Category: Viaţa noastră azi / Timpuri

Am vazut ieri filmul cu Pr. Iustin taind tortul la 91 de ani [1]. M-a impresionat profund, m-a facut sa ma gandesc la viata lui si sa ma minunez cum de inca se tine asa de bine dupa toate cate a suferit si dupa toate cate a facut. Uneori ma intreb cu o curiozitate bolnava cum de il mai tine Dumnezeu pe parintele printre noi: ca sa ne folosim noi sau ca sa se desavarsasca el? De folosit nu stiu cat de mult ne folosim noi, mai ales ca parintele nu prea mai primeste oameni. Cu siguranta insa poate ca si sfintia sa mai are de lucrat, chiar dupa toate cate a facut. Imi povestea cineva ca parintele i-a marturisit o data ca daca ii e teama pentru ceva, ii e teama ca a cam judecat ierarhii. Pai daca parintele i-a judecat, inseamna ca noi i-am si omorat, de nenumarate ori. Si daca si pr. Iustin se teme, chiar daca teama este normala sa existe si la sfinti, ce sa mai zicem noi? Am fost mereu uimit de felul cum privea Pr. Teofil moartea, deseori el marturisea ca el se cam vede mantuit, nu vede de ce nu l-ar mantui Dumnezeu. Si Pr. Arsenie povesteste despre o discutie avuta cu Pr. Teofil pe tema asta. Intr-adevar, a spune ca te mantuiesti, este echivalent ca a spune ca esti smerit, ceea ce daca o spui, este o dovada clara a faptului ca nu este adevarata. Dar pe de alta parte, si Pr. Teofil avea argumente si explicatia sa era destul de plauzibila: a dus o viata in cautarea lui Dumnezeu, a incercat mereu sa se depaseasca, a cautat sa fie un om care raspandeste bunatatea si binele in jurul lui si nimeni nu poate sa nege asta (asta zic eu). Eu sunt sigur ca Pr. Teofil s-a mantuit, a fost un om plin de har si care radia bucurie intr-un mod tangibil. Dupa ce a nasit o tanara pereche din Craiova, dupa slujba si cuvantul de la biserica, in curtea bisericii, in timp ce mirii erau felicitati de rude si prieteni, Pr. Nicolae Tanase [2]  se intalneste cu un alt preot tanar pe care il cunostea probabil de ani de zile si cu care nu se mai vazuse de mult timp. Se uita lung la el, se uita si la mine, se uita inapoi la parintele zambind cald si bucuros de reintalnire si spune: “viata…” dupa care face o lunga pauza ca si cum ar fi tinut un intreg discurs. Sau mai bine zis o intreaga conferinta. Intr-adevar parintele nu mai avea ce sa spuna, ne-a invatat multe in nenumaratele conferinte tinute studentilor craioveni si de prin alte parti. Dar mai ales ne-a aratat prin viata lui. Aproape zilnic ma gandesc la scena asta, si cuvantul asta rostit de parintele imi rasuna in urechi, s-a intiparit ca o melodie. Nu imi mai aduc aminte ce a spus dupa el si nici daca a mai spus ceva. Am avut ulterior (dar nu

Azi într-o parcare dintr-un hipermarket mi s-a întâmplat o minune. În timp ce duceam căruciorul spre maşină, un ţânc se ia dupa mine şi bolboroseşte ceva. Sunt singur, răcit cobză, afară e ger, îmi curge nasul şi urechile îmi sunt înfundate. Nu înţeleg bine ce zice, dar îi arunc o vorbă în speranţa că scap de el repede: “Dispari!”. Din zgârcenie, dar mai ales din frica să nu-mi fure portofelul pentru că mereu sunt aiurit, încerc să mă feresc de cerşetorii din parcări. Zilele trecute îmi povestea un văr cum i-au furat nevestăsii geanta din maşină în timp ce ei băgau cumpărăturile în portbagaj. Şi pentru acest motiv dar şi pentru că nu vreau să încurajez cerşitul, din principiu nu dam nimic şi încercam să fiu cât mai ferm în relaţia cu cerşetorii, adresându-mă scurt dar ferm: “Dispari!”. Nevastă-mea nu înceta să mă critice şi să rămână stupefiată de limbajul meu, mai ales la stop în intersecţii şi de multe ori m-a certat pentru asta. Mie însă nu mi se părea deloc că folosesc un cuvânt urât: eu doar doream să par ferm şi să le dau de înţeles că se milogesc degeaba la mine, şi poate pentru că mi-a mers până acum, foloseam această expresie ca pe un salut pentru cerşetori. Nu astăzi însă. După ce îi zic “dispari!”, într-o fracţiune de secundă realizez că vroia căruciorul, ca să recupereze moneda de 50 de bani. Culmea că chiar mă gândisem că nu mi-ar strica să vină vreunu să mă scape de cărucior, ca să nu mai pierd eu timpul ducându-l la locul lui şi să stau  afara în aer rece fiind bolnav. Şi după aceast moment, regretând că l-am gonit şi crezînd că a plecat, aud cu o voce subţire, caldă dar fermă în acelaşi timp, îmbrăcată în puţină revoltă, dar fără pic de răutate sau prefăcătorie: “De ce să dispar? De ce să dispar?”. Am rămas blocat, dintr-odată am devenit cel mai mic om din lume şi îmi venea să intru în pământ. Cine se aştepta la o asemenea replică? Mă aşteptam să plece sau să continue să se roage de mine să îi dau căruciorul, mă aşteptam să stea să vadă că poate mă răzgândesc, dar voinicul care nici măcar nu îmi ceruse bani, ci doar se oferise să îmi facă un serviciu pe care oricum şi eu mi-l doream, s-a apărat cu cea mai neaşteptată şi dureroasă replică, dându-mi mat de la prima mutare. M-am întors pentru o clipă să văd mai bine mogâldeaţa care a avut curajul să îmi stea împotrivă cu o asemenea replică. Am văzut doi dinţi ştirbi şi un nas din care curgeau muci cu nemiluita. Puştiu avea în jur de 5-6 ani, era mic de statură, înfofolit bine şi vorbea foarte clar şi foarte frumos. I-am dat repede o ciocolată în speranţa că voi obţine măcar o fărâmă de iertare. “Mulţumesc frumos”, îmi zice. “Cu plăcere”, îi zic, fiind încă o dată convins că sunt în faţa unei adevărate conştiinţe. Desface