Întâlnirea a fost un nothing burger. Ruşii au plecat mulţumiţi că Trump nu a anunţat “măsurile” deşi nu au acceptat încetarea focului şi nici cedarea teritoriilor. Trump, strâns cu uşa, pleacă mulţumit că poate zice că a încercat. Va da vina pe europeni şi pe ucrainieni pentru continuarea războiului.
Au sărit peste masă
Este un amănunt oarecare, poate nu prea important la o privire superficială. Era târziu, s-au lungit discuţiile etc. Dar nu e chiar aşa. Oamenii care nu au plăcerea să stea la masă unul cu altul, clar nu sunt în cele mai bune relaţii, orice ar spune. Se ştia dinainte că masa va fi cam târziu şi vor fi obosiţi. Dar de ce s-a mai anunţat? Poate deoarece e standard diplomatic? Dar întânirea cu Putin nu e tocmai una standard.
Este clar pentru mine că americanii nu au obţinut ce doreau. Trump e obligat însă să păstreze aparenţele. Nu poate sancţiona Rusia, nu poate continua cu ameninţările, nu are cu ce să îi strângă cu uşa pe ruşi. Vrea să îi convingă pe vorbe, pe afaceri, pe “deal”-uri. Dar ruşii nu pun botul la gargară ieftină. Putin nu e disperat după premiul Nobel pentru pace cum e Trump. Putin anunţă şi repetă obsesiv că tot ce face el este să urmărească interesul poporului său.
Este în interesul Rusiei să facă pace acum după atâţia morţi şi în pragul colapsului ucrainienilor? Poate ar fi, dacă problemele care au dus la pornirea războiului ar fi rezolvate: Ucraina denazificată, adică fără să fie condusă de ultranaţionalişti ucrainieni care să omoare rusofilii, fără interzicerea şi limitarea drepturilor ruşilor din Ucraina şi de asemenea fără NATO. Zelensky încă nu acceptă, ucrainienii vor cu totul altceva: vor o întrerupere a războiului ca să apuce să se reînarmeze şi ca să apuce mai ales ca europenii să încropească soldaţi şi arme şi să îi ajute mai mult, nu doar cu bani. De aceea, planul ucrainean ar fi să îl convingă pe Putin să accepte nişte “căşti albastre” sau “trupe de menţinere a păcii” care să “garanteze securitatea Ucrainei”. Ca şi cu acordurile Minsk, după mai multă pregătire, ar urma apoi iar încălcarea tratatului şi încercarea de a recupera ce au pierdut.
Nu au acceptat cedarea Crimeei deşi a fost luată fără a se trage un glonţ. Ca pedeapsă pentru ruşi, s-au apucat să atace Donbas şi Luhansk. Când ruşii au dat arme locuitorilor să se apere şi i-au ajutat cu organizarea, în pragul invaziei ruseşti, Merkel a reuşit să îl convingă pe Putin să semneze tratatul de la Minsk, unde Zelenskz râdea în faţa lui Putin. Care tratat, Merkel mai târziu a recunoscut că a fost necesar pentru a permite înarmarea şi pregătirea militară a Ucrainei pentru conflictul cu ruşii.
Putin ştie că nu poate da doi bani pe orice tratat. De mai multe ori a declarat că i-a spus chiar lui Trump: domnule preşedinte, noi doi ne înţelegem foarte bine, dar când ajungeţi acasă, nu mai înţeleg cine conduce SUA şi cine semnează pentru SUA. În sensul că una e ce zice Trump şi ce tratate semnează şi alta e ce decide senatul sau congresul sau lobby-urile sau deep-state-ul.
Big picture
E târziu şi nu vreau să lungesc prea mult şi să repet chestii pe care le-am mai elaborat pe larg înainte. Rusia este un proxy petru China. SUA au plan de mulţi ani să spargă Rusia în stătuleţe mici, ca ţările baltice pe care să le înghită şi să le fărâme cum face Israel cu Libanul, cu Siria, cu Iordania etc. Apoi, punând mâna pe Rusia şi pe resursele ei, să lovească în China.
Chiar fără spargerea Rusiei, planul de atac “continental” pe planul resurselor asupra Chinei are mai multe variante. Să nu uităm că nici acum o săptămână Trump i-a împăcat pe armeni cu Azerbaijan-ul şi de asemenea au semnat acorduri cu Kazahstan-ul pentru transferul de gaze către Europa. Orice gaze care vin din acea zonă înspre Europa, taie din macaroana chinezilor a căror cerere este încă nesatisfăcută.
Americanii nu doresc să termine războiul în Ucraina ci vor doar să îl amâne. Nu pot duce mai multe războaie în acelaşi timp. Trump e presat de evrei să reia războiul cu Iran-ul, care evrei visează chiar război total, cu trimis trupe, tancuri etc. Pentru asta însă, Trump trebuie să pună “on hold” Ucraina deoarece producţia de arme nu face faţă cererii. Ca timp, este urgent să înceapă acest război, deoarece în curând se apropie alegerile de mid-term şi dacă încep să vină coşciugele cu americani în timpul campaniei, nu e ok pentru republicani, pot pierde ambele camere. Oricum le vor pierde, după mine, doar că încă nu realizează ce a însemnat Gaza.
Aşadar, Trump are nevoie de pace, ca să poată face pivot-ul. Cu siguranţă la această întâlnire, principalul topic pentru Trump a fost să se asigure că ruşii nu dau arme Iran-ului şi să cumpere de la Putin neutralitatea în Iran, oferind în schimb ce poate din Ucraina. După Trump, ar oferi Ucraina întreagă lui Putin dacă acesta ar accepta să nu mai sprijine Iran-ul şi să permită americanilor măcar să îi facă muci aerian prin bombardarea totală, dacă invazia este oricum problematică. Reamintesc că scopul în Iran ar fi schimbarea regimului ca etapă intermediară fragmentării şi ocupării parţiale, pe alocuri, de către Israel, pe modelul Siriei.
Putin a pierdut însă Siria printre degete. A fost plictiseală şi incompetenţă sau efectiv neînţelegerea importanţei strategice a menţinerii în picioare a Siriei. Putin trebuia să îl schimbe pe Assad şi să facă el acord cu turcii, nu să îi lase pe evrei să dicteze. Oare a învăţat ceva Putin din ce s-a întâmplat?
Problema lui Trump este însă că europenii mişcă în front deoarece le e frică prea mult de Putin şi nu sunt liniştiţi nici măcar cu Articolul 5. Prin urmare, cred că Ucraina trebuie să macine până la ultimul ucrainean orice pot din Rusia, să stea în faţa ruşilor ca în faţa invaziei de zombi, indiferent de pierderi. La fel gândesc şi despre noi, în caz că va pica Ucraina şi de aceea narativul oficial şi pe la noi este că după ucrainieni suntem noi. Suntem deoarece ne vor băga ei, nu deoarece ne vor ruşii.
Motivaţia europenilor este mixtă, pe de o parte frica tembelă de ruşi, pe de alta, incompetenţa economică care îi facă să dea vina pe război şi să aibă nevoie de un război pentru a justifica căderea economică. În plus, războiul, ca orice criză, poate fi folosit pentru îndeplinirea accelerată a agendei resetării care călăreşte pe orice spaime ale bopulaţiei, evident create artificial, fermentate şi menţinute pentru a putea oferi un cadru propice pe de o parte menţinerii puterii de o clică de fundamentalişti ideologici posedaţi efectiv de duhurile resetării, care nu au efectiv niciun alt obiectiv decât punct cu punct să îndeplinească “agenda”, ca nişte automatoni perseverenţi şi rezilienţi.
Poate că cea mai clară dovadă a celor spuse mai sus, este simplul fapt că după plandemie nimeni nu a fost arestat ci aceiaşi oameni ne bagă acum în război, trecând de la contractele de miliarde cu Big Pharma, la cele de miliarde cu Complexul Militar Industrial. Ce este acum deosebit, este că dacă în plandemie dădeau bani oamenilor, prin acele fonduri către companii, prin tot felul de programe şi ajutoare de stat, acum ia mai mulţi bani şi strâng cureaua prin taxe şi impozite pe de o parte şi prin dobânzi şi inflaţie pe de alta.
În faţa cu fantomele ruşilor invadatori, care mâine pot trece Niprul, Nistrul, eventual Tisa, Dunărea etc şi ajuge la poarta oraşului nostru, ieuropeni fundamentalişti implementează programe din ce în ce mai dure care în mod normal, dacă nu ar fi prospectul invaziei ruşilor, ar provoca mişcări sociale profunde care ar da jos cu guvernele controlate de Forum.
Iată deci problemele lui Trump, de ce nu poate face acest pivot atât de uşor, deoarece elitele europene par să nu înţeleagă scopurile globale ale americii ci există o oarecare discrepanţă între viziunea şi planurile de expansiune a Imperiului şi de realizarea a statului global. De fapt, aceasta dihotomie este una binecunoscută în cărţile lui Brezinsky, anume hegemonul global sau forumul cooperativ (şi el global, evident) cu rol de leadership.
Deoarece prima variantă este clară şi uşor de înţeles, a doua variantă necesită poate o exemplificare: rolul OMS în crize pandemice este unul de … “cooperativ, de leadership”. OMS colaborează şi organizează diverse centre de putere şi actori în implementarea cipului global de vaccinare. Idem ar fi cu BIS, banca nu are autoritate asurpa băncilor naţionale. Participanţii nu sunt obligaţi prin tratate sau regulamente să implementeze “recomandările” ci aceasta este doar o obligaţie “morală”. Altfel spus, Isărescu este moral obligat să menţină leul tare şi dobânda de referinţă mare pentru a permite randamente sporite la grade de risc mic investitorilor externi, care altfel ar avea numai bătăi de cap dacă prin exporturi românii ar dezvolta capital, leul ar slăbi, producţia internă ar creşte şi nevoia de “investitori” ar fi infimă deoarece capitalul autohton ar prelua rolul dominant în economia românească şi transferul resurselor, de la energie şi lemn până la forţa de muncă şi în cele din urmă educaţie şi valoarea adusă prin activitatea economică în afară.
Ambele variante ale lui Brezinsky se confruntă acum prin Trump, care evident implementează prima variantă şi europeni conduşi de oamenii forumului care merg pe a doua variantă. Scopul ambelor este menţinerea şi exercitarea puterii, prelungirea dividendelor de câştigători ai celui de-al doilea război mondial cât mai mult.
Un nou război mondial va schimba evident clasamentul şi va aduce noi jucători cu noi reguli. Dacă pentru britanici, cedarea puterii a fost doar o mutare la penthaus la subsol şi de oferire a cheilor vărului mai mare, pentru SUA, marele contestatar al puterii globale este China. Dar până la China, Trump are de rezolvat Iranul. Căci deocamdată războiul tarifar cu China l-a pierdut şi altceva de făcut nu prea mai are. Nu pentru că SUA ar pierde rolul de hegemon global, ci pentru că deja l-a pierdut şi speră că un război câştigat pe bune, nu cu două trei bombe, va putea reafirma şi recâştiga influenţa pierdută, dovedită acum cu ocazia războiului tarifar şi a frecuşurilor cu India şi cu Brazilia.
Cât despre Putin, din întâmplare, viziunea presei că acesta vrea să “tragă de timp” este una corectă. Orice amânare, orice tergiversare, permite ruşilor să avanseze. Strategia nu este una complicată. Principiul balanţei de putere, ca unul la fel de puternic ca legile naturii, îi face pe ruşi să înţeleagă că indiferent de momentul în care ucrainienii vor accepta condiţiile, câtă vreme Trump nu turbează prea mult cu sancţiunile şi cu ajutoarele de arme şi câtă vreme poate chiar ia în considerare serios să nu mai ajute Ucraina cu arme, din cauza războiului cu Iranul, pentru ruşi asta este evident un mare ajutor, este o convergenţă a intereselor neaşteptată şi favorabilă. De aceea, nu se grăbesc şi nu doresc pacea, nu pentru că doresc să ocupe toată Ucraina ci pentru că au ocupat deja cât au nevoie, continuă să sece resursele Ucrainei şi ale vestului şi pot oricând, la nevoie să o ocupe pe toată. Progresul rapid nu e necesar deşi evident e util pentru publicitate în interior. Progresul “stealth”, cel realizat prin obţinerea unui Return of investment pozitiv al atacurilor asupra Ucrainei, este mult mai util pentru ruşi.
Evident, există şi acolo păreri că un asalt total şi fără scrupule ar fi mult mai de dorit şi mai firesc, războiul prelungindu-se deja prea mult şi loviturile date de ucrainieni fiind deja nepermise şi chiar ruşinoase pentru o putere fie ea chiar regională. Dar asaltul total este clar unul riscant. Putin a trăit multe la viaţa sa şi ştie că poate pierde totul, nu în război, ci ca consecinţă a războiului. Dacă un eventual asalt final ar manifesta din nou greşeli similare cu cele de la începutul intrării trupelor ruseşti în Ucraina, se înţelege că intern ar fi multe cutremure în politică dar mai ales în subteranele puterii ruseşti. De aceea, prospectul unei păci solide, chiar dacă nefinale, îl tentează pe Putin.
De aceea cred că este foarte posibil, ca dacă Trump ştie să strângă câteva şuruburi la Zelensky şi la europeni, o pace temporară este posibilă. Chiar cu anumite “condiţii” neîndeplinite, o pace ar permite economiei ruseşti să se dezvolte foarte puternic. Dacă Rusia are acum cu sancţiunile o creştere economică mai mare ca multe state din UE, imaginaţi-vă ce ar însemna ridicarea sancţiunilor şi repornirea măcar parţială a unor colaborări atât cu europenii dar mai ales cu partenerii BRICS care deocamdată poate au unele reţineri şi temeri legate de proiecte prea mari şi de durată cu Rusia.