Avioanele şi coregrafia
Plasarea avioanelor pe aeroport în faţa podiumului celor doi, cu acea mochetă roşie care venea de la avionul lui Trump şi se intersecta cu o arteră mai mică care venea de la cel al lui Putin este o componentă de marketing pentru industria americană de armament.
Au fost unele comentarii cum că avioanele sunt un “mesaj”, că sunt puse acolo ca să îl sperie pe Putin, sa vadă puterea armatei americane. Dacă chiar acesta a fost scopul, cine a venit cu ideea este un idiot dacă crede că 6 avioane îl pot speria pe Putin. Dar din punct de vedere al marketingului, mai ales în ţările cu lideri cu IQ mic care sunt impresionaţi de imagine şi au bani mulţi nemunciţi din petrol şi resurse infinite, evident că imaginea asta contează.
Cu privire la zborul deasupra bazei a unei escadrile de bombardier si fightere, de asemenea sunt semne de întrebare dacă Putin ştia dinainte sau nu şi sunt comentarii că Trump iar a “transmis un mesaj”. Flex the muscle este însă o componentă inseparabilă a yankey-lor ca nişte cuceritori şi bulllies ai lumii ce sunt. Evident că coreografia întâlnirii a fost făcută de militari care cred că astfel de gesturi contează şi ca membri ai puterii mondiale actuale, nu realizează ce înseamnă un Oreşnik comparat cu acea escadrilă.
Mai nou, au apărut pe X filmări cum că de fapt avioanele acelea au desenat pe cer, deasupra bazei o stea rusească. Poate e IA, poate e fake, nici nu mai ştii în ziua de azi când trebuie să avem o ştire din sute de surse ca să punem botul.
Tot cu privire la coregrafie, mai notăm doar power hand shake-ul lui Trump care pare că a fost prevenit de Putin şi nu a mai căzut în cursă ca altă dată. Trump este Trump, adică infantil şi precum maimuţele zbiară şi rânjesc ca să arate care e liderul, pentru preşedintele SUA un astfel de gest arată disperarea unui om complexat şi megaloman care are un comportament de bădăran parvenit, călare pe ditamai armată, care crede că e puternică deoarece el e puternic şi trebuie să se trateze pe toţi cu superioritate şi tupeu maxim.
Am discutat pe larg în articolul trecut despre cele 2 variante de supravieţuire a Imperiului Anglo-American conform unuia dintre creierele centrelor de putere care conduc SUA şi lumea şi au dictat mai ales după Războiul Rece strategia politicii externe americane: Brezinsky cu ale sale 2 propuneri: hegemonul global sau forumul cooperativ (şi el global, evident) cu rol de leadership.
Nu ştiu dacă am fost acolo clar care e diferenţa între cele două, dar prin Trump avem exemplificarea hegemonului global: ordine directe, evitarea diplomaţiei şi a organizaţiilor inutile, pur şi simplu preşedintele comandă toată lumea, dă ordin de sus în jos ce să facă toate ţările lumii, de la Rusia şi China până la Groenlanda. Faptul că aşa ceva nu prea le iese, este altă poveste. Dar Trump are doar 8 luni de preşedenţie şi demontarea vechiului model de conducere, cel prin organizaţii şi tratate care să dea impresia de cooperare şi în care SUA doar să dea semnalul discret sau prin emanarea unor valori ideologice fundamentale pe care să se organizeze toată politica, ar fi varianta a două, prin care a condus Biden. UE este de asemenea unul dintre fructele acestei viziuni, care viziune însă vedem că îşi trăieşte ultima suflare deoarece nu a dat roate, pasivitatea şi dinamica prea lentă a acestei organizări, faţă în faţă cu dezvoltările tehnologice, sociale şi mai ales economice prea rapide, necesitând resetarea modelului de conducere al hegemonului, trecerea de la dictatura soft la dictatura directă.
În ce măsură Trump va reuşi să dicteze pacea stabilită cu Putin lui Zelensky şi europenilor, vom vedea într-un articol viitor.