Mântuirea neamului pe credit

“Când cel ce se împrumută ia banii, este mai întâi strălucitor şi vesel; se bucură de o floare străină, care vrea să arăte că i s-a schimbat viaţa […]Dar îndată ce banii încep să se scurgă, iar timpul, cu trecerea lui, adaugă dobânzile, nopţile nu-i mai aduc aceluia odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încântă, ci-i amărăşte viaţa; (Sf. Vasile cel Mare – Despre camatarie si imprumuturi)

Ne-am luat case pe credit, ne-am luat maşini pe credit, terenuri, plasme, laptopuri, ba chiar şi vacanţe. Ieri am văzut la un magazin că se dau şi pantofi pe credit. Acum că ne-am luat de toate pe credit, a mai rămas să facem şi biserici pe credit. Căci ce este altceva modelul propus de Patriarhie, decât un exemplu de urmat şi în alte locuri.

Am fost atât de întristat la aflarea veştii că Patriarhia se împrumută ca să construiască Catedrala Mântuirii Neamului, încât nu am mai avut energia nici să mă gândesc la ce înseamnă asta, la câte năpaste pândesc viitorul Bisericii noastre. Recunosc că ideea unei hyper-catedrale m-a înspăimântat încă de la început. Nu mi-a mirosit bine niciodată. Nu doar că nu m-a atras şi nu am înţeles eu această dorinţă a mai marilor noştri de a ţine pasul cu lumea modernă şi de a bate noi recorduri de catedrale zgârie nori. Nu ştiu de ce, dar un fior amar mă trece numai când îmi imaginez pe papa stând alături de patriarh în faţa altarului şi binecuvântând mulţimile de credincioşi “de toate cultele”. Parcă şi văd televiziunile transmiţând în direct din magistrala catedrală, în premieră “mondială”, prima împreună-slujire a papei cu un patriarh ortodox. Vi se pare grotesc scenariul? Probabil lucruri şi mai grave ne aşteaptă. Cine îşi putea imagina că acest simbol al mântuirii va fi construit pe credit până mai ieri? Pe mine unul m-a şocat ştirea.

Aşadar, nu aveam de gând să zic nimic despre această problemă, este oricum treaba ierarhilor, ei decid, ei dau seama, nu trebuie să ne băgăm noi peste treburile lor şi să le tăiem elanul la soluţia care au găsit-o. Noi să ne vedem de ale noastre: să ne plătim creditele, să muncim mult şi să ne mulţumim că avem de muncă, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, bune şi rele, dar mai ales pentru că ne-a dăruit să trăim vremuri provocatoare în care putem să sporim în credinţă foarte uşor şi să avem plată multă dacă vom birui vânturile care bat cu putere din toate părţile. Şi mai trebuie să facem ceva: să dăm obolul nostru pentru construirea de sfinte lăcaşe, chiar dacă obolul nostru ajunge nu să fie măcar o cărămidă din zidul vreunei biserici, ci un mic cuantum la dobânda grasă a bancherilor. Dumnezeu primeşte jertfa noastră, aşa cum primeşte şi banul pe care noi îl dăruim în Numele Lui,  unui cerşetor prefăcut care probabil câştigă peste salariul minim. Ar fi bine însă ca cei care donează pentru catedrală să se roage şi ca aceasta să ajungă lăcaş de rugăciune şi nu sală de filarmonică cum se mai îmtâmplă prin unele părţi.

Admirabilă iniţiativa Pr. Valică să scrie câteva cuvinte despre deziluzia provocată de alegerea patriarhiei, mă bucur că există un răspuns la aceasta şi mă alătur şi eu. Ce cred eu despre credite, am mai spus pe scurt aici sau aici. Este evident că viaţa pe credit este o ultimă alternativă: omul trebuie să calculeze bine şi să ia în considerare toate riscurile înainte de a face un credit. Trebuie pornit în primul rând de la utilitatea bunului cumparat pe credit: este acesta indispensabil? Mă pot lipsi de el, am mai trăit fără el până acum, chiar nu mai pot aştepta? Trebuie apoi continuat cu soluţia plăţii: îmi permit eu să plătesc creditul? Ce se va întâmpla în cel mai nefavorabil scenariu?

De ce este nevoie de astfel de calcule şi de ce este periculos creditul? Sunt nenumarate argumente, cel mai frumos mi se pare însă argumentul Sf. Vasile cel Mare: bunul cumpărat pe credit este ca o floare străină. Te bucuri de el degeaba, căci datoria atârnă asupra capului celui îndatorat precum sabia lui Damocles, mai ales în zilele noastre. Oare păstorii noştri nu au auzit lacrimile atâtor şi atâtor români care s-au ars şi au ajuns în genunchi din cauza creditelor? Oare nimeni nu le-a spus că există cutremure financiare în fiecare zi şi nimic nu este sigur în cea ce priveşte viitorul? Dar deh, poate ei ştiu mai bine, poate că astfel Dumnezeu va avea grijă şi nu va lasă să se facă totul praf, ca nu cumva să pună bancherii mâna pe bunurile Bisericii, că la greci le-au bătut apropouri că ar fi bine să vândă ceva insule ca să scape de datorii.

Cât despre alte aspecte ale îndatoririi, ar fi multe de zis. Cel mai mult mă şochează graba de a face această catedrală dacă oamenii nu pot acum sau nu vor să ajute la realizarea ei. Pe lângă faptul că oamenii nu pot fi forţaţi să cumpere ceva -vezi falimentul tentativei de a impune abonamentele la ziarul Lumina -, riscurile asociate unui credit şi momentul alegerii acestei soluţii, tocmai când la oameni li se taie salariile, denotă cred eu ruptura care există între patriarh şi credincioşi, faptul că nu înţelege nimic din suferinţa şi necazurile oamenilor, dar nici nu înţelege valoarea faptei bune făcuta cu inima bună. Cum vor ajuta oamenii dacă nu au putut până acum şi dacă salariile o să le fie micşorate cu 25%? Şi asta deocamdată.

Dacă ei aveau bani şi doreau ca această catedrală să fie construită, cu siguranţă ajutau. Îmi spunea o doamnă din Cluj că atunci când greco-catolicii au reuşit prin instanţă judecătorească să fure ortodocşilor clădirea unei biserici ortodoxe, credincioşii acelei biserici s-au mobilizat şi au făcut una şi mai frumoasă chiar peste stradă. Unde este credinţă şi oamenii au posibilitatea, bisericile se construiesc, mai devreme sau mai târziu, dar niciodată când oamenii sunt strânşi cu uşa. Personal am avut o experienţă foarte interesantă acum peste 10 ani, când părintele din parohie, m-a trimis împreună cu cântăreţul ca să strângem bani pentru construirea bisericii. Umblam zilnic prin blocuri, băteam din uşă în uşă şi ceream contribuţia pentru biserică. Fiind o parohie mare, am umblat mult. A fost o experienţă foarte interesantă pentru mine şi am învăţat nenumărate lucruri, cunoscând în primul rând românul smerit de cartier, sărac şi liniştit, dar dornic să ajute totuşi, chiar dacă nu este “practicant”. Am intrat în casă la mulţi oameni, am văzut credinţa sinceră a multora şi dorinţa ca să se mişte totuşi ceva la construcţia bisericii. Mai ales cei săraci dădeau şi mai ales cei smeriţi. Mulţi, trecând prin ispite şi conflicte cu oameni ai bisericii, ne goneau şi ne apostrofau că mai aveam tupeu să le cerem bani. Dar mulţi ajutau şi unii chiar ne primeau în casă să ne servească cu ceva, deşi părintele nu era cu noi, doar dascălul şi cu mine, un necunoscut.

Nădăjduiesc însă că Dumnezeu nu va ajuta ca această catedrală să se construiască. Nu din răutate sau din habotnicie spun aceasta, ci din pură frică şi un amar gust de respingere faţă de idee şi faţă de “concept”. Poate şi citirea profeţiilor Sf. Lavrentie de Cernigov m-a afectat, dar nu doar ale lui:

Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat.

Astăzi l-am ascultat pe presedintele Băncii Centrale Europene împingând încă un pas ideea că pentru ieşirea din criză avem nevoie de o mai mare “integrare” europeană. Nu doar prin el şi nu doar o singură dată în criza asta se face apel ca să renunţăm la şi mai multe componente ale statului naţional, ca … să ieşim din criză. Moneda globală există deja pe hartie, mai trebuie câteva cutremure ca să fie implementată.

Cred că ar fi bine să ne preocupăm mai mult de bisericile din inimile noastre. Dacă criza duhovnicească va continua mai multă vreme, chiar dacă criza economică va trece, e posibil să trăim pe bune sfârşitul, căci se pare că acesta este preagătit, doar să piară credinţa noastră că în rest totul e gata.

Maica Tereza – sfântă ortodoxă?

“Omul este liber sa imbratiseze orice religie care ii da pace, bucurie si iubire. Nu exista libertate daca o persoana nu e libera sa aleaga dupa constiinta proprie.” (Maica Tereza)

Am ascultat si eu in sfarsit o conferinta de-a lui Klaus Kenneth, am gasit pe blogul Editurii Agnos mai multe inregistrari si am inceput cu cea mai recenta, cea de la Pitesti. Am incercat sa evit personajul pana acum, cartea nu mi-a placut cum suna titlul si oricum am multe altele mai bune de citit, dar mai ales de recitit, iar conferinte nu prea mai ascult orice – timpul nu imi permite si nici nu mai simt atractie fata de conferinte – ce a fost de spus, s-a cam spus, acum incep sa cam apara nechemati, cuvantul nu prea mai lucreaza, e nevoie mai mult de rugaciune decat de vorbe goale.

Dar avand in vedere interesul starnit mai ales de articolul Pr. Mihail, am zis sa incerc si eu sa ascult sa nu mor prost, sa vad  ce zice omul asta, ce hram poarta, poate cine stie … ma folosesc si eu cu ceva.

Nu am reusit sa ascult toata conferinta, nu mi-a placut. Duh protestant e putin zis. Incercati sa inlocuiti ortodox cu crestin si pun pariu ca nu va prindeti ca este o conferinta tinuta de un (pretins) convertit ortodox, ci cu siguranta daca ati asculta la intamplare discursul lui Klaus, ati crede ca este o marturie de la sectari. Klaus poate ca are o marturie interesanta de povestit, dar felul cum o face este obositor si plictisitor. Cel mai mult m-a obosit modul insistent in care Klaus o ridica in slavi pe Maica Tereza si relateaza toate lucrurile extraordinare pe care aceasta i le-a spus si cum i-a descoperit lui ce cale sa urmeze. De asemenea, pentru mine, un simplu ortodox care a descoperit ortodoxia prin carti si mai ales prin paterice, “exorcizarea” lui Klaus de catre un “preot” protestant mi se pare hilara. Inselare pura, fara loc de interpretare.

Eu pur si simplu nu sunt dispus sa cred ca un protestant poate sa alunge demoni sau ca Maica Tereza l-a convertit pe Kalus la ortodoxie. Caci din felul cum povesteste, cam asa lasa de inteles. Si chiar daca nu o spune explicit, asta intelegi la urma urmei. Poate ca si in convertirea mea, sectarii au avut un rol. Din ce imi aduc aminte, primele mele semne de intrebare referitoare la Dumnezeu au fost legate de baptisti. Bunica mea era bolnava de reumatism si nu se putea misca deloc, fiind dependenta de bunicul si de copii. Si pentru ca bunicii locuiau singuri, niste baptisti au aflat de ei si au inceput sa vina ca sa “ii cerceteze”. Veneau cam de doua ori pe saptamana, cantau si citeau Biblia. Scopul lor parsiv era bineinteles sa ii “boteze” si nu s-au lasat pana cand pe furis fata de copii si nepoti, dupa ce i-au indoctrinat masiv si cu perseverenta ani de zile, au convins-o pe bunica ca la ei e “adevarul” si au luat-o pe sus cat era ea de batrana, neputincioasa si bolnava si au “botezat-o” in cada din baie. Bunicul a scapat, fiind mai rezistent a pastrat credinta si a murit ortodox. Din contactul cu ei, am inceput si eu intr-adevar sa ma problematizez, dar ei nu au nici un merit in asta. Uneori intalnirea cu dracul te face sa il cauti si mai mult pe Dumnezeu, cam asa pot sa spun eu despre intalnirile cu sectarii, caci nu au fost doar baptistii, ci si altii.

Tot sectarii sunt “responsabili” pentru prima mea Biblie. In adolescenta, intorcandu-ne cu familia dintr-o excursie, fiind pe atunci perioada ajutoarelor, pe drum ne-au oprit niste straini. “Mirosind” a ajutoare, caci deja din plocoanele pe care le primeau bunici  de la baptisti mai ajungeau si pe la noi multe si interesante chestii cum ar fi pasta de dinti chinezeasca – ceva inedit pe vremea aia -, asadar avand experienta “ajutoarelor”, parintii au oprit masina sa vad “ce se da”. Si asa m-am facut eu cu prima mea Biblie, pe care mai apoi am aruncat-o la gunoi, incurajat fiind de un parinte care raspunzand intrebarii mele de contabil al propagandei: “dar daca totusi s-ar folosi vreunu de ea, unu care nu are deloc Biblie?”, mi-a raspuns: “fiule, sa fie pacatul meu!”. Deci precum Klaus, si eu oarecum as putea spune ca am fost chemat la credinta prin eretici, dar aceasta a fost doar o intalnire, nu as zice cu diavolul, ci o intalnire cu intrebarea. Din intalnirea cu ereticii, am inceput eu sa ma intreb de fapt care este diferenta intre ortodoxie si celelalte credinte, care este credinta adevarata si am inceput sa caut.

Nu vreau sa il critic pe Klaus, vreau doar sa atrag atentia ca totusi Maica Tereza nu era si nu este un model pentru noi ortodocsii. Maica Tereza a fost un produs de marketing al catolicilor atat de bine invelit in spoiala ca nici nu poti sa zici ca poate totusi, Maica Tereza mai facea si pârţ macar cateodata, ca o sa sara o mie de “sesibili” pe tine sa te acuze ca esti extremist. Iar daca Klaus s-a lasat inselat de spoiala asta, e treaba lui, eu doar vreau sa atrag atentia sa incercati sa ignorati aceste pasaje destul de riscante din propovaduirea lui si sa incercati sa luati doar ce este sau ce pare bun. Dar nu stiu cum sa va zic sa o faceti, ca eu nu am reusit.

Ah, si un alt aspect interesant. Am inteles ca Pr. Necula i-a criticat in vorbe dure, nevredince de un preot, pe fratii de la Razboi Intru Cuvant pentru republicarea articolului Pr. Mihail si i-a asigurat ca nu o sa se mantuiasca. Stiindu-l “ostas” pe Pr. Necula mi-am amintit ca si eu am primit “amenintari” similare de la “ostasii” (care se cred ai) Domnului cand am publicat predica unui parinte care povestea ca pe el l-au amenintat cu bataia pentru ca ii critica. Pe mine nu m-au amenintat cu bataia, dar la fel ca Pr. Nicula pe razboinici, m-au amenintat ca daca nu ma pocaiesc si daca ii mai critic nu o sa ma mantuiesc. M-a amuzat episodul si ma face sa cred ca intr-adevar, unde-s multi s-aduna.

Delicateţea – floare de colţ

Dacă ne-am întreba care virtute este pe cale de dispariţie la creştinii din zilele noastre, cred că delicateţea ar fi cel puţin în top 3. Dacă înfrânare mai încercăm câte puţină, de voie sau de nevoie, dacă smerenie mai primim din când în când de la Dumnezeu, căci altfel suferim, dacă iubire primind multă, dăruim măcar puţină, cred că delicateţea nu doar că nu prea o practicăm, dar nici nu ne-o dorim, nu o cerem, nu îi ducem lipsa, nu conştientizăm că trebuie să o dobândim.

Nu-mi explic altfel de ce atât de rar sau chiar deloc întâlnesc măcar un gest sincer de delicateţe, ba chiar, din contră, mă lovesc destul de des de neghiobie şi mitocănie peste tot. Şi nu mă refer la mitocănia ordinară, ci chiar la cea “duhovnicească”, cu pretenţii. Este bineînţeles şi consecinţa mitocăniei mele, căci noi vedem în alţii ceea ce suntem noi, dar chiar aşa cum sunt, am observat că delicateţea, acolo unde este, îţi sare în ochii, nu ai cum să nu o vezi. Chiar dacă nu o depistezi pe moment, frumuseţea şi sublimul ei se tipăresc în memorie şi putem astfel ca mai devreme sau mai târziu, când suntem în linişte, să ne amintim de ea cu plăcere. Căci asurziţi fiind de vuietul lumii şi obosiţi de fuga către nicăieri la care ne îndeamnă demonii deşertăciunii, nu avem nici timp şi nici răbdare să percepem un gest delicat, un cuvânt delicat, o atitudine delicată sau orice manifestare a acestei virtuţi. Ba mai mult, unii dintre noi, orbiţi fiind de demonul “justiţiar”, adică căutând mereu să “mărturisim” dreptatea, să aratăm altora greşelile lor, să îi ducem pe “calea cea bună” sau să luptăm cu “vrajmaşii” lui Dumnezeu, nu doar că nu luăm în considerare delicateţea în acţiunile noastre, ci chiar o considerăm ca un compromis sau ca o slăbiciune, dacă cine ştie cumva ne-ar trece prin cap aşa ceva.

Nu ştiu cum putem dobândi această virtute, dar ştiu cât de periculoasă este lipsa ei. Dacă Domnul a zis “vai de cel prin care vine sminteala”, şi dacă neavând delicateţe, cu uşurinţă putem face multă sminteală, orice am spune şi oricum am face-o, într-adevăr este vai de noi atunci când nu suntem delicaţi în vorba şi în purtarea noastră.

“Nu crede tot ce auzi, nu spune tot ce ştii” ne învaţă un proverb. “Nu fă tot ce poţi şi nu da tot ce ai”, a mai adăugat Pr. Paisie Olaru. Nu oricum şi nu oricând aş mai adăuga eu. Nu doar conţinutul mesajului, nu importanţa sau adevărul lui, nu doar scopul pentru care îl spunem contează ci contează enorm când şi cum o facem. Sf. Siluan Athonitul spunea:

“să cerem de la Dumnezeu cuvânt, să nu răspundem din mintea noastră. Zicea Sfântul Serafim, când răspundeam din mintea mea erau greşeli şi Sfântul Siluan zice: greşelile pot fi mici, dar pot fi mari. Deci noi, duhovnicii, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca Dumnezeu în inima noastră să pună cuvânt şi trebuie să ne nevoim, să desluşim acel cuvânt”

Câţi dintre noi ne punem în minte gândul ăsta ca pe o stavilă a netrebniciei noastre? Câţi oare ne mai întrebăm din când în când de ce Pr. Rafail Noica tace? Câţi, măcar uitându-ne în urma noastră am cântărit roadele “mărturiei” noastre fără de delicateţe puse în balanţă cu acele cuvinte care le-am spus măcar cu părerea că Domnul vrea să grăim, dacă nu cu certitudinea că suntem datori să vorbim?

Într-o lume a talk-show-urilor, noi creştinii care ne credem mai sporiţi ca amărâţii care se uita la ZeroTV, ne realizăm de multe ori singuri talk-show-urile proprii, fie “live”, în discuţii şi dispute cu alţii, la conferinţe, pe bloguri, pe messenger, fie “offline”, în minte, în vorba noastră cu noi înşine, atunci când bârfim, judecăm, plănuim pentru alţii ce ar fi bine să facă şi ce am fi făcut noi în locul lor.

Delicateţea şi cuminţenia sunt astăzi considerate anacronice de ortodocşi, mai explicit sau mai implicit, tăindu-ne astfel singuri creaca şi uitând să ne vedem de ale noastre mult mai mult decât de ale altora. Cuvântul Pr. Iustin ne cheamă la dumirire:  “Aşa trebuie să mărturisim: îndreptând degetul spre noi, nu spre celălalt”. Asta ne-ar ajuta foarte mult să dobândim delicateţea, şi dacă nu ştim cum să o facem, să pornim cu un gest. Să căutam măcar gesturile noastre să fie delicate. Azi un gest, mâine două, poate peste o săptămână o vorbă, poate după două …  e cu putinţă să te porţi creştineşte, să faci gesturi creştine. Creştinismul poate şi el fi aritmetizat, după cum spune Steinhardt.

Unde-i multă minte e şi multă sminteală

Nu imi pot explica altfel aberatiile Pr. Lucian Grigore legate de lingurita. Parintele a gasit rezolvarea la marea problema a microbilor si a rujurilor. Este strigator la cer ca parintele a inceput sa aiba vedenii originale si a luat-o pe calea dureroasa a optimizarilor tenologice in domeniu teologiei fie ele dogmatice sau practice.

Nu vreau sa discut prea mult despre problema asta, deja au facut-o indeajuns cei de la Razboi Intru Cuvant. Sincer mi-e scarba de felul in care a povestit de stratul de ruj din potir. Cred ca asta arata mult de cat de putin a inteles parintele de cat de amar i-a fost otetul Mantuitorului atunci cand si-a dat viata pentru noi pe cruce. Daca un preot a ajuns sa se planga de “balele” credinciosilor, mai avem putin sa ii puna sa vina si cu masca de protectie ca sa nu raceasca el. Ca o mica observatie, imi aduc aminte de o biserica unde mergeam si unde un preot mai “modern” si mai “popular” care dadea impartasanie oricui, isi luase in altar un calorifer in timp de credinciosii faceau frigul iarna deoarece parintele era putin zgarcit si nu dadea banii pe lemne desi biserica era mereu plina si oamenii darnici.

Cat despre pregatirea sau nepregatirea credinciosilor nu prea avem ce face. Oamenii sunt cum sunt in mare parte datorita preotilor. Parintele Teofil spunea ca pe oameni trbeuie sa ii luam asa cum sunt, sa nu avem pretentii exagerate de la ei. Rusii sunt cum sunt, pentru ca asa sunt ei. Noi suntem cum suntem pentru ca asa suntem noi. Lucrurile nu se pot schimba peste noapte, numai protestantii si reformatii au schimbat lucrurile din radacina si iata unde au ajuns.

Ca o mica marturie ca Dumnezeu are totusi grija de cine se apropie de Sfantul Potir si cum se apropie, imi aduc aminte ca dupa prima mea spovedanie, desi eram practic incepator de la zero in ale credintei, parintele mi-a dat doar un mic canon, de cateva zile de post (desi era Postul Craciunului) si apoi saptamana urmatoare mi-a dat dezlegare la Impartasanie. Insa eu pe atunci nu aveam habar nici ce inseamna Impartasania, eram om luat de pe strada si dus in Biserica de mila lui Dumnezeu. In mintea mea, eram sigur ca Sfanta Anafura este de fapt Sfanta Impartasanie si prin urmare m-am “impartasit” doar cu Sf. Anafura care nu stiam ca este anafura si de care pana atunci nu luasem. A randuit astfel Dumnezeu ca sa ma impartasesc in Postul Mare urmator, facand singur canon, din purtarea de grija a lui Dumnezeu care a compensat falsa dragoste si pseudo-duhovnicia parintelui meu care nu se mai raporta la canoane, dogme sau Sfintii Parinti ci isi dezlegase singur toate, ca un fel de hacker al ortodoxiei. Un fel de hacker pare si Pr. Lucian care iata vine cu solutii anti-virus si firewall-uri impenetrabile prin folosirea de canale paralele de transmisie a sfinteniei. Dar ce nu intelege parintele, e ca nu exista canale paralele, calea este una singura si batatorita pana in veci: Sfanta Traditie si Sfintele Canoane.

UPDATE 14.03.10

Mai am de spus un cuvant pentru cei care au citit seria cartilor despre efectele televiziunii asupra mintii umane ale lui Virgiliu Gheorghe, dar si pentru cei care prin alte lecturi si experiente au devenit constienti de puterea IMAGINII asupra miscarilor gandurilor si a sufletului.

Ce a reusit parintele prin acel interviu, dincolo de problema in sine care are gravitatea ei, este sa raspandeasca IMAGINI GROTESTI prin PUTEREA CUVANTULUI, tocmai despre Sfanta Impartasanie. Chiar daca ar avea dreptate, chiar daca se va ajunge vreodata la folosirea unei lingurite pentru fiecare, TUTUROR celor slabi in credinta atunci cand li se va da Sfanta Impartasanie, le vor trece prin minte IMAGINILE GROTESTI descrise de parintele. Ce a facut practic parintele, e echivalent cu introducerea pornografiei in fata Sfantului Potir. Cine va putea sa aiba mintea atat de curata incat dupa ce a citit acel interviu la urmatoarea Impartasanie, sa nu ii treaca macar o adiere de gand, toate cele descrise de parintele? INDIFERENT de raportarea la problema in sine. Eu ma refer deci doar la IMAGINI, nu la aspectul practic sau biologic al probleme. Parintele a reusit insa sa arunce si samanta temerii in cantitati imense si pe suprafete imense si a infipt-o adanc in mintea noastra prin puterea IMAGINII. Samanta este mai concret gandul “si daca totusi …”

Credinciosii nu vor contesta niciodata ca Sfintele Taine sunt Trupul si Sangele Domnului, este cert asta pentru ca ne rugam inainte si marturisim “Cred Doamne”. Insa dupa aceasta rugaciune diavolul va putea sa aduca in mintile oamenilor “Si daca totusi …”. Si daca totusi femeia aia este rujata, nu ti-e scarba? Si daca totusi omul ala care se impartaseste acum are hepatita, nu ti-e frica? Si daca totusi mosneagul acela nu isi va sterge nasul inainte sa se impartaseasca? Va dati seama insa cate si cate semne de intrebare pot sa se nasca din bogatia scenelor enumerate de parintele?

Cred ca Dan Puric avea dreptate cand spunea ca cei care ne vor raul arunca din cand in cand cate un ciumat peste gard ca sa ne dea boala la toti. Avem deci de a face cu inca o epidemie de virus gripal, de data asta unul cu mult mai periculos pentru ca are deja ADN-ul nostru.

Exista insa si un aspect pozitiv al acestei probleme: avem confirmarea ca diavolul ne incearca. Suntem prin urmare chemati la un raspuns pe masura, pentru ca intr-adevar si-a slefuit tehnicile, s-a “informatizat” si el, foloseste “malware”-uri foarte avansate, iar parintele pare un fel de “troian” si virus” in acelasi timp. Intai patrunde in “sistem”, prin felul cum ne-a castigat pana acum admiratia in raportarea sa la ecumenism si la problema cipurilor, iar apoi ne “viruseaza” toate imaginile de pe “hard”. Basca fisierele “word” cu sfanta traditie si canoanele si toate cele ce tin de teologie. Daca altii nu pot trece de “firewall”, pentru ca ortodocsii nu au incredere in oricine, iata ca de data asta s-a putut. Sa dam insa cu o “reinstalare” fresh a sistemului, sa asteptam cu si mai multa ardoare Sfanta Impartasanie, sa cautam sa traim in fiecare zi ca si cum ar fi ziua in care ne impartasim si astfel vom avea in permanenta un “sistem de operare” curat.

1 21 22 23