Baran este o fereastră într-o lume rece dar caldă, depărtată dar apropiată, simplă dar complexă. Se spune că un film este bun dacă te ţine în tensiune. Baran te ţine şi în tensiune dar te lasă cu o mie de întrebări după ce l-ai văzut, este ca o melodie al cărei refren îl ai în cap şi după ce s-a terminat.

Primul lucru pe care ţin să îl spun este că mi-a readus aminte de suprarealismul italian al lui Vittorio de Sica. Dacă ar fi să spun un film care se aseamănă cel mai mult cu Baran, din ce am văzut eu aş spune "Ladri di biciclette". 

Dar Baran, pe lângă puterea de a reda frânturi dintr-o viaţă cu umbre, deşi pune destul reflectorul şi pe emoţiile şi trăirile personajelor, la fel ca Ladri, are în plus ceva, are nu doar un romantism puternic, construit superb, ca o sculptură de Michelangelo, în cele mai mici amănunte, tandru, precis, delicat dar totodată rece, brutal şi extrem, felul în care este construită dinamica trăirilor personajului principal este cu mult superioară lui de Sica, ca de la alb negru la color.

Baran este ca un tort cu multe ingrediente, care fiecare îţi lasă o senzaţie superbă, nu ştii de ce să te minunezi mai mult, de poveste, de cadru, de conturarea personajelor, de dinamica şi tempo-ul angajant dar calm, liniştit dar neplictisitor sau de măiestria cu care are loc evoluţia personajului principal Lateef.

De la un muncitor leneş invidios pe noul coleg care îi ia poziţia sa la munca, uşoară şi comodă de (un fel de) bucătar şi îl transferă pe postul de muncitor care trebuie să care saci şi să muncească din greu în construcţii, personajul principal, transformat de iubire, ajunge pas cu pas la un sacrificiu total, la renunţarea (cel puţin simbolică) la identitatea proprie, act cu consecinţe evident cel puţin neplăcute şi cu siguranţă incerte şi complicate în viitor.

În ciuda curajului şi angajării în sacrificiu, pentru iubire, rămâne o mare taină de ce Lateef nu are curajul să îşi mărturisească iubirea şi asistă pasiv la oportunitatea de a se da pe faţă.

Sfârşitul este brutal şi fără sens. Pentru mintea educată de o cinematografie predictibilă, ca să nu folosim alţi termeni, gândit la rece, finalul sugerează o continuare, dar filmul nu pare să spună aşa ceva, nu ne dă niciun indiciu că se aşteaptă o continuare. Povestea se poate pur şi simplu sfârşi aici.

Fatalitatea, finalul eşuat, nefericirea, eşecul sunt mai potrivite, mai în ton cu întreagul film, dar în acelaşi timp nu putem să catalogăm eşec o iubire nemărturisită sau rămasă cumva doar pe planul unui schimb de priviri, ca un secret al celor doi de care nimeni nu se poate atinge şi nu îl poate diminua cu nimic celor doi. În acest sens, iubirea este realizată iar zâmbetul final al lui Lateef duce mai degrabă către această interpretare.

Cu siguranţă, oricine va privi filmul, va descoperi mult mai multe nuanţe. Eu l-am revăzut acum după câţiva ani buni, într-o misiune personală de revăzut capodopere ale cinematografiei iranienie, din care mai recomand fugar "Children of Heaven". Nu mai reţin ce am scris în recenzia anterioară din vechiul blog şi ce am gândit atunci, ştiu doar că mi-a plăcut la fel de mult şi de aceea am scris şi atunci despre el.

Sperând că nu am dat prea multe spoilere, vă recomand să îl vedeţi. Nu subiectul şi acţiunea contează oricum, chiar dacă aţi fi citit întreaga acţiune relatată într-un comentariu exhaustiv, povestirea nu poate diminua cu nimic experienţa vizionării, cel mult poate diminua puţin din componenta surpriză care însă contează mai puţin în structura bogată  şi planurile abundente de simbolistică şi sentimente pe care acest film îl revarsă.