Simbolistica Squid Games

Disclaimer – acest articol poate conține spoilere!

Un prim nivel al interpretării ar fi – vezi Doamne – critică la adresa sistemului capitalist. Capitalismul este precum un joc cu regulile dinainte stabilite în care ești captiv și nu poți evada și – ceea ce este și mai șocant – este că pentru a supraviețui trebuie să calci peste cadavre.

Un al doilea nivel necesită puțină înclinație spre conspirații și mai ales dacă luăm în calculul analizei și contextul temporal în care a fost lansat acest show, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva ni se spune cine suntem noi și miliardarii ne arată cine face regulile și de ce schimbarea acestora este aproape imposibilă.

În cea din urmă interpretare lumea ar fi pușcăria administrată de miliardari și ei – din plictis – fac mereu noi și noi jocuri prin care caută să găsească o nouă distracție care să îi scoată din monotonia vieții de miliardar care poate face orice. Joc cu joc, ne arată ce ne așteaptă. Stârnirea jucătorilor unul împotriva altuia, stimularea diviziunii, este tehnica folosită de Soros pe care a și recunoscut-o. În multe țări Soros finanțează ambele tabere într-o dispută pentru a putea lucra în spate mai detașat și pentru a putea progresa o agendă în timp ce energiile reacționare ale boporului sunt consumate în conflicte fraticide irelevante. Cam cum e acum cu vaccinul, ne certăm unii cu alții deși cam toți vedem că se coace o dictatură și că ne strâng cu ușa prin inflație și “green deal”.

Deși în film jocul este cumva o antrepriză privată, aiurea pe o insulă, dedicată unui număr mic de participanți și lumea nu are altă legătură cu jocul există totuși un catch. Lumea va ajunge inevitabil la joc, se va transforma în joc. De ce? Deoarece oricum cei care sunt eliberați din joc ajung înapoi, prin propria alegere. Singura diferență o face nivelul de suferință pe care îl pot tolera. Jucătorii sunt selectați într-un mod aparte: un “recrutor” vânează (nu la întâmplare) oameni aflați la ananghie financiară și îi testează cât de mult rezistă la suferință, sau mai bine zis cât efort și strâns de dinți sunt dispuși să ducă pentru a câștiga bani. Acesta este prototipul șoarecelui ancorat în sistem în lumea reală și în lumea din film. Plin de datorii, chiar dacă are un statut de invidiat de unii, va ajunge mai devreme sau mai târziu să nu mai poată face față ratelor și să dea din colț în colț.

Deci jocul este doar un atractor al lumii, o gaură neagră care îi va cuprinde pe toți. Lumea jocului este lumea reală și de aceea varianta secundă de interpretare mie mi se pare mai corectă. Adică, filmul se poate încadra ușor în categoria creațiilor programatice, care ne arată și ne pregătesc pentru ce urmează. Joc după joc, rapel după rapel, dacă nu respectăm regulile, vom fi eliminați.

În rest, mai sunt câteva lucruri de zis, dar mă opresc aici. Interpretat religios, Squid Games este de asemenea plin de simboluri și necesită mult mai multe comentarii. Chiar și faptul că acest joc a fost realizat în Asia nu este la întâmplare. Principalul mesaj al filmului este lipsa de sens a vieții omului, nimic nu poate completa setea omului, decât Dumnezeu. Chiar și miliardarii, deși pot să își îndeplinească mare parte dintre dorințele la care omul de rând doar visează, la un moment dat ajung să se sature și să nu mai găsească bucurie din nimic altceva, decât din … vărsarea de sânge. Apetitul pentru sânge este evident de natură animalică și diabolică. Animalul se luptă până la moarte pentru supraviețuire și nu are capacitatea jertfei. Influența diabolică se vede chiar din structura jocurilor – fiecare nou joc este așteptat cu groază chiar și de jucătorii care sunt deja experimentați. Fiecare regulă și pregătire pentru joc erodează la maxim ultimele fărâme de umanitate chiar și din personajele la care nu ne-am aștepta. Războiul dintre bine și rău are loc nu doar pe planul general al ontologiei întregii construcții dar și pe plan personal, în sufletul fiecărui jucător.

Mai mult poate, după viitorul sezon, care însă, ca în orice serial va fi probabil dezamăgitor.

Shtisel – cinematografia nu a murit

Netflixul nu are un sistem prea bun de recomandari si nu ofera niciun tool de selectie cat de cat utila. Pana si gruparea pe categorii personal mi s-a parut total inutila prin faptul ca nu exista niciun criteriu de calitate, nici macar rating-ul userilor.

Nu imi explic de ce o companie atat de puternica si aflata pe val nu poate sa faca o interfata cat de cat prietenoasa, utila, facila si la indemana pentru utilizatori. Nu mai zic de sistemul de recomandari pe baza de filme care ti-au placut care este vax. Imi vine sa rad uneori cand aud afoni in ale inteligentei artificiale ca dau ca exempl de IA sistemul de recomandare al Netflixului care nici macar nu te intreaba varsta sau sexul ca sa faca cat de cat o personalizare.

De Shtisel eu am dat total intamplator, dupa ce am vazut Unorthodox – un miniserial cu 4 episoade. Dupa vizionare, am cautat cateva articole despre film, printre care si acest articol in care se amintea de Shtisel. Nefiind interesat de topic, am zis totusi sa vad ce zice IMDB care prin sistemul de rating ajuta macar la o filtrare grosiera. Nota de 8.7 m-a convins sa dau o sansa Shtisel-ului.

Shtisel este de nota 10 din aproape toate punctele de vedere. In primul rand, daca ar fi sa spun in doua vorbe despre ce este Shtisel, desi daca as zice despre familie nu este gresit, eu as raspunde despre viata. Serialul este unic dupa parerea mea din multe puncte de vedere. Si amploarea temelor abordate dar si intensitatea si suspansul mentinut sunt la superlativ si nu stiu sa existe un serial cu care Shtisel sa se poata compara macare de-aproape.

M-ar tenta sa fac o enumerare a temelor dar mi-e teama de orice spoiler cat de mic si doresc prin acest mic semnal doar sa starnesc interesul celor care dau doi bani pe cuvintele mele. In continuarea argumentarii recomandarii doresc sa subliniez si productia care este excelenta. Productia a crescut foarte mult in ultimul timp, semn ca sunt bani grei in domeniu. Dar poate fi doar perceptia mea, pentru ca vad doar varful iceberg-ului. Insa in cazul Shtisel filmarea, sunetul, scenele sunt totul la superlativ. Personal, fiind foarte sensibil la abuzuri tehnice, cum ar fi accelerarea tempoului in incercarea de pregatire a privitorului pentru un moment tensionat, probabil in cazul Shtisel ce mi-a placut cel mai mult este tocmai naturaletea si firescul care nu sunt insa insotite de plictis sau uzura ci din contra, cursul povestii este antrenant cap-coada, nu exista nimic de umplutura si nicio scena fara sens.

Cu privire la aspectul religios, in ciuda cadrului ultraortodox, accentul nu se pune deloc pe religie ci cumva pedagogia care nu lipseste deloc, ba chiar este abundenta se face intr-un fir paralel cu povestea si total neagresiv, lasand libertatea fiecaruia sa extraga ceea ce voieste. Astept cu nerabdare o eventuala analiza a lui Jonathan Peageau, expert in analiza simbolistica, desi a marturisit ca nu prea are timp de filme, ci urmareste mai ales ce este “hot”. Poate daca mai multi facem presiune pe sl si il rugam, isi va face timp si pentru Shtisel, care pentru cei care nu au idei preconcepute poate fi la fel de miscator ca faimosul Ostrov.

Profeții omului modern – pedofili și violatori

Daca Weinstein imi era un nume necunoscut si despre care nici acum nu stiu prea multe (nu pot numi de exemplu un film produs de studioul lui), iesirea la iveala a lui Kevin Spacey m-a scuturat putin facand sa regret si mai mult ca mi-am pierdut timpul cu House of Cards.

Nu-mi explic de ce m-a atras acest serial, asa cum nu-mi explic nici de ce m-a atras Breaking Bad. Raul are o atractie, poate este cea mai sumara explicatie si asta e de-ajuns.

In esenta, actorii si regizorii filmelor sunt profetii nostri: ei sunt cei la care ne holbam, ei sunt cei pe care incercam sa ii imitam sau sa ne comportam ca ei, de la ei invatam cum sa fii “cool” si altele.

A fi politician in ziua de astazi si a privi House of Cards, nu te poate lasa rece. Trebuie sa ai o personalitate puternica si un caracter de piatra ca sa nu incerci sa “furi” si tu ceva lectii. Desi in paranteza fiind spus, americanii au de luat lectii de la noi la acest capitol.

Mare parte din cultura si din aspiratiile omului contemporan sunt formate prin cinema. TV-ul are si el rolul lui dar imersia cea mai profunda in virtual, pe langa jocurile pe calculator, o are de departe cinemaul. Vrem, nu vrem, aceasta este realitatea. Da, scoala poate are un impact, da, poate parintii mai pot face si ei ceva si evident ca Facebook-ul are si el grija sa “puna umarul” la formatarea creierului tinerilor de astazi. Dar nu doar a tinerilor. In rau sau in bine. Insa cinema-ul este de departe sursa de eroi (rai sau buni), sursa de povesti si matricea universala care apasa pe capul omului modern oriunde s-ar afla el si orice limba ar vorbi.

Si vedem zilele acestea – daca mai era nevoie – cine sunt cei care fac matrița, ce au ei in cap, ce viata au ei, ce valori respecta (sau nu). Cu privire la Kevin Spacey, multi au apreciat cat de bine a intrat in personaj in House of Cards. Acum, cei care credeau ca este doar un actor bun care incearca sa redea niste realitati ale politicii americane, realizeaza de fapt de ce isi intrase el atat de bine in rol.

Pare redundant si oricum lipsit de importanta sa tragi semnale de alarma cu privire la gunoiul mediatic in ziua de astazi. E ca si cum ai spune unor oameni care se zbat sa iasa dintr-o mlastina, “vedeti ca v-ati udat pe haine”, cand oricum problema principala nu e atat namolul si apa, cat supravietuirea.

Supravietuirea sufleteasca este evident compromisa si misiune imposibila in ziua de astazi incat in aceasta privinta nu putem spune decat “cele cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu”.

Dar asta nu inseamna ca trebuie renuntat la lupta si ca nu putem face nimic. Auto-educatia, auto-cenzura si atentia sporita cu privire la ce consumam, mici sau mari fiind, in ziua de astazi trebuie sa devina la fel de importanta ca atentia cu care trecem strada. Am fost uimit de superficilitatea cu care unii parinti isi lasa in ziua de astazi copiii si chiar ii incurajaza sa sarbatoreasca Haloween, care nu este nici sarbatoare si nici daca ar fi, dupa “oferta” ei, nu ar trebui sarbatorita. Pe scurt Haloweenul este o suspendare a regulilor si conventiilor, este o depasire a ceea ce este permis si un indemn la urat. Cele mai premiate costume de Haloween sunt cele mai grotesti. Dupa cum am spus, raul atrage – aceasta este si explicatia de ce Haloween este din ce in ce mai popular si pe la noi. Copilul – dar nu doar copilul – nu este deloc pregatit sa infrunte raul, oricat de nonconformisti s-ar crede parintii criminali care isi lasa copii sa se imbrace ca dracii.

Departe de mine de a propune solutia “talibana” de a taia orice contact cu cinema-ul, tv-ul etc. Selectia insa trebuie sa fie facuta cu cap, ca si timpul alocat, ca si momentul in care alegem sa vedem un film, ca si cantarirea bine a valorii timpului alocat acestui film. Cred ca daca oamenii ar constientiza clar ca poate mai au 3-4 zile de viata (viitorul este indeajuns de incert inca sa avem sanse mari ca sa murim intr-un accident, de exemplu), nu stiu daca 95% ar mai alege sa piarda timpul vizionand un film punand in balanta petrecerea acelui timp cu familia. Ori cine poate spune in ziua de astazi ca petrece destul timp cu familia incat mai are si pentru filme?

Cinema-ul in ziua de astazi a ajuns la un nivel cu totul jalnic nu doar prin prisma actorilor si a producatorilor. Si nu ma refer doar la Hollywood care oricum nu a avut niciodata pretentia de calitate, ba din contra, necesitatea de a face filme populare, care sa aduca bani, impune limitari destul de drastice la stacheta calitativa, exceptiile fiind rarisime. Este insa surprinzator, ca in ciuda trecerii industriei peste hopul pirateriei si in ciuda cresterii nivelului de trai care inseamna mai mult timp liber pentru un numar din ce in ce mai mare de oameni – deci cerere, exista inca o nisa care a ramas goala: nisa filmului cultural sau macar clasic.

Prosperitatea domeniului si cresterea cererii de consum este insa tocmai cauza acestei probleme: faptul ca exista din ce in ce mai multi producatori si ca prin eficientizarea distributiei care a taiat “the middle man” (ma refer aici la Netflix, HBO, etc) cresc fondurile pentru noi productii, inseamna ca exista cerere foarte mare pentru actori si regizori in aceste domenii si prin urmare, banul trage inspre el capacitatile umane care ar putea merge in alte sectoare, mai putin populare si mai mult artistice.

Nu vad o solutie la aceasta situatie prea curand, prin urmare cei care vor sa vada filme care nu sunt gunoaie trebuie sa caute in istoria cinematografiei, unde oricum este mai mult film bun de vazut decat poate consuma un om intr-o viata.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

STIRI PE ACEEASI TEMA:

“He’s A Pedophile”: More Shocking Testimony Of Kevin Spacey’s Criminal Sexual Behavior Emerges

NYPD: Rape Allegation Against Harvey Weinstein Is “Credible”, Arrest Possible

Rogue One – mai tare ca Razboiul Stelelor

Nu am fost un fan al Razboiul Stelelor desi evident ca le-am vazut pe toate, inclusiv pe ultimul. Rogue One este o poveste simpla, cursiva, care nu pune nici un fel de probleme celor care nu sunt familiarizati cu universul Star Wars.

Nu am multe de zis, decat ca am fost placut surprins de unele aspecte ale filmului care il diferentiaza de ulimele trenduri din cinema: complexitatea exagerata, imbarligarea timeline-ului prin oferirea de flash-back-uri cu cookies in ele, aspecte obturate fie prin personaje duplicitare, fie prin intrepatrunderi de planuri etc.

Asadar, din punct de vedere al scenariului, povestea este extrem de simpla. Din acest punct de vedere, faptul ca au reusit sa realizeze un film atat de bun, pe care nu regreti ca l-ai vazut pe o poveste simpla, este de apreciat.

Dinamica actiunii este de asemenea una moderata si care nici nu te oboseste cu prea mult, nici nu te plictiseste cu pauze prea plicticoase fie umplute cu dialoguri, fie cu pastile sentimentale. Ba chiar, as indrazni sa merg pana a spune ca pana si componenta emotionala a filmului este una bine conturata pe lupta intre bine si rau, pe dragostea intre tata si copil, pe datorie si responsabilitate fata de adevar – teme simple si uzate deja in Star Wars insa recapitulate eficient si fara pretenti in Rogue One. Pana si umorul, desi simplist, a fost realizat superior Star Wars-ului.

De departe, principala atractie a filmului sunt scenele de batalie in spatiu  si chiar luptele corp la corp. Inevitabil, ca in orice film de actiune, eroii scapa de multe ori pe muchie de cutit – un aspect care pe mine ma deranjaza imens, dar acolo unde sunt si bile albe de dat, pot trece cu vederea usor.

Una peste alta intreaga productie cap-coada este de nota 9, chiar spre 10, singura dezamagire din punctul meu de vedere fiind coloana sonora si poate lungimea cam mare.

The Truman Show

“The Truman Show” este o tragi-comedie extraordinara din toate punctele de vedere. Truman traiste intr-o mare minciuna: toata lumea din jurul lui este o mare scena plina de actori. El insa nu stie si ii ia ani buni pana sa lege fir cu fir micile “scapari” si sa inteleaga ce se intampla. De la vanzatorul de ziare, pana la colegii del a munca si chiar pana la sotie, toti sunt actori platiti ca sa joace intr-un film macabru in care Truman este personajul principal, cu diferenta ca el isi traieste viata si nu stie ca viata lui este un spectacol privit de milioane de telespectatori care comenteaza fiecare scena.

Nu poti sa nu te intrebi – dupa ce privesti acest film – daca nu cumva si noi traim intr-o mare minciuna, daca nu cumva si lumea din jurul nostru este doar o mare scena, plina de actori si de himere fara consistenta. Nu este singurul film care ne arunca o astfel de provocare, primul care in vine in minte este Matrix.

Truman este insa mult mai usor de digerat dar si mai putin pretentios. Filmul este realizat in 1998. Imaginati-va cum ar arata o ecranizare in ziua de astazi, dupa ce intre timp a aparut Internetul, Facebook, Twitter, etc.

3 motive sa nu vezi The Revenant

the-revenantAm facut gresala si am intrat in capcana marketingului hollywoodian, prin urmare am mers sa vad The Revenant. Iata doar 3 motive serioase care pot deturna pe cei care sunt in cumpana, desi cu siguranta sunt mai multe

1) prea mult sange: nu sunt sensibil si nu ma sperii de sange. Nu am nimic impotriva aratarii sangelui in filme, mai ales stiut fiind ca este vopsea. The Revenant exagereaza. Totusi, parca regizorul e bolnav si are o obsesie pentru sange. Realism – suntem de acord, dar nici chiar asa …

2) revenantul prea revine de multe ori: e normal, e eroul principal; dar prea e tras de par; eroul trece prin fata mortii de nenumarate ori si scapa la limita, de multe ori chiar de neinteles; de 5 ori am numarat doar eu … Stiu ca filmul e inspirat dintr-o carte care e inspirata din realitate. Sunt de acord ca un om poate scapa atacului unui Grizzly, dar nici chiar asa …

3) filmul nu are substanta: nu ca ne-am fi asteptat, dar macar acolo ceva, de coaja. Pe scurt: indienii se lupta cu albii, mai scapa cativa, apoi vine ursul si apoi eroul supravietuieste eroic la mai multe incercari ale naturii, ale indienilor si chiar ale francezilor. Situatiile limita sunt trase de par mai ceva ca in filmul 2012. Dupa ce ca nu are substanta, filmul mai este si lung, cu scene obsesive, prelungite fara nici un sens dincolo peste scopul de respiro sau de cumulare a unei viitoare tensiuni.

La un asemenea film prost, ma intriga totusi cum este cartea, drept pentru care e posibil sa o citesc – ma bate gandul. De data asta insa voi cauta niste recenzii si ratinguri solide mai inainte, sa nu pierd timpul degeaba, cum am facut cu filmul.

Son of God [2014] – recenzie

Am vazut din intamplare filmul Son of God. Spun din intamplare pentru ca nu obisnuiesc sa ma uit la filme artistice religioase (am vazut Passion cred ca dupa peste 5 ani de la aparitie) si de asemenea, nu imi pierd timpul cu filme sub rating 8 pe IMDB decat foarte rar.

Sunt lucruri bune si lucruri proaste. Le voi enumera in ordinea aparitiei in film. In primul rand, este cvasi-imposibil pentru niste protestanti sa faca un film religios care sa poata fi urmarit pana la capat de un ortodox, daca ortodoxul a citit Biblia si are cat de cat proaspete in minte unele amanunte la care protestantii nu tin atat de mult, dar care pentru ortodocsi sunt elemente ale marturiei care nu pot fi nuantate in nici un fel, nici macar prin omisiune.

Ma refer de exemplu, la varsta lui Iosif, care este un tinerel de aproximativ 30 de ani. Total fals, conform Bibliei, Iosif era batran si avea cel putin 70 de ani. Protestantii, deoarece nu au vie constiinta sfintenei Maicii Domnului si o considera o femeie normala, nu au nici o problema sa accepte sugestiile diavolului, ba multi chiar fac o componenta din crezul lor, hulirea Nascatoarei de Dumnezeu. Gresala asta, cu varsta lui Iosif, a facut-o si Zeffirelli in mult mai faimosul “Iisus din Nazaret”.

Intorcandu-ne la film, sa mentionam ca productia este relativ OK, s-au bagat ceva bani, care se vad si ca fapt divers, filmul chiar a iesi pe plus la buget – nu din cauza meritelor artistice probabil … FIlm crestin + productie profi, rezulta de cele mai multe ori profit. Americanii sunt inca multi protestanti si cererea de filme este mare, mai ales in zilele de azi cand nu prea mai sunt locuri de munca si oamenii au mult timp.

Sa continuam insa cu o nota pozitiva. Mi-a placut ecranizarea parabolei despre vamesul si fariseul care se roaga impreuna la templu. Filmul sugereaza ca Iisus nu a povestit intamplator aceasta pilda, ci ca intamplarea chiar ar fi fost adevarata si s-a intamplat cu Matei si cu un fariseu care il urmarea si il contrazicea in mai toate scenele. Momentul povestirii pildei este al primei intalnirii dintre Iisus si Matei, in care Iisus il cheama pe Matei alaturi, tocmai povestindu-i felul in care s-a rugat el in templu. Este o “inovatie” la care nu am de spus ceva rau si mi se pare interesanta din punct de vedere artistic.

Daca am ajuns la aspecte artistice, nu pot sa nu ma arat intrigat de faptul ca au gasit ca actor pentru rolul lui Iisus tocmai un portughez. Restul par cat de cat mai bronzati si au o anumita fizionomie, dar portughezul este clar de alt neam si fizionomia lui nu este tocmai una potrivita pentru un asemenea personaj. Dar oare ce fizionomie poate fi potrivita pentru un ASEMENEA personaj? Evident, perceptiile sunt extrem de subiective, dar actorul nu prea mi-a placut.

In ce masura Iisus si Biblia pot fi ecranizate este o chestiune in sine extrem de delicata si eu tind inspre partea de NU. Cu toate acestea, nu ma opun ferm si nu neg ca si prin film se poate transmite ceva. Daca prin cel putin un film se poate transmite ceva – si asta e cert – de ce nu s-ar putea si printr-un film religios? Chimia cinemaului este una complicata, dar mai mult nu pot comenta, decat ca un film despre Cineva anume nu ma poate lasa rece, oricat de prost ar fi facut. Cel putin evocarea si rascolirea memoriei sunt un pretext de folos duhovnicesc, daca nu avem reflexe de impotrivire prea mari la astfel de filme. Pe care reflexe eu cu greu mi le pot controla, mai ales dupa God’s Not Dead care a terfelit si mai mult cu imaginea pe care o aveam deja terfelita despre protestanti care nu sunt doar rataciti si inselati dar sunt si plictisitori, fazi si banali in intelegerea crestinismului aproape pana la infantilism. Cel putin protestantii care fac astfel de filme …

O alta scena care mi se pare chiar blasfemiatoare este scena cu femeia care urma sa fie omorata prin aruncarea cu pietre. Dupa cum stim, cand Mantuitorul este intrebat ce sa faca cu aceasta femeie, raspunde: “cine nu are pacat, sa arunce primul”. Intr-una din evanghelii, daca nu ma insel, este chiar mentionat ca Mantuitorul scria cu degetul pe pamant. Nu ni se spune ce scria, dar un anume scriitor a sugerat ca Mantuitorul le-ar fi scris cu degetul jos pacatele fiecaruia in parte, raspunsul Sau avand o si mai mare greutate, prin aceasta minue. Ei bine, in film Iisus se apropie de femeie, ridica mana cu piatra in mana si aproape se face ca arunca inspre femeie. Femeia isi pleaca capul, si personajul din film REscrie cuvintele Mantuitorului, in buna traditie protestanta astfel: “dau piatra mea, aceluia care nu a pacatuit niciodata”. De aici si pana la “acela care nu are pacat sa arunce PRIMUL” este o mica mare diferenta, care insa nu conteaza pentru protestanti asa cum alte lucruri si mai importante nu conteaza. Pentru a o face si mai umana pe prostituata, in film aceasta are chiar si copii care sunt de fata. Inca o “inovatie” indrazneata (sau am putea spune exagerata) dar la limita a ceea ce se poate presupune.

Tot din seria invoatiilor indraznete mi s-a parut si faptul ca Maria Magdalena se afla mereu langa Mantuitorul impreuna cu cei 12 apostoli. Din film practic nu reiese nici o diferenta intre apostoli si Maria Magdalena. Conform traditiei insa stim ca existau APOSTOLI si UCENICI. Doar apostolii erau cei care il urmau continuu si stateau cu El, ei avand misiunea sa invete si sa fie martori. Ucenicii erau doar cei care il ascultau si il aprobau, dar nu veneau zi si noapte dupa El.

O alta scena ecranizata destul de slab este cea a inmultirii pestilor pe munte. Dupa cum stim, Mantuitorul a predicat pe un munte atat de mult incat oamenii au stat pana seara si se punea problema ca venea seara si trebuiau sa manance. Este vorba de cei 5000 de barbati. In film, partea cu predicatul este sarita, Iisus pur si simplu coboara din barca, intra in randul lor si face minunea cu inmultirea pestilor. Despre inmultirea pestilor nu stim concret cum s-a intamplat, in ce fel s-a facut aceasta. Din ce imi aduc aminte, fie la Zeffirelli, fie in alt film, dupa ce s-au asezat toti jos (un alt amanunt trecut cu vederea in film) Mantuitorul baga mana intr-un cos acoperit cu un fel de prosop si de acolo scotea painile si pestii. Aici Mantuitorul, si dupa el apostolii, ridica cosul gol in sus si il coboara plin de pesti si paine. Ce mai lipseste din ecranizare la aceasta scena mi s-a parut ilustrarea multimii. 5000 de barbati cu femeile si copiii lor, ar fi fost o priveliste interesanta de vazut, insa in film asta lipseste desi se mentioneaza cifra 5000 in discutiile ulterioare ale fariseilor.

Astfel de neconcordante sunt multe si nu vreau sa plictisesc prea mult. O sa inchei insa cu inca o nota care poate ne face sa intelegem cu mici deraieri de la ceea ce Biserca invata de atatia ani, pot schimba total perceptia asupra Adevarului. Minunile. Aproape de fiecare data cand face o minune, in fundal se aude un murmur, ca de cutremur. Se intelege ca si incordarea pe fata personajului este una speciala, poate nu la fel de expresiva ca cea de la Zeffirelli unde Iisus aproape tremura si transpira cand facea o minune. Total gresit ecranizat. Daca Iisus era fiul lui Dumnezeu, nu avea nevoie sa faca minuni prin “incordare”, “concentrare” sau cine stie ce tehnici speciale. Spunea si se facea, simplu si fara nici o tensiune. Tensiunea era pentru martori insa pentru Fiul Dumnezeu, chiar in ipostasul uman, o minune era ceva normal si o putea face oricand, oricum, fara nici o tehnica anume.

Scurtele momente si cuvinte intre cererea unei minuni de catre subiecti (“Doamne, vreau sa vad!”) si raspunsul prin minune al Mantuitorului nu avea decat un rol de explicare a ceea ce urma sa se intample si in nici un caz de incordare sau concentrare, fara de care Iisus nu ar fi putut sa faca o minune.

Iata deci cate lucruri pot fi alterate de o ecranizare care desi se pretinde a fi facuta in spiritul Sola Scriptura, este de fapt facuta aproape … senza Scriptura. Nu ma mira nimic si nu aveam asteptari prea mari oricum. Mai ales dupa Passion al lui Mel Gibson, cred ca un film interesant cu Iisus Hristos nu vom vedea realizat prea curand. Poate vor incerca insa rusii …

 

PS: colac peste pupaza, dupa atatea deraieri de la Scriptura, in film, Pilat l-a ucis pe Hristos …

1 2 3 5