Selfie-ul în “târgul de Crăciun” – icoană a singurătăţii
Pe măsură ce abonamentele nelimitate la internet devin mai accesibile şi pe meleaguri mioritice, cultura selfie-ului cuprinde întreaga demografie. Şi de unde selfie-urile erau văzute ca o manifestare specifică adolescenţilor care fiind neîncropiţi şi având personalitatea în coacere, doresc să îşi afirme imaginea în comunitate, ne trezim că toată lumea de toate vârstele e cu telefonul activat în poziţia standard, făcând selfie-uri sau poze la te miri ce banalităţi cum ar fi un bec electric chinezesc dintr-o instalaţie de lumini agăţată de un copac fie el artificial sau natural în mijlocul unei grămezi de anonimi care toţi se perindă ca credincioşii pe la moaşte prin faţa becurilor şi a “atracţiilor” din “târgurile” “de Crăciun”.
Poate ar fi bine să nu mai folosesc ghilimele deoare cam totul e de pus în ghilimele. Evident că nu există nicio comunitate online, comunitate înseamnă cei cu care beau o sticlă de bere, mănânc o gogoaşă, ştiu cum îi cheamă şi ţinem cu aceeaşi echipă de fotbal. Restul sunt străini, chiar dacă poate genetic avem o oarecare suprapunere.
Ideea de comunitate online a prins şi este imposibil de deonstruit într-un singur articol, fiind necesar o carte care să explice cum iluzia a luat locul realităţii prin virtualizare. Chiar cei care, îndeplinind criterile de mai sus ar avea o comunitate, mulţi nu se folosesc de comunitatea lor “offline” decât ca nişte obiecte de decor cu care să se proiecteze în online într-un anume fel, cum se văd ei pe ei sau mai bine zis cum doresc ei să fie văzuţi şi cred că sunt văzuţi dacă îşi asumă o anume prezenţă online.
Mă afişez pe reţelele sociale pentru a arăta cât de cool sunt deoarece în primul rând am un trib şi apoi pentru a crea pretexte de a arăta ce cool sunt eu, prin interacţiunea sau comentariile celor 2-3 prieteni din jurul meu care mă includ în contentul lor, în comentarii, mă tăguiesc, îmi dau like-uri etc.
Pe lângă această monstruozitate a simulacrului de comunicare online – o închisoare Piteşti ditigală după părerea mea – cu siguranţă mecanismul de stimulare a recompensei prin care reţelele “sociale” ne ţin captivi este o altă componentă care încurajază manifestarea online prin selfie-uri şi prin extensia acestora la poze de grup de la diverse evenimente, în esenţă tot pretexturi de construire a imaginii online, adică a icoanei noastre virtuale.
De la lupta internă cu patimile, sau chiar de la sforţarea orgolioasă de a avea un anume progres intelectual şi de a dobândi o anumită cultură specifice tinerilor de acum 100 sau 20 de ani, de departe tinerii din ziua de astăzi au o singură obsesie (conştientă sau subliminală): construirea avatarului online, a imaginii pe care doresc ca ceilalţi să o aibă despre ei.
Fără prea mult efort însă, singurătatea transpiră din ochii acestor tineri şi nu numai, deoarece aşa cum am mai zis există o extindere a relaţionării cu digitalul a tinerilor către categoriile mai în vârstă. De unde altă dată cei tineri învăţau de la cei bătrâni acum există o inversiune în sensul că cei bătrâni ia contact cu digitalul ajutaţi fiind de cei tineri şi trec prin aceleaşi etape ale imersiunii în iadul digital: citirea de ştiri şi articole, urmărirea de videoclipuri, postarea timidă de imagini cu familia, cu excursiile, angajarea în comentarii etc. În afară deja s-a trecut la live-urile permanente fie pe Youtube, fie mai ales pe Twitch sau pe Discord care este în sine un ecosistem aparte, mult mai complex ca reţelele sociale aşa cum le ştim noi prin mijloacele de aliniere la un trib, colaborare cu tribul, proiectare a unui avatar, sau chiar asumarea unor măşti variate pentru diverse triburi, imersiunea în roluri diferite în funcţie de serverul pe care activează, de topicul, de mărimea “comunităţii”.
Singurătate este atunci când nu simţi că ai un rost pe lume. Reacţiile chimice care au loc în urma fenomenelor de interacţiune între avataruri pe reţelele sociale sunt acelaşi lucru cu afundarea în droguri, anume efectul de plăcere temporară a inhalării drogului, indiferent de substanţă. Sunt lucruri studiate şi cercetate deoarece chiar pe baza acestor studii de dezvoltă interfaţa, funcţiile şi întreaga structură a reţelelor sociale este 100% construită pe baza unor experimente care urmăresc stimularea acestor reacţii şi menţinere “conectării” la reţea pentru un timp cât mai mare deoarece prin prezenţa online, individul este profilat şi targetat de campaniile de marketing în vederea comerţului, dar nu numai, deoarece de exemplu serviciile secrete şi fabrica de produs consens nu vrea să ne vândă mai mulţi cozonaci ci doreşte mai debrabă ca noi românii să fim gata să luptăm în Ucraina. Pentru asta, suntem targetaţi de Facebook cu filme pro-Ucrainiene şi de tik-tok cu filme pro-ruseşti. Nu din cauza marketingului ci din cauza nealinierii la fabrica de produs consens va fi X (fost Twitter) interzis din UE, deoarece puterea de influenţare prin reţelele sociale este totală şi cine stă la butoate poate produce revoluţii, ceea ce nu este permis oricui.
Problema este însă că interesele fabricii de produs consens sunt aceleaşi cu interesele demonilor care doresc distrugerea identităţii umane, ruperea omului de societate, de familie, de comunitatea reală şi împrejmuirea lui de convenţiile comunicării şi interacţiunii digitale cu toate particularităţile comentate mai sus: creare de dependenţă prin mecanisme reactive, atracţie prin iluzia comunităţii (apartenenţa la triburi), oferirea unui cadru de exprimare facilă unde însă cenzura este absolută, explicită şi implicită.
Simplul fapt că târgurile de Crăciun devin cu atât populare cu cât sunt mai “instagramabile” demonstrează cât de singură a devenit lumea. Cine are o comunitate, cine are o familie, nu are timp de plimbat hai-hiu prin târguri la marginea lumii ca să mănânce fast-food la preţuri exorbitante sau să bea vinuri fierte care nu au văzut bob de strugure. Pe cât de fals este vinul fiert din târgurile de Crăciun, pe atât de fals este iluzia comunităţii pe care acestea o oferă şi atracţia pe care acestea o au asupra oamenilor nu este decât un barometru al singurătăţii omului contemporan.
A discuta despre cum s-a ajuns aici e deja offtopic, doar că vă atrag atenţia că în România aveam şi acum 20 de ani bani de luminiţe şi instalaţii de km, ca şi comercianţi dispuşi să vândă cârnaţi şi fripturi pe stradă la plimbă-ursul prin târg în Seara de Ajun. Faptul că acum 20 de ani nu aveam exuberanţa şi traficul din zilele noastre este că singurătatea era mai puţină ca acum. Pe măsură ce disoluţia programată pătrunde ca un cancer în fibra socială, singurătatea va fi un fenomen din ce în ce mai mult care se va manifesta din ce în ce mai mult online, toate evenimentele din lumea fizică devenind doar un pretext, un cadru de film, un decor colorat pentru selfie-urile sau live-urile pe care normies (tot poporul) au ajuns să le folosească pentru a arăta cât de singuri sunt şi cât de mult şi-ar dori să nu mai fie aşa. Refugierea în virtual este evident o capcană fatală.