Am tot zis că repun câteva articole din vechiul blog. Dar ce rost are referinţele, ce rost are să arăt ce am scris acum 5 ani şi că am avut dreptate. Poate conta faptul că atunci aveam mai multă răbdare să explic unele fenomene în măsura în care le pot înţelege şi eu.

În primul rând toată lumea ştie că Japonia este extrem de îndatorată. Ca procent din PIB este foarte mult, imens, peste 200%. Toată lumea a auzit de abenomics şi de faptul că Banca Naţională a Japoniei este printre puţinele bănci naţionale care au intervenit pe pieţele financiare direct, cumpărând acţiuni pentru a evita un crash.

La o rată de îndatorare atât de mare şi cu o economie în prăbuşire liberă (creştere “negativă” a PIB-ului care în contex inflaţionist, chiar şi la inflaţia din Japonia înseamnă cădere nasoală) guvernul are – sau va avea – probleme în plata ratelor la credite.

Într-un fel problema Japoniei este similară cu a României: supraîndatorare şi contracţie economică. Chiar dacă motivele sunt diferite, situaţia este similară. Multe chestiuni care privesc Japonia ni se potrivesc şi nouă cu diferenţa însă că România are o datorie atât de mică comparativ cu Japonia încât ţine doar de bunăvoinţa occidentului dacă noi supravieţuim sau intrăm în faliment. Iar UE nu are de ce să aprindă un foc inutil în România tăind aiurea macaroana creditării, indiferent de cât de mare este procentul de îndatorare raportat la venituri.

Deci Japonia a practicat până acum o politică a dobânzilor scăzute, permiţând guvernului şi afacerilor să extindă creditarea foarte mult la rate foarte avantajoase. Dar nu doar guvernul a beneficiat de aceste rate. Marile bănci şi “investitori” din afară, vin în Japonial, fac credite pe yen la randamente mici (0.75% e dobânda de referinţă acum), merg în SUA unde cumpără bonduri (obligaţiuni) americane cu dobânda de 3.75% şi fac astfel un profit garantat fără riscuri sau cu riscuri echivalente cu puterea armei nucleare americane care garantează acel 3.75%.

Dar de ce a permis Japonia acest modus vivendi şi nu a practicat creşterea dobânzilor pentru a tempera creditarea şi a încerca scăderea ratei. Ei bine, Japonia, ca o colonie ce este nu a avut opţiunea unor alegeri proprii. Japonia a fost nevoită să practice acest sistem deoarece Fedul avea nevoie de clienţi cărora să le vândă bondurile americane şi cum chinezii s-au cam retras, Japonia a plusat în ultima perioadă când putea să mărească dobânzile sau chiar să rişte o negociere a datoriilor pentru a difuza din tensiunea cumulată în sistem.

Să revenim însă la ce s-a întâmplat astăzi. Ei bine, pe piaţa obligaţiunilor pe termen lung ale Japoniei, a avut loc un cutremur. Dobânzile cerute de investitori la obligaţiunile pe termen lung (10-20-30 de ani) au crescut foarte mult de la o zi la alta, semnal că investitorii cer bani mai mulţi deoarece consideră că riscul păstrării acestor obligaţiuni a crescut, adică situaţia Japoniei este una foarte nasoală şi există riscul de intrare în faliment.

Pe lângă chestiunea demografică, recent Japonia are parte şi de un conflict între guvern şi Banca Naţională. Guvernul ar dori dobânzi mai mici şi stimulare economică prin lansarea unor scheme de finanţare pentru afaceri în timp ce Banca Naţională ar dori terminarea epocii dobânzilor apropiate de zeri şi creşterea acesteia pentru a tempera creditarea şi a ţine sub control inflaţia. Ca o observaţie, economia Japoniei, obişnuită cu dobânzi de zero şi inflaţie infimă a fost puternic lovită recent de inflaţia globală şi te tensiunile tarifare.

Japonia se află între ciocan şi nicovală iar această metaforă este prea simplistă. Într-o discuţie cu Gemini, acesta a folosit termenul catch-22 – o situaţie în care problema A necesită rezolvarea problemei B, dar problema B pentru a fi rezolvată necesită mai întâi rezolvarea problemei A.

Adică pentru a tempera inflaţia şi exitul capitalului, Banca Naţională doreşte creşterea dobânzilor însă această creştere va duce la inflaţie şi mai ales la creşterea povarei fiscale a guvernului care la o rată de îndatorare de 237%, orice creştere, oricât de infimă, chiar şi de 0.25% înseamnă sume imense care trebuie tăiate din alte cheltuieli cum ar fi cheltuielile sociale, cu armata, cu sănătatea, cu pensiile etc.

Dacă însă Banca Naţională nu creşte dobânda de referinţă, după cum vedem, investitorii intră în altertă deoarece indicatorii economici arată că nu există premizele ca economia să reintre pe creştere şi veniturile din taxe la guvern să crească, prin urmare se pune întrebarea dacă guvernul va mai avea bani să plătească obligaţiunile chiar la dobânzile mici. Prin urmare, fie banii ies în afară şi caută investiţii mai sigure, fie investitorii cumpără aur, ceea ce se şi întâmplă pentru a fi feriţi în cazul unui default suveran, deloc exclus chiar în cazul unei ţări ca Japonia.

Dar cum va implica situaţia creşterii yield-urilor alte ţări şi sistemul financiar global? Va fi Japonia o nouă Grecie şi nu ne va afecta cu nimic pe noi? Nici vorbă! Japonia va putea da jos cu SUA deoarece fără achiziţiile japonezilor, Fed-ul nu mai are cui să vândă obligaţiuni, ceea ce creşte riscul pe dolar şi face problematică şi politica americană. De altfel Japonia este motivul pentru care Fed-ul a tot refuzat recent să scadă dobânzile din aceleaşi motive de care se tem şi japonezii doar că situaţia SUA este cu mult mai stabilă şi mai pozitivă din punct de vedere economic decât a Japoniei. Practic nu există comparaţie şi totuşi Fed-ul în SUA, practică o dobândă de 3.5% la un nivel de 124% şi cu o creştere a PIB-ului de 4.3%, cea mai mare din lume, în timp ce Japonia la cifre cu totul mai proaste, are o dobândă mult mai mică.

Pentru a face unele previziuni legate de impactul Japoniei asupra finanţelor mondiale, trebuie să spunem în primul rând că acest eveniment este precum un cutremur pe falie, consecinţele urmând să vină în zilele următoare. Preţul aurului care a atins ieri un nou record a fost un prim efect. Preţul arginului de asemenea. Pentru Japonia orice variantă este proastă, orice decizie va lua fie guvernul fie banca naţională va putea detona un lanţ de evenimente care pot duce la prăbuşirea întregului sistem financiar bazat pe dolar şi poate chiar a întregii lumii.

Să ne imaginăm că yield-urile care au crescut azi la 2.33 de la 2.06 la începutul anului (pentru 10 ani) şi cu variaţii chiar mai mari pe scadenţele de 20 şi 30 de ani vor creşte şi mai mult. Ce se va întâmpla? Pe măsură ce dobânzile cresc, investitorii nu vor mai avea nevoie să meargă în străinătate cu banii în căutarea de randamente mai mari deoarece le vor primi acasă. Prin urmare se va pune presiune pe dobânzile din alte ţări, cum ar fi SUA şi UE unde sume imense de capital japonez au susţinut bonanza dobânzilor zero sau negative ani de zile. Retragerea acestor bani, atât pentru randamentul crescut dar şi pentru plata datoriilor crescânde, va pune tensiune pe toate dobânzile şi pe pieţele de acţiuni care de asemenea vor reacţiona la aceste fluxuri de bani. Fenomenul este similar cu cel al răcirii circulaţiei periferice atunci când organismul împinge sângele spre creier sau spre altă zonă a corpului unde are nevoie. Prin urmare ţesuturile periferice, dar nu doar ele, au deficit de oxigen şi pot intra în autofagie.

Dacă creşterea acestor dobânzi este rapidă, există chiar riscul ca fluxurile să părăsească rapid pieţele şi să producă ceea ce se numeşte “margin call”, adică să fie scăderi în portofoliile marilor investitori care să necesite acoperirea unor găuri de bani şi în lipsa acestor sume, din cauza vitezei schimbărilor, să se producă un lanţ de vânzări de garanţii, cum ar fi stocuri, bondui şi chiar criptomonede care fiind lichidate, preţul acestora va scădea brusc.

De altfel, aceasta este şi explicaţia de ce Bitcoin-ul a scăzut astăzi. Ca instrument periferic dar extrem de lichid, este primul care are de suferit atunci când tensiuniel din pieţe crează situaţii propice pentru margin call-uri.

Pe termen sucrt-mediu creşterea dobânzilor va produce creşterea poverei fiscale foarte mult pentru guvern şi va pune sub semnul întrebării supravieţuirea multor servicii, nefiind exlusă nu doar tăieri masive de cheltuieli sociale ci chiar intrarea în default şi necesitatea negocierii unor haircut-uri la anumite scadenţe ceea ce va putea produce din nou alte tensiuni, prin creşterea riscului şi perspectivei de pierdere pentru investitorii în bondurile pe termen mai lung care nu vor mai fi calmaţi doar de creşterea dobânzilor.

Pentru România, este clar că ceea ce se întâmplă în Japonia va produce o diminuare a capacităţii de finanţare pentru emisiunile guvernului. În ciuda randamentelor destul de mari oricum oferite acum investitorilor, obligaţiuile noastre suferă de proximitarea războiului şi au prin urmare riscuri foarte mari. Cu atât mai mult detonarea acestui lanţ de implicaţii în cazul menţinerii şi creşterii yield-urilor la bondurile japoneze va produce probleme pentru finanţare şi de asemenea inflaţie şi mai mare deoarece este clar că cel puţin pentru Japonia, un crash al bondurilor sau chiar un haircut va duce la o contracţie economică masivă şi uitându-se la Japonia, investitori din întreaga lume vor cumpăra şi mai mult aur, lăsând la o parte investiţiile în alte instrumente mult mai riscante cum ar fi bondurile noastre.

Deci riscul global se va adăuga la riscul local şi va creşte şi mai mult costul finanţării care la rândul său va da bătăi de cap şi mai mari guvernului care oricum nu a făcut faţă până acum la tensiuni mult mai mici ci a reacţionat cum nu se putea mai rău prin măriri de taxe şi luat cu japca firme româneşti, ceea ce a gonit oricum capitalul şi chiar oamenii în afară. Cu atât mai mult, înrăutăţirea condiţiilor externe va da justificare continuării şi chiar accelerării turbării guvernării actuale incompetente şi total nepregătite pentru situaţia dificilă internaţională în care ne aflăm, nu doar geopolitic dar şi financiar.