Daţi neamurilor de ştire lucrul acesta: Pregătiţi-vă de război! Înflăcăraţi vitejii! Toţi bărbaţii buni de luptă să dea fuga şi să se apropie. Faceţi din brăzdarele voastre săbii şi din secerile voastre lănci!
Cel slab să zică: „Eu sunt viteaz!” (Ioil 4,9-10)
Vă vine să credeţi că unii oameni ia în considerare în deciziile cu privire la viitorul familiei şi al carierei lor posibilitatea (ba chiar probabilitatea) ca războiul să înceapă toamna aceasta. Am mai amintit într-un articol anterior de prietenul care dorea să îşi ia pământ mai spre nordul ţării deoarece este ferm convins că toamna aceasta va începe războiul şi după cum i-a spus lui un părinte de pe la Petru Vodă care ar fi cercetat nişte pustinici din Moldova, pe langă faptul că va fi vai de cei din oraşe, nordul ţării va fi mai păzit. Iar dacă mai băgăm şi Iranul în ecuaţie cu ale sale rachete de rază medie de acţiune, avem şi o explicaţie reală a unei spaime ireale. Dacă nu mă înşel, profeţia care l-a speriat pe prietenul acesta, este asta. Amuzantă descrierea făcuta acestor pustinici: „cu vieţuire îngerească”. Bine că nu i-au făcut deja îngeri. Nimeni nu şi-a pus problema cum a „ieşit” această profeţie la suprafaţă dacă pustinicii aştia chiar au o vieţuire îngerească, că dacă au vieţuire îngerească, probabil nu primesc audienţe şi nici reporteri. Că ce sunt altfel cei care răspândesc aceste baliverne, dacă nu un fel de reporteri care informează oamenii despre aceste lucruri vrednice de crezare (ca doar fratele I. pare om serios).
Ar fi o banalitate sa spun ca vremurile pe care le traim sunt tulburi, dar cred ca si mai banal e sa spun ca, pe masura ce trece timpul, oamenii devin ei mai tulburi ca vremurile. Iar de vina consider ca este tocmai bombardamentul informational, globalizarea, transporturile si toate minunile care se zice ca ne-au apropiat, dar de fapt ne-au sclerozat mai mult decat ne-au apropiat.
Sa revin insa la razboi: va veni sau nu va veni? Daca cineva ar aminti azi ca chiar daca vine ori nu vine razboiul, chiar daca vine ori nu vine apocalipsa, noi oricum trebuie sa fim pregatiti de moarte, caci sfarsitul nostru particular este sfarsitul lumii pentru fiecare in parte, nu prea il asculta nimeni, sau daca il asculta nu sunt impresionati. Insa, daca cineva din coltul celalalt al tarii vine si ne spune ca a auzit el de la altii ca nu stiu ce pustnic rus a zis ca ori in 2010 ori in 2011 este o mare probabilitate ca sa se intample razboiul profetit de nu stiu ce alt parinte cu viata ingereasca, daca deci e vorba de razboi mondial (sau macar regional), oamenii nu doar ca belesc urechile ca magarii si trambiteaza apoi pe unde apuca ce au auzit ei ca sa se pregateasca si altii, ci ia si deciziile de viata pe baza acestor „profetii”. Care sa fie motivul care duce ca temerile oamenilor sa fie asa de usor manipulate de vrajmas incat un pericol potential imaginar fara prea multe premize in realitatea concreta sa aiba o relevanta simbolica mult mai mare pentru o mare categorie de oameni decat mult mai banala frica de pacat si de calcarea poruncilor lui Dumnezeu, care este o realitate mult mai concreta si mai palpabila decat cea a unui razboi care planeaza asteptarile lor atat de obsesiv, mai ales in ultimul timp. Si nu cred ca doar criza economica a alimentat aceste inchipuiri.
Deci, din ce am observat eu, mai intai vine spaima de razboi, declansata de cine stie ce profetie, confirmata mai apoi de stirile care vin in fiecare zi, si mai apoi tulburarea produsa de aceasta spaima care afecteaza felul cum cei cu credinta slaba si fara dreapta socoteala iau deciziile. Nu cred ca ne e specifica doar noua romanilor ortodocsi aceasta slabiciune, la americani s-a manifestat prin fobia de comunism si era ceva normal pentru un american sa aiba la indemana un buncar plin cu conserve in anii 60. Ar fi normal insa ca ortodocsii de azi din Romania, avand la indemana experienta parintilor lor care au trecut printr-un razboi de peste 50 de ani, – caci ce altceva a fost comunismul? – si care au o credinta care ii cheama la mucenicie si la lupta cu vremelnicia intru dobandirea vesniciei, sa nu se sperie cu una cu doua de razboi, chiar daca acum ar da la stiri ca a inceput al 3-lea Razboi Mondial.
Mai intai de a povesti cum ma pregatesc eu de razboi, as dori sa pun o intrebare la care inca eu nu i-am gasit un raspuns foarte clar si care ma macina foarte mult. Intrebarea care se afla de fapt in spatele motivului de a scrie acest articol este: oare nu este pacat sa vorbim de razboi? Nu e pacat sa gandim ca gata, razboiul e pe vine sau ca poate veni. Nu cumva il hulim pe Dumnezeu, noi care traim totusi in conditii cu mult peste ale parintilor si bunicilor nostri. In loc sa ii multimim lui Dumnezeu si sa ne rugam mai cu foc pentru pacea lumii si toate celelalte ectenii, noi ne comportam deja ca niste soricei care planuiesc cum pot scapa de urgia lui Dumnezeu. Caci ce este razboiul daca nu rasplata lui Dumnezeu pentru pacatele oamenilor si canonul de indreptare. Ce ne-ar strica noua daca ne-am vedea de treaba noastra de zi cu zi si am lucra mantuirea asa cum putem, bucurandu-ne de toate cate le avem spre bucurie si cautand mai intai sa facem pace cu aproapele, cu noi si cu Dumnezeu. Caci daca ar fi de dat o reţetă a fericirii, aceasta este: sa fii impacat cu toti, cu tine si cu Dumnezeu. Inainte de razboiul mondial ar trebui sa ne temem mult mai mult de razboiul cu metehnele noastre. Caci sunt sigur ca fiecare are de luptat cu cel putin o patima care il sperie. Deci, eu vorbesc de razboi cam cu jumatate de gura pentru ca simt ca intr-un fel poate il hulesc pe Dumnezeu. Sfintii nu s-au jenat insa sa vorbeasca despre razboi, si am avea multe de invatat citind ce au ei de spus. De exemplu, numai un cuvant al Sf. Nicolae Velimirovici ne-ar fi de ajuns ca sa rupem multe iţe de ganduri intortocheate: „Cei ce nu duc razboi cu ei insisi, cu patimile, viciile si pacatele lor, il duc negresit impotriva lui Dumnezeu si a aproapelui”
In final, as dori sa va povestesc cum ma pregatesc eu de razboi:
1) ii multumesc lui Dumnezeu de fiecare data cand ma asez in pat sa ma culc ca am un pat unde sa ma odihnesc si o casa unde sa nu ma ploua (multumesc si pentru celalte daruri, dar astea doua sunt in special legate de faptul ca traim vremuri de pace); uneori cand imi aduc aminte, ii multumesc si cand beau o bere sau mananc un mic (de fapt mai multi), ca ma pot desfata de asemenea bunatati; foametea din Leningrad in timpul asaltului mi-a ramas adanc intiparita in minte din documentarele vizionate;
2) nu imi fac planuri de viitor mai mari de 2-3 luni, si atunci sunt cu referire la concedii; acum de exemplu, abia astept sa dea ninsoarea ca sa plec la ski;
3) nu strang bani multi, caut sa cheltuiesc tot ce pot; in caz ca vine razboiul o sa vad atunci ce fac, Dumnezeu cu mila (eu cred ca mai intai o sa cada bancile); stiu ca ar fi bine sa cumpar aur, dar mi-e teama ca aurul imi va da o falsa iluzie de securitate si mai ales ma tem ca voi pierde din nadejdea in Dumnezeu; cand ma gandesc la aur, am in minte o imagine cu o balanta in care intr-o parte e aurul si in cealalta Dumnezeu;
4) nu vand pamantul de la tara nici pe milioane de euro; stiu ca ar trebui sa ma imprietenesc cu vecinii de la tara, dar nefiind de-al satului asta e cam imposibil;
5) ma gandesc ca poate ar trebui sa ma invat sa mananc mai simplu si mai putin; o fac insa cam rar si cam putin – la asta mai am de lucru;
6) ma uit la filme care prezinta viata in razboi sau imediat dupa; ultimul film vazut m-a impresionat profund, cu adevarat am simtit ca nu am pierdut timpul vazandu-l, ceea ce mi se intampla extrem de rar; filmul se numeste Sudba Cheloveka (Destinul unui om), este regizat de Sergei Bondarchuk in 1959 si este unul dintre putinele fimle sovietice cu valoare si in care nu se face propaganda comunista; un om lupta in razboi si pierde totul; se lupta sa nu isi piarda mintile si reuseste: viata merge inainte;
Datori suntem noi crestinii sa avem mereu indeaproape frica de moarte. Frica de moartea – zicea pr Cleopa – e ca doua ziduri care ne feresc de pacat si ne ajuta sa mergem inainte; prin temeri excesive si planuri complicate nu facem decat sa sporim in necredinta. Orice indoiala, orice ezitare este un pas inapoi. Intr-adevar dreapta chibzuiala, socotinta cu pricepere sunt de dorit, dar cine poate pretinde ca e in stare sa se poata pregati cu adevarat pentru vremea de maine? Mai bine ar fi sa ne pregatim noi pentru ziua de azi, observand ce facem si ce nu facem cum trebuie si ce putem schimba, ce ne sta in putere sa mutam din loc acum ca sa putem muta muntii mai apoi.
excelentele voastre, traim vremuri bolnave an totalitatea lor, cer scuze pentru scrisul dificil,,nu agramat,,am o disfunctieneuronala datorita unuiaccident vascularpetrcutacum sase an si la care trei medici de la m. i. s au purtat mizerabiladica un zerou tratament iar unl dintre ei un colonel doctor de la spitalul ministerului deinterne mi a stigat din hol fara sa se apropie de mine,,citez,, ,……….,,ala daca are creierulinflamat vinealta data,,. nuvenisem pregatit cu bani,. iar recent un alt medic de la fundeni care stia deja ce am scris pe internet lapagina ,,spitalul militar al ministerului de nterne,, m a alungat din clinica amintita spunand ca am nevoie de un psihiatru, eram disperat si atunci si acum cand suferisem o recadere, sunt asadar acestioameni nemernici ,clone sinistre ale dr mengele criminalul nazistvanserie al istoriei,…………,…..mi se fura din pensia militara 70 de roni la c. a. s. an vreme ce cesi am chipurile gratuitate numi se pescrie absolut nimic fisa o am acasa,…….rusine romani rusine romanisa,………………….
Frumos ai grait in articol , intradevar ne facem prea multe griji si uitam ca Dumnezeu este srijinul nostru la greu ca altfel degeaba am avea buncare si rezerve daca nu am avea increderea in Dumnezeu . Si cel mai bun mod de a demonstra aceasta incredere este sa ne vadem de treaba nostra fara prea mare tamtam . Eu cred ca o rugaciune venita din inima face mai mult ca o suta de buncare .