Sf. Pavel și minunea

De multe ori cand ne gandim la Sf. Pavel si la convertirea lui, poate zicem: era si firesc sa primeasca Evanghelia lui Hristos, dupa o asemenea minune de care a avut parte. Dupa cum stim, Sf. Pavel, in drum spre Damasc, in misiune de persecutare a crestinilor, a avut parte de o vedenie in care chiar Mantuitorul i s-a aratat si i-a zis: Saule, Saule, de ce ma prigonesti (Faptele Apostolilor, 22#7). Mintilor iscoditoare, poate li se nasc si alte intrebari cu privire la Sf. Pavel, cum ar fi de exemplu: cum de Mantuitorul, vazand ravna si potentialul lui Saul, nu l-a ales intre apostoli. Cu siguranta, nu ar fi fost o problema pentru Hristos sa faca si cu Paul o minune asa cum a facut cu Petru – cand i-a spus sa arunce plasa de pescuit de cealalta parte a barcii sau cu Natanail cand i-a marturisit ca l-a vazut rugandu-se sub smochin si mirat de aceasta, Natanail a marturisit:  „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Foarte posibil, si in atragerea altor ucenici, Mantuitorul a facut minuni la inceputul misiunii sale, pentru a-i convinge. Si cu Paul se putea intampla asta, deci de ce nu s-a intamplat asa? Poate ca Paul nu era „copt”, poate ca timpul nu era. Dumnezeu ne cheama pe fiecare atunci cand este gata, cand ratacirea s-a consumat si omul are inima pregatita ca sa Il primeasca. Si chiar daca nu raspundem, Dumnezeu mai incearca si mai incearca … Cine stie daca nu cumva si Pavel a avut o chemare mai inainte, dar nu i-a raspuns. Augustin de exemplu a avut o tentativa de convertire nereusita cu zece ani inainte de adevarata convertire in urma minunii cu vocea care l-a indemant sa citeasca. Cu toate acestea, a ajuns sfant. Taine ale lui Dumnezeu …

Nu toti cei care au parte de minuni se convertesc. Este un adevar atat de trist si totusi atat de usor trecut cu vederea. Chiar si in zilele noastre, am auzit cazuri de oameni care au avut vedenii cu ingeri care i-au avertizat sa nu mai calce stramb si ulterior, mare lucru nu s-a schimbat in viata lor. Ce zic eu de zilele noastre? Sa amintesc doar de „epoca de aur” cand atatea si atatea minuni se petreceau prin inchisori (dar nu numai) si cu toate acestea martorii acelor minuni continuau mai departe sa tina stindardul ateismului sus doar pentru a-si pastra pozitia si statutul. Cum ne explicam oare ca atat de multi comunisti pur-sange care aveau functii in armata, politie sau securitate si care de frica sa nu fie dati afara si marginalizati, faceau cununiile si botezele acasa, pe furis? Pe de o parte, daca acestia nu ar fi fost credinciosi, nu tineau atat de mult si nu isi asumau riscul acestor „ilegalitati” (cum multi de altfel asa au facut). Pe de alta parte, daca ei erau credinciosi (si va dati seama ca nu doar de dragul traditiei si al rudelor se riscau eu), cum de nu isi asumau credinta si cum de nu marturiseau pe fata?

Iata deci de ce Sf. Pavel nu este sfant doar pentru ca a avut parte de o mare minune prin care s-a convertit ci pentru ca el si-a asumat convertirea si a pastrat flacara aprinsa tot timpul dupa intalnirea cu Hristos. Nu a uitat de minune, nu s-a temut, nu s-a indoit, nu s-a departat de darul pe care l-a primit ci l-a inmultit, daruindu-se total lui Hristos pana acolo incat a avut curajul sa marturiseasca: „nu eu mai traiesc ci Hristos traieste in mine”.

Tot crestinul are parte de o minune, cel putin o data in viata. Vai de crestinul care crede doar pentru ca ii este frica de iad sau pentru ca asa a mostenit de la parinti sau pentru ca ii plac slujbele si cantarea sau pentru ca i se par bune „principiile” crestinismului . Da, stiu, Mantuitorul i-a fericit pe cei care nu au vazut si au crezut, dar sa nu uitam si contextul: vorba asta a spus-o cu privire la cei care fusesera martori minunilor Sale si totusi, desi de multe ori ii avertizase ca urma sa fie ucis si a treia zi va invia, mai existau … sceptici. Mantuitorul nu doreste doar o credinta oarba, pe baza marturiilor lasate noua si pe baza invataturilor frumoase si marete pe care Biserica ni le pune in fata. Deschiderea mintii si deschiderea inimii sunt lucruri cu totul diferite: prin deschiderea mintii facem efortul de a afla si de a intelege Adevarul, pe cand prin deschiderea inimii cautam sa vedem Adevarul, ne dorim confirmarea celor intelese de minte printr-o experienta concreta personala. Intalnirea noastra cu Dumnezeu este o experienta atat de subiectiva si atat de personala incat pe cat de mare ni se pare noua minunea, pe atat de banala sau irelevanta poate fi aceasta experienta celorlalti. Dar nu doar intalnirea cu Dumnezeu, ci si intalnirea a doi oameni poate fi in acelasi timp o minune sau o banalitate. De cand e lumea si pamantul, oamenii s-au tot casatorit si s-au iubit. Este un lucru firesc, normal, nimic iesit din comun. Nu insa si intalnirea mea cu sotia mea, nu asta, nu e deloc intamplare fireasca ci este cert o minune. Pana si poetul recunoaste: „neasemuita (este) lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt” (N. Stanescu)

Va dati seama oare ce-ar fi spus prietenii sau colegii lui Saul, daca Sf. Pavel le-ar fi povestit minunea? „Esti inselat, ai avut vedenie de la draci” sau poate „te-a batut soarele la cap cap si ti-a fiert sangele, de aceea ai auzit voci”. Sau poate: „cu cat te-au cumparat crestinii ca sa ne torni minciuni de astea”. Rareori o minune care ne este adresata noua, poate sau fie utila altora sau are vreo semnificatie pentru altii. Suntem insa datori sa spunem minunile lui Dumnezeu, sa le marturisim pentru ca si altii sa se poata bucura si sa sporeasca in credinta. Ma refer bineinteles, la aceste minuni „mici”, personale, care ne sunt in primul rand adresate noua, nu la minunile care au un scop si un „target” mult mai mare, cum ar fi minunea facuta de Sf. Nicolae in URSS, care minune a fost „investigata” pana si de serviciile secrete si oameni de stiinta.

Astazi am avut si eu parte de doua minuni: prima, am fost nasul de botez al unu ingeras care a facut pasul in lume putin schiopatand si are o cruciulita destul de grea de dus. Inca de la nasterea lui, tainic mi-am dorit foarte mult sa ii fiu naș si astazi, cu totul intamplator si neasteptat s-a nimerit ca tocmai eu sa il nasesc. Pare intamplare, dar pentru mine asta a fost o mare minune. A doua: inainte de nastere, m-am gandit sa ii ofer la botez un mic lingou de aur. Obisnuiam sa fac cadou la bebei o cruciulita de aur. Am observat insa ca parintilor le e frica sa le-o da sa o poarte si am trecut pe lingouri. Cum sunt insa foarte dezordonat si paranoic, am ascuns lingoul atat de bine incat de doua luni nu l-am mai gasit, desi tineam minte obiectul in care il camuflasem si verificasem de mai multe ori locul unde retinusem eu ca l-am pus. Am avut pana acum cateva „sedinte” de cautat sistematic si cu avant, unele chiar de cateva ore bune, dar nici un succes. Astazi insa, dupa botez, in drum spre casa, mi-am propus sa fac o ultima incercare, mai ales ca astazi chiar era momentul. Cum am ajuns acasa, am facut o scurta rugaciune la Sf. Mina si in 3 minute lingoul era gasit. Pare si asta o banala intamplare sau … o „coincidenta”. Nu insa pentru mine si astea sunt doar aspectele exterioare.

Am auzit mai demult de la un parinte ca astazi nu prea se mai fac minuni pentru ca oamenii sunt mai descuiati la minte si primesc credinta mai usor. Pe vremea paganilor, cand crestinismul s-a raspandit, minunile erau singura cale prin care acei oameni puteau fi schimbati si imblanziti ca sa primeasca Evanghelia. Eu am insa o alta teorie: si azi se fac la fel de multe minuni (sau poate chiar mai multe) dar oamenii sunt atat de orbi incat nu le mai vad.

Luminatorul trupului este ochiul. Deci daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat. Daci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult? (Matei 6, 22-23)

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.