impusa, sa nu fie inca regula. In schimb, poate rugaciunile unui pustinc dintr-o padure in niste munti aiurea au dus la caderea unui elicopter, care cadere poate a amanat al treilea razboi mondial. Este greu de crezut ca un om poate schimba soarta lumii, fie in bine fie in rau. Insa chiar si stiinta omeneasca a dat un nume acestei posibilitati: butterfly effect.

Asadar, inainte de a vorbi despre marturisirea credintei mai bine ar fi sa ne aranjam pe noi, sa ne nevoim, sa ne sfintim si sa ne ferim atat de mult de ispita de a marturisi pana cand “marturisirea” o sa dea peste noi si o sa se reverse peste lume. Poate ca se va gasi vreunu sa ma crittice si pe mine ca poate deja consider ca gata, eu ma revars acum. Ii raspund anticipat: eu nu marturisesc ci doar imi exprim mahnirea ca ne lipsesc marturisitori si ca vorba e atat de goala in zilele noastre, chiar vorba unor oameni imbracati intr-o anumita haina care i-ar obliga sa ia seama la ce vorbesc.

Nu am mentionat nimic de cipuri, deja am lungit prea mult “recenzia”. Insa in final, parintele arunca asa o vorba in aer: noi spunem la oameni, cine asculta foarte bine, cine nu treaba lor. Cu alte cuvinte, buba inca se coace, inselarea inca nu s-a vindecat si persistenta in raportarea gresita la problema nu va duce decat la un alt prapad. Nu vreau sa par profet, dar cu privire la manastirea de unde vine acest parinte am acelasi sentiment pe care l-am avut si cu privire la Pr. Nichita de la Brancoveni, cand am fost acum cativa ani si am ramas socat de inselarea in care se afla parintele si de faptul ca lumea inca se mai duce la fantani secate.

UPDATE 20 OCT 2010

Pentru ca poate unii au inteles grestit ca as pune egal intre pr Nichita si un mare duhovnic al Romaniei – la care mi-am exprimat raportarea de mai multe ori – as dori totusi sa subliniez ca nu este vorba de asa ceva. Ma refeream strict la faptul ca eu am acelasi sentiment si subliniam ca nu sunt profet. Mi-e teama insa mai ales de ce se va intampla cu manastirea cand va muri parintele. Am sentimentul ca razvratirea care se coace acum se va sparge in schisma, asta e tot. Duhurile care vorbesc acum prin gurile “ucenicilor” ne spun destul de clar catre ce trag si ce au de gand.

Video cu Pr. Paisie Vasilioglu de la Man. Frasinei

Pr. Paisie in chilie – admirabil de dezordonat!

Sprinten, la 92 de ani …

Filmele sunt preluate de pe site-ul dedicat Pr. Lavrentie de la Frasinei, realizat de pr. Miron pe care il rugam sa ne mai bucure cu astfel de materiale. Tot pe site puteti gasi si cateva fisiere audio cu citirea de Pr. Paisie a Sf. Evanghelii in cadrul Sf. Liturghii.

Este pacat ca nu s-au pastrat mai multe inregistrari cu acest mare parinte, fericiti sunt cei care l-au cercetat si l-au ascultat. Ajutorul parintelui pentru fii sai duhovnicesti cu greu se poate intelege de cei care nu au avut sansa sa plece macar o data capul sub epitrahirul parintelui. Desi batran si desi acrivist pana in maduva oaselor, dincolo de statura duhovniceasca prin care se impunea, parintele reusea sa transmita tainic o dragoste nespusa si binecuvantarea sa era mereu precum un puternic acoperamant care ii apara pe ucenici din cele mai aprige ispite si ii indruma pe calea cea dreapta.

Imi amintesc cum intr-o iarna, impreuna cu doi prieteni care si ei aveau evlavie la parintele, am mers la Frasinei sa ne spovedim si pentru ca nu l-am gasit nicaieri, am indraznit sa mergem la parintele la chilie sa il rugam sa ne spovedeasca. Ajunsi la chilie am batut la usa si prin nu mai retin ce miscare (fie parintele a deschis, fie noi am indraznit sa intram vazand usa intredeschisa) am dat de parintele aplecat pe jos, probabil facand matanii si am incercat sa il ajut sa se ridice. Parintele s-a rusinat ca il ajut eu sa se ridice si cand a reusit a luat o pozitie “oficiala”, a stat cat se putea de drept la cei peste 90 de ani in mijlocul usii, ne-a zambit si ne-a promis ca vine sa ne spovedeasca. Fata parintelui stralucea intr-o lumina pe care si acum o am impregnata pe retina memoriei.

Alta data, eram impreuna cu un batran din Craiova intr-o chilie-paraclis a manastirii unde obisnuia sa spovedeasca  parintele. Ne inchinam la icoane si batranul imi arata ceva la o icoana. Fiind indreptati cu spatele la usa, nu l-am observat pe Pr. Paisie intrand. Acesta a intrat cu epitrahirul la gat si o fata vesela spunandu-ne: “copiii, ma lasati si pe mine sa spovedesc”.

Desi batran, fara prea multa educatie (a intrat in manastire la 17 ani), parintele era foarte respectuos, atent la felul cum vorbea si delicat cu oamenii. Ma rusinam cand imi vorbea cu dumneavoastra si asta inainte sa aflu ca sunt student sau ce meserie am.

Era binecunoscuta jertfa parintelui pentru spovedanie, zi si noapte spovedea, inainte de praznice se trezea noaptea pe la 2-3 si venea la spovedit pana a doua zi dimineata cand incepea Sfanta Liturghie. Uneori intrerupea spoveditul si venea la Sf. Maslu, la ora 6. Iar asta dupa ce seara dinainte spovedise pana la ora mesei 7-8 sau chiar pana mai tarziu.

Intr-un praznic, desi se terminase slujba si se daduse masa, parintele inca spovedea sau citea rugaciuni credinciosilor. Aflandu-ma in chilie impreuna cu alti credinciosi care venisera sa ia binecuvantare de la parintele, un calugar a venit si i-a zis parintelui: “Parinte, tiganii aia care v-au furat dumneavoastra lucrurile din chilie sunt afara, haide-ti sa ii luam la rost”. “Lasa acum, alta data” a replicat parintele, total dezinteresat de propunerea calugarului, continuand rugaciunea. Dupa terminarea rugaciunii, parintele a venit sa stropeasca masinile cu apa sfintita si cu busuioc. Nu cred ca s-a mai preocupat de tiganii care il furasera.

Parintele isi dobandise renumele de canonist, deoarece dadea canoane dupa carte, precum un doctor cauta medicamentul intr-un mare tratat de medicina, uitandu-se la cuprins si cautand boala exacta a pacientului. Dupa cum povesteste si Pr. Miron, unii se speriau de canoanele parintelui si multi preoti il considerau incuiat si rupt de realitate, insa dovada cea mai buna a eficientei “metodei” parintelui, – care nu facea altceva decat ce invatase de la inaintasii sai, sa dea canoane dupa cum sunt canoanele, nu dupa voia proprie, – cea mai buna dovada era numarul mare de oameni care il cautau si mai ales dintre cei care aveau canoane mari si grele. Mi-a fost dat sa aud marturia unui om care avusese un anon de 15 ani de oprire de la Impartasanie si care spunea ca la inceput parintele ii daduse canon sa nu se apropie pana la 100 de metri de femei. “Si bine mi-a facut ca mi-a dat asa, ca eram drac” marturisea omul. Daca dupa 15 ani omul asta inca mai venea sa se spovedeasca la Pr. Paisie, si daca multi care puteau sa obtina cu usurinta dezlegare de la alti preoti mai … “in rand” cu vremurile, dar preferau totusi sa vina la parintele chiar daca stiau ca nu vor primi dezlegare, poate si acesta este inca un argument ca acrivia si tinerea de canoane sunt inca metode sigure de mantuire, oricat le-ar contesta cei care nu au curajul sa dea oamenilor medicamentul amar si care vindeca, preferand medicamente dulci si “homeopate” care contin doar putina otrava, in concentratie de miligrame. Dar medicamentele lor cu siguranta nici nu ii vindeca si cine stie ce va cloci otrava aceea peste ani de zile …

Fostul preot Nichita Pascan: cădere sau scăpare?

Cred ca oricum am lua-o si oricum am intoarce-o, tot la intrebarea fundamentala: parintele a cazut sau s-a scapat, ajungem. Nu vreau eu sa dau un raspuns la aceasta intrebare, deoarece vreau sa ma feresc de orice pre-judecati, care cred ca sunt mai periculoase decat orice si ne arunca intr-o falsa problematica si intr-o inutila cearta sau disputa a argumentelor si a presupunerilor, cata vreme nu vom putea afla raspunsul corect la aceasta intrebare decat probabil abia la Judecata de Apoi. Pot insa sa spun ca nu sunt de acord cu ce a facut parintele si ca totodata nu m-a surprins prea mult stirea, cunoscand samburele de razvratire al parintelui, cel putin din lipsa sa la un mare praznic cand mai mult de cinci episcopi au slujit impreuna la Manastirea Brancoveanu, in timp ce parintele era in pelerinaj in Rusia, care pelerinaj probabil se putea amana, macar din respect fata de sutele de oameni si de preoti veniti la praznic, daca nu pentru ierarhi [1].

In al doilea rand, as dori sa-mi exprim si parerea ca motivul principal al plecarii nu cred sa fi fost atitudinea parintelui impotriva cipurilor si presupusa prigonire a sa. O astfel de idee au lansat doar cei care vad numai cip sau anti-cip in fata lor, precum caii care au la ochi pusi ochelari si nu vad decat strada sau pomii de pe langa strada. Era de asteptat din partea lor sa strige si sa trambite ca iata, un mare luptator anti-cip a fugit pentru ca este prigonit. Daca asa este, sa fuga si ei la stilistii greci, dar sa nu il faca pe Nichita un “martir” al luptei anti-cip fara ca macar ca acesta sa le fi cerut sa il declare ca martir. Trebuie insa sa ii intelegem, caci prinsi fiind in mrejele cipurilor, ei nu mai pot sa scorneasca nici o alta idee. Asadar, parerea mea, este ca mai degraba parintele a fugit dezamagit fiind de dialogul cu catolicii care s-a purtat luna trecuta la Viena. Bineinteles, este o simpla presupunere, care nu se bazeaza pe nici o informatie, ceea ce doresc sa subliniez.

Nu l-am cunoscut personal pe parintele si nici vreun uncenic de-al sau. Nu am auzit insa nici sa il fi prigonit vreun episcop sau altcineva, dar asta nu inseamna ca nu se poate asa ceva. Fiind la mai putin de 50km de Craiova, am fost si eu la Brancoveni de cateva ori. O data am fost cu o matusa, fata ei si doua nepotele. Plus viitoarea sotie, trei verisoare si o prietena. Deci cu multe fete si femei. M-am bucurat mult inainte de slujba deoarece matusa si cu fetele ei nu sunt ortodoxe practicante ci sunt pe muchie de cutit: cred in Dumnezeu, merg la Biserica din cand in cand, poate s-au spovedit o data sau de doua ori, dar inca nu au ajuns la constiinta deplina a ce inseamna a fi crestin si nu au calcat fara tagada pe calea cea nepierzatoare a Bisericii si a Sfintelor Taine ale Bisericii. Mai ales pentru nepotelele adolescente imi puneam nadejdea ca venind la manastire si mai ales dorind sa ceara cuvant de folos de la un preot calugar – catre care mai ales crestinii “nepracticanti” au evlavie, considerand pe cei din lume cam pacatosi – vor pleca cu siguranta folosite si poate aceasta vizita le va ajuta sa devina madulare depline ale Bisericii si sa nu mai stea in curte aiurea, asteptand moartea fara sa se hraneasca din Painea Vietii. Slujba a fost minunata pana in momentul predicii, cand cu greu am rezistat sa nu ies din biserica cat pot de repede: am ramas uimit sa vad in sfarsit un preot ortodox misogin. Nu credeam ca exista asa ceva pana cand nu l-am ascultat pe Nichita. Nu doar ca toata predica a fost un atac la femeie, o enumerare a pacatelor pe care le fac femeile si o subliniere a faptului ca toate necazurile din lume se intampla din vina femeilor, dar parintele a mers pana acolo incat a spus un banc cu un om care si-a facut transplant de ureche si s-a dus la doctor pentru ca auzea numai lucruri rele, barfe, clevetiri etc. Si doctorul i-a spus ca are ureche de femeie, de aceea aude asa. Cu aproximatie cam acesta era bancul, dar am ramas efectiv blocat in timpul acestei predici, mai ales gandindu-ma la sufletele ranite care venisera cu mine si care intr-un moment greu al vietii lor, cu multe necazuri si ispite, poate cu multe pacate in carca si care facusera aceasta mica jertfa sa se scoale de dimineata, sa faca 50km si sa isi puna nadejdea ca vor gasi un umar pe care sa planga si de la care sa primeasca sfat. Bineinteles, ce a urmat nu mai trebuie sa va spun deoarece puteti banui: nu au rezistat pana la sfarsitul predicii, au dat fuga la masina si asteptau cu nerabdare sa plecam. “Adevarul” racnit de parintele prin predica le-a orbit efectiv, nu au reusit sa inteleaga nimic, si sincer nici eu nu am cules nimic bun din acea predica, desi din uimirea provocata mi-am intins si mai mult antenele, nevenind sa imi cred urechilor. Ele au inteles poate ca la manastire sunt niste preoti rai si habotnici care racnesc si fulgera impotriva femeilor si le acuza pentru toate relele care se intampla in lume.

Chiar parintele marturisea in acea predica, spre sfarist, ca se intalnise cu o femeie in timpul saptamanii dinainte de acea duminica si aceasta il rugase sa nu mai acuze femeile, sa tina macar o predica despre alte lucruri. Parintele atunci i-a raspuns, dar despre ce sa vorbesc? Despre inundatii si ploi? Dar nu pentru avorturile care le fac femeile da Dumnezeu toate acestea? Despre saracie si lipsa locurilor de munca si faptul ca fug romanii afara? Nu pentru ca mamele nu au grija de copiii lor? Si multe altele asemenea. Iata deci cum Dumnezeu, stiind dinainte ca cateva suflete vor veni la sfarsitul saptamanii sa ceara cuvant de folos, i-a “sugerat” discret  parintelui Nichita prin aceea femeie sa tina macar o predica in care sa nu acuze femeile. Caci ce sanse erau si cine avea curajul sa il sfatuiasca pe un “mare duhovnic” cu privire la ce sa predice?

Sunt alaturi de cei care i-au fost ucenici si au ramas acum intr-un asemenea necaz in care lumea lor se cutremura, ispite nenumarate dau navala si diavolul cauta sa ii piarda. Caci cand cade un parinte, diavolul vrea sa traga cu el si pe ceilalti. Iata ca deja par a da un raspuns la intrebarea la care nu vroiam sa dau raspuns. Nu pot insa spune altceva, decat ca nu vad cum un parinte misogin, care uita ca si Maica Domnului este femeie si care nu e constient ca generalizarea e apanajul prostilor, nu vad cum un astfel de parinte sa fie atat de sfant incat sa fie el primul care arata calea altora. Caci daca fuga lui ar fi de la Dumnezeu, cu siguranta vor mai fi si altii care sa ii urmeze, care se vor “lumina” insa mai tarziu, deci teoretic parintele este fie un “luminator” dupa care vin si altii, fie un sfant singuratic, el si turma lui, precum Sf. Marcu al Efesului. Insa daca Sf. Marcu ne spunea de ce este impotriva, macar parintele nu ne-a spus clar care este motivul principal pentru care fuge la stilisti. Sau poate o sa ne trimita o scrisoare de acolo, de aceea bine este sa nu ne bazam prea mult pe presupuneri.

Nu pot insa sa inchei fara a spune si ceva frumos despre Nichita. Dupa intamplarea povestita mai sus, am mai avut totusi curajul sa merg la Brancoveni, atras fiind mai ales de cantarea ingereasca a maicilor de acolo si de zona frumoasa si datatoare de liniste in care manastirea este pozitionata. Merita un om judecat si prin rezultatul muncii sale, iar manastirea arata minunat, maicile cantau ingereste, randuiala si pacea pareau sa dainuiasca in manastire. Parintele tinea predici lungi, informative, rabdarea lui de a predica m-a impresionat profund mai apoi cand am trecut peste amaraciunrea primei intalniri. Pacat ca a plecat, pacat ca a lasat pe maicile care au ramas si pe ucenici. Este evident ca parintele nu avea dreapta masura si nu trebuie sa fii prea duhovnicesc ca sa iti dai seama. Cata vreme episcopii nostri nu ne cer sa ne lepadam de ortodoxie, cata vreme inca nu ne-au anuntat ca ne-am unit cu catolicii, chiar daca s-or duce ei pe la intalnirile alea si tac ca melcii fara sa spuna macar cum spun catolicii, ca fara papa ei nu se unesc, eu nu consider ca este cazul sa ne punem problema ruperii de Biserica. Aflat la inaltime unde stancile sunt abrupte si periculoase, se pare ca parintele a fost ranit de-a dreapta, alta explicatie nu vad la plecarea sa.

~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] – intre timp am aflat ca Nichita nu fusese de fapt plecat in pelerinaj ci statuse ascus in beci ca sa nu participe la intalnirea cu ierarhii

1 19 20 21 22 23