O să încep cu o paranteză legată de ultimul video al profesorului Jiang despre care sper să scriu curând un articol.
În prima parte, discută despre motivul pentru care ar fi acceptat Iranul pacea, în viziunea sa. Exemplifică cu acea poveste a unei garnizoane de soldaţi romani unde fiind atacaţi de băştinaşi, triburi germanice, comandatul a amânat pedepsirea acestora până când s-a confruntat cu posibilitatea unei revolte.
Aşadar, teoria profesorului este că iranienii au dar acest răspuns slab americanilor în urma bomnardărilor facilităţilor nucleare cu scopul de a creşte cât mai mult mânia populaţiei. Armata şi liderii aşteaptă ca populaţia să ceară ea răspunsuri mai ferme şi lovituri mai puternice. De aceea ar fi fost şi răspunsul slab, şi acceptarea păcii.
Este o teorie pe care o apreciez ca originalitate, nu subscriu la ea, dar nu neg că poate fi adevărată cel puţin parţial.
Personal văd mai simplu lucrurile, prin prisma principiului balanţei de putere, detaliat pe larg în vechiul blog şi cunoscut – sper – cititorilor. Pe scurt pricipiul balanţei de putere este un criteriu de evaluare a perioadei de desfăşurare a unui război, atunci când o parte nu a reuşit o victorie evidentă, care să nu mai necesite alte explicaţii.
Ca exemplu, în cazul Rusiei cu Ucraina, războiul continuă deoarece Rusia are un avantaj militar evident şi doreşte împingerea graniţei viitoare şi mai mult spre vest. Ucraina, deşi doreşte pacea, nu o poate obţine deoarece nu are suficientă putere încăt să balanseze avantajele pe care Rusia le poate avea din continuarea acestui război.
Tot balanţa de putere, în prima parte a războiului, a explicat de ce Ucraina nu a fost ocupată: deoarece Rusia nu a avut suficientă putere atunci pentru a ocupa întreaga Ucraină. Ei bine, acum a trecut ceva timp, situaţia este cu totul alta şi balanţa de putere are dinamica ei, după un alt principiu binecunoscut din box, că după primul pumn, toate planurile făcute dinainte se destramă şi partida va avea un cu totul alt decurs. La fel şi în război, după prima bătălie, planurile iniţiale se fac praf.
Prin pisma acestui principiu al balanţei de putere, eu cred că Iranul a acceptat pacea şi a executat un răspuns timid spre SUA din cauza propriei situaţii, a propriilor limitări. Înainte de aceste zile de război, Iranul a pierdut bătălia cu Israel-ul pe numeroase fronturi: Hezbolah, Hamas, Siria şi într-o oarecare măsură chiar şi Yemen unde iniţial au câştigat. Dar tentativele ulterioare ale yemeniţilor de afectare a traficului maritim în Marea Roşie au fost aplanate, chiar dacă mediocru, de SUA şi Israel prin câteva lovituri puternice asupra unor asseturi yemenite importante (porturi, lansatoare etc). Deci asta a fost înainte. Evident, au avut şi ei câteva bătălii câştigate, cum ar fi demontarea mitului “scutului” Israel-ului care teoretic trebuia să motiveze celelalte ţări musulmane şi să cimenteze o alianţă pe principiul că dacă Iran singur poate da jos cu scutul şi poate întreprinde lovituri care să treacă de el, cu atât mai mult o alianţă de ţări musulmane, poate realiza marele vis al distrugerii complete a Israel-ului prin bombardarea acestuia.
A fost cam lungă introducerea, prin urmare o să trec la principalele probleme pe care văd eu că le are Iranul
- Lipsa unei coaliţii
În ciuda faptului că face parte din BRICS, Iran nu prea are aliaţi. Ţările arabe musulmane din zonă sunt o grămadă de trădători şi oportunişti. De la Turcia care are mac-mac puternic dar face afaceri cu Israel şi chiar îi vinde arme cu care Israel căsăpeşte palestinienii, până la Arabia Saudită care a dat nu doar drept de trecere dar şi alimentare avioanelor cisternă americane care au participat la atacurile asupra Iran-ului, ţările arabe din zonă au arătat o extremă pasivitate cu privire la genocidul din Gaza. Unitatea musulmană este o utopie şi probabil cel mai clar exemplu a fost lipsa de coordonare dintre Hamas şi Hezbolah în operaţiunea din octombrie.
Culmea izolării Iranului în acest război al lui Trump de 12 zile este că până şi propriile creaţi, sau cel puţin de care este acuzat, Hezbolah şi Yemeniţii nu au mişcat un deget în perioada confruntărilor. Ba parcă yemeniţii au trimis o rachetă.
Cu privire la BRICS, Iranul şi-a luat ţeapă de la Rusia, plătind sisteme de apărare antiaeriană pe care Rusia nu le-a livrat. Idem pentru avioane. După “pace”, ruşii au încercat să propage pe internetworks ideea că Iran-ul nu a dorit ajutorul Rusiei ci a dorit să lupte singur cu duşmanii. Ha, ha! După ce s-a dus la Putin să se milogească să îi dea înapoi banii pe avionele nelivrate, ministrul de externe al Iran-ului a zburat la chinezi să comande avioane de la ei. Nu ştim dacă a primit banii înapoi de la ruşi, nu ştim dacă au alţi bani, dar ar fi super să vedem la viitoarea rundă o confruntare între avioane chinezeşti bune şi avioanele americane, poate chiar F35.
Este posibil ca Putin să fi constrâns cumva răspunsul lui Trump, deşi la ce am văzut, Israel a cam avut mână liberă să atace orice a dorit.
2. Mitul pregătirii Iran-ului a fost distrus
Înainte, chiar la primele runde, deşi Israel-ul a tras unele lovituri punct ochit punct ţintit, se credea că Iranul are apărare anti-aeriană puternică şi că mare lucru nu vor reuşi israelitenii, chiar cu sprijinul americanilor.
Americanii, se credea, nu vor interveni, deoarece au baze militare în zonă şi în plus, Iran poate bloca strâmtoarea şi preţul petrolului poate exploda, provocând o recesiune economică globală.
Dar deocamdată iranienii nu au dat niciun răspuns prin antiaeriană, care a fost neutralizată complet, chiar şi peste Teheran, a luat lovituri masive asupra unor membrii din conducerea armatei şi asupra unor experţi în domeniul nuclear şi a primit nenumărate lovituri asupra unor baze militare, inclusiv lansatoare de balistice. Prin urmare, dacă nu au putut acum să închidă strâmtoarea, ce mai pot face?
Menţionez că închiderea strâmtorii este considerată o opţiune posibilă a Iranului şi greu de contracarat, care cel puţin câteva săptămâni poate afecta traficul de petrol.
Pe scurt, deci, Iranul nu a fost pregătit pentru a da un răspuns în caz de război. Aerian a pierdut, şi sunt premize că ar putea pierde şi terestru dacă se va încerca. Altfel spus, Iranul pare să se asemene Irakului care înainte de război avea a 4-a armată a lumii, care a speriat chiar şi pe marelele cowboy care a cerut şi a primit ajutorul membrilor din “coaliţie”.
3. Mitul nuclear de asemenea a fost nimicit
După mine, Iran folosea programul nuclear ca tehnică de negociere petru sancţiuni, pe modelul Koreei de Nord. Acum nu mai poate, acum dacă pretinde şi arată că mai face ceva, e posibil să primească iar bombe. A arătat că SUA pot lovi facil, fără complicaţii Iranul şi a arătat că nu poate da un răspuns simetric măcar apropiat ca amplitudine, adică loviturile anunţate asupra bazei din Quatar au fost un joc de artificii.
Iran nu mai are nuclearele cu care să spere nici negocieri cu SUA şi nici să spere în fortificarea unei coaliţii cu alte state musulmane împotriva Israel-ului.
Tot ce poate face acum Iranul este să stea cuminte în banca sa şi regimul să supravieţuiască.
4. Regimul e pe ducă
În ciuda loviturilor cu rachete care au făcut daune în Israel, prin necontinuarea acestora, regimul a dovedit impotenţa de a continua acest război şi dorinţa de a-l termina. În continuare, economic, Iranul are probleme foarte mari, mai mari ca înainte şi totodată are urgenţe militare masive. Dacă noi ne plângem că se fac tăieri de la studenţi pentru a încropi bani pentru acel 5% pentru armată, imaginaţi-vă cum ar fi dacă în loc de 5% ar fi 25%!
În concluzie, Iranul se înscrie pe traseul altor state din zonă unde deşi regimul nu a fost decapitat de la prima încercare ci părea o perioadă că rezistă, a fost doar chestiune de timp. Aducem ca exemplu Siria, Libia şi chiar Turcia care poate urma.