Una dintre importantele schimbări din Biserica Catolică adusă de Conciliul Ecumenic Vatican II (1962–1965), convocat de Papa Ioan al XXIII-lea și încheiat de Papa Paul al VI-lea, a fost Reforma Liturgică, dintre care o importantă schimbare a fost schimbarea limbii de oficiere a slujbelor din latină în limbile popoarelor.
Această schimbare a corectat o problemă veche de peste o mie de ani, mai precis din aproximativ anul 380. Până la 380 în vest se slujea în greacă. Limba greacă era folosită de elitele romane din vest. Copiii aristocraților romani învățau frecvent greaca înainte de latină, fiind crescuți de pedagogi sau doici de origine greacă. Filozofia, oratoria, literatura și medicina se studiau și se dezbăteau în greacă. Este greu de înțeles azi cum oamenii puteau folosi două limbi deoarece populația din ziua noastră a involuat. Probabil cel mai apropiat exemplu ar fi folosirea predominantă a limbii engleze pentru terminologia domeniului IT unde a discuta în română este efectiv imposibil deoarece nu există termeni, conceptele fiind noi și fiind inventate în vest, importul termenilor este natural și traducerea locală pur și simplu nu a avut sens. Un exemplu de cuvânt ar fi termenul „bit” pentru care nimeni nu folosește traducerea în română „bucată”.
Iată deci de ce inițial slujirea avea loc în greacă, deoarece pe de o parte, Noul Testament era scris în greacă și pe de altă parte, marile orașe erau de facto grecești, adică negustorii, meșteșugarii și chiar robii erau greci, latina fiind folosită mai ales în provincie și în administrație.
Când creștinismul s-a extins și în mediul rural, după deschiderea făcută de Sfântul Constantin prin Edictul de la Milan, a avut loc trecerea la latină care a rămas însă până în 1965 în vest.
Ce a determinat Biserica Catolică să mențină această obligație, ca în vest (și în America Latină și chiar în Asia) slujbele să fie făcute în latină, deși latina nu se mai vorbea de mult timp este greu de spus. Nu pe seama unei eventuale inflexibilități putem pune asta, deoarece conservatorismul și tradiționalismul nu sunt cuvinte deloc pe care le putem atașa de Biserica Catolică care între timp nu prea mai are nimic în legătură cu Iisus Hristos. Poate tocmai dorința de a ține de parte de popor Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar de unde înainte de Vatican 2 latina era obligatorie, acum s-a ajuns la interzicerea slujbei latine tradiționale fără acordul episcopului. Turbarea și depărtarea de creștinism a Bisericii Catolice a ajuns ca de la extrema interzicerii limbii popoarelor pentru a face mai greu astfel de pătruns Cuvântul în rândul populației prin participarea la slujire, s-a trecut la cealaltă extremă: interzicerea slujbelor tradiționale.
Aici este momentul să facem o clarificare. Sunt două probleme diferite: limba slujirii și slujba care se face. Pe lângă aspectele legate de limbă, anume „dezlegarea” limbilor locale, mai avem a face în catolicism și cu doua Sfinte Liturghii: cea veche numită Misa Tridentină (clasică, actualizată în 1962) și Novus Ordo, cea nouă creată în 1969 în latină și tradusă în toate limbile.
De aici încep sucelile. La introducerea celei noi, vechea liturghie nu a mai fost folosită. Între 1969 și 1984 a fost interzisă. Papa Ioan Paul al 2-lea, deoarece era foarte bun, a permis totuși folosirea celei vechi.
Dar poate a venit momentul să discutăm puțin despre diferențele dintre cele două liturghii. Cum probabil vă așteptați, liturghia nouă este mai ... deschisă, adică clovnii de exemplu pot și ei să facă giumbușlucuri în timpul împărtășaniei și astfel, această schimonoseală se numește slujire. Ba mai mult, clovnii pot și ei să aducă împărtășania credincioșilor, nu doar preoții, deoarece toți credincioșii pot participa. De asemenea, de facto, nu mai există altar. Nu detaliem alte aspecte, ați înțeles esența.
Să ne întoarcem acum la istoricul „permisiunilor” de a sluji sau nu vechea liturghie, tradițională (Vetus Ordo). După ce Papa Ioan Paul al 2-lea doar a permis preoților să slujească vechea liturghie cu acordul episcopilor, Papa Benedict a mers un pas mai departe, declarând că vechea liturghie nu a fost de fapt abrogată, în sensul de interzisă, ci doar ... înlocuită, ca un menu la all inclusive unde poți alege ce friptură să îți alegi, de capră sau de bizon. Prin urmare, a tăiat și obligația ca preoții să aibă acordul episcopilor pentru slujire, deci a lăsat la latitudinea preoților să slujască oricare dintre liturghii.
Astfel s-a ajuns la o situație penibilă în rândul catolicismului în care într-un loc poți vedea o slujbă în latină, tradițională, rece, solemnă, ca acum 100 de ani și în altul poți vedea cum balerinele (care nici măcar nu sunt toate femei) vin și dansează în fața altarului și apoi urmează niște bucătari să împartă sfintele taine credincioșilor.
În concluzie, Vatican 2 în loc să permită pur și simplu traducerea slujbelor în limbile popoarelor, ceva normal, care corecta o aberație de peste un mileniu, a băgat pe gât credincioșilor, sub pretextul adaptării la limbile popoarelor, o nouă slujbă, mult mai ... modernă, de fapt o altă slujbă care nu prea e primită de vechii credincioși, dar noi falși catolici o primesc cu brațele deschise și se numesc astfel creștini, deși ei sunt doar simpli clovni.