Civil War – adrenalină pe pâine (fără spoilere)

Război civil în SUA! Cine s-ar fi aşteptat? “Am fost în astfel de locuri ca să arăt acasă pentru ca aşa ceva să nu se întâmple” spune o fotografă de război care este tristă deoarece războiul a ajuns în cele din urmă şi în inima Imperiului. În gândul meu, “vai, câtă ipocrizie să zici că războiul e rău, dar tu să fi ţara care produce războaie în toate colţurile lumii”.

Filmul este unul de acţiune pură şi se remarcă prin două lucruri: tensiunea constantă şi scenele de luptă. Personal nu sunt deloc fan filme de acţiune, dar Civil War mi-a plăcut atât de mult încăt nu aş avea probleme să revăd, doar pentru a retrăi emoţiile şi a capta noi detalii. Fie din cauza faptului că l-am văzut la cinema, fie deoarece au avut consultanţi buni, scenele de luptă sunt excelente, aproape fără cusur.

Există evident un grad de subiectivism în analiza mea. Mă aşteptam poate la mai mult ethos distopic şi de asemenea, nu am obiceiul să investighez prea mult un film înainte de a-l vedea, ceea ce pare total nealiniat cu faptul că îl comentez după, pentru cei care încă nu l-au văzut. Am auzit tangenţial despre el, ca fiind un film din categoria celor produse pentru a pregăti SUA pentru ce va urma. Inevitabil, gândul m-a dus la Leave the World Behind. Nu prea aveam informaţii legate de orientarea politică, da cum totul în ziua de astăzi e dominat de ideologia unică, nu aveam speranţe. M-am înşelat, filmul este suficient de agnostic politic.

Filmul se doreşte un manifest anti-război, dar performanţa scenelor de luptă îl fac de fapt un teaser la război.

Mai pot comenta puţin despre planurile filmului:

• planul social / distopic – este prezentat foarte sumar, i se acordă puţină atenţie, după mine este chiar irelevant; sincer mă aşteptam la mai mult şi probabil dacă aveau buget mai bun, puteau să mai stoarcă din scenele lungi de relaţionare interumană plicticoase; informaţiile sunt chiar sumare şi e nevoie de puţin know-how pentru a înţelege cadrul
• planul interuman: deşi dominant ca timp, din fericire relaţiile sunt conturate sumar, fără pretenţii prea mari, fără complexitate inutilă dar totuşi suficient cât pentru a crea arcul de tensiune necesar desfăşurării acţiunii
• planul de acţiune evident pune accent pe oroarea războiului şi are o oarecare diversitate care alimentează suficient pofta de divertisment a cinefilului care vrea “return of investment” pentru banii şi timpul alocat; dar, pe lângă diversitate şi calitatea producţiei, anumite scene de luptă au un feeling imersiv pronunţat; nu ştiu să decodez de unde vine acest rezultat: din felul cum se mişcă camera, din producţia de calitate, din profesionalismul actorilor care joacă soldaţii

În final, mai menţionez doar dezamăgirea legată de coloana sonoră, se putea face mult mai mult. Tema aleasă dar mai ales calitatea interpretării sunt de film de cea mai proastă calitate.

În concluzie, filmul se evidenţiază prin nivelul ridicat de adrenalină pe care îl produce, prin calitatea scenelor de luptă şi prin coerenţa şi simplitatea unei poveşti modeste ca amploare dar pusă pe ecran cu excelenţă. În fapt, în multe momente ale filmului se observă clar că eşalonul ridicat nu este unul prea înalt, dar mereu se sare peste el şi se duce spectatorul în următoarea scenă într-o stare perpetuă de tensiune, dar cu grijă, ca nişte reporteri embedded în unităţile de asalt care merg în urma puşcaşilor dar nu au cum să nu tremure continuu la ce va urma.

PS: filmul încă mai rulează la cinema, după ceva timp posibil voi reveni cu o analiză simbolică