Este infarctul staretului Efrem un semn de la Dumnezeu?

Staretul Efrem al manastirii atonite Vatopedi a facut infarct tocmai cand a aterizat la Kiev si inainte de slujba pentru intronarea noului mitropolit al noii bisericii ortodoxe a Ucrainei – Epifanie DUMENKO. Ultima stire pe care am gasit-o eu (din 2 februarie) este ca staretul este inca la spital in Kiev si a fost vizitat de Epifanie dupa slujba de “intronare”.

Inevitabil, nu putem sa nu privim un astfel de eveniment ca un semn si sa ne punem intrebarea: este aceasta noua biserica madular din trupul lui Hristos sau este inca o plasa intinsa de dusmanul Bisericii unui popor rastignit care s-a lasat adulmecat de promisiuni si miraje si a luat-o pe o cale periculoasa si fara speranta.

Gurile rele (rusii) spun ca Bartolomeu ar fi dat ultimatum staretului Efrem ca si staretului unei alte manastiri atonice (Xenofont) pentru a participa la slujba. Asta s-a intampla dupa ce chinonita atonita (adunarea tuturor manastirilor) a decis ca sa nu participe la aceasta slujba si sa nu trimita pe nimeni – inca o sfidare a lui Bartolomeu (patriarhul Constantinopolelui sub care se afla si Athos-ul).

De altfel, raporturile athonitilor cu Bartolomeu nu au fost niciodata mai proaste. Insa atonitii au invatat sa stea deoparte si sa nu faca tulburare (prea mare). Este cumva uimitor cum atonitii reusesc sa il pomeneasca in continuare pe Bartolomeu dar sa nu puna un deget la “misiunea” acestuia de sapat la radacina bisericii si de parjolit tot ce misca in fata sa.

Se cuvine aici o mica paranteza. Multi ortodocsi privesc la Athos cand au dileme si asta vine din faptul ca Athosul a ramas inca un loc neatins (total) de duhurile lumii de astazi, unde sute de calugari se roaga, s-au rugat si unde mii si zeci de mii de oameni vin in fiecare an ca sa se roage. Ne gandim deci ca nu poate Dumnezeu sa nu trimita putina lumina intr-un loc inspre care oamenii isi indreapta privirea. Dumnezeu este cumva obligat sa tina in picioare Athosul, chiar daca atonitii nu ar fi vrednici, deoarece oamenii isi pun nadejrea in Athos si cauta raspunsuri. Evident ca in realitate influenta Athosului este mai mult una boema, poetica – putini crestini ia seama la invataturile parintilor de acolo si isi schimba in mod real viata. Putini crestini sunt cei care dupa un pelerinaj la Athos isi schimba viata. Insa asta nu e vina Athosului, ci e vina omului modern, care nu mai poate tine arpinsa flacara credintei si care nu isi poate schimba viata.

Din aceasta asteptare, evident ca se nasc si mari dezamagiri atunci cand unele pozitionari ale Athosului nu sunt pe asteptarile noastre. Mai ales extremistii care cred ca le stiu pe toate si cei care nu accepta ca pot sa existe alte pozitii decat ale lor sunt foarte afectati atunci cand atonitii nu renunta la pomenirea lui Bartolomeu dupa ce Bartolomeu mai face cate-o boacana traznita.

Bineinteles ca e gresit si total ineficient sa iti storci creierii care e adevarul in chestiunea ucraineana si mai ales noi, cei de jos, ar fi bine sa asteptam si sa vedem roadele acestei “schisme” pentru a ne putea declara cu fermitate. Intr-adevar, semnalele actuale sunt cumva clare, in sensul ca felul cum s-a facut aceasta rupere este unul dramatic. Daca lucrurile nu se schimba, peste 1000 de ani se va numi Marea Schisma Ortodoxa de la Kiev care il va avea ca autor pe Bartolomeu si care a impartit lumea ortodoxa in doua. Evident ca nu pot sa existe baltiri si treceri cu vederea cum au fost pana acum in alte chestiuni (“Marele Sinod din Creta” ar fi unul). Dar iata retrospectiv putem vedea si roadele acelui “Mare Sinod” in care rusii au fost ignorati: ruperea intre Constantinopol si Moscova.

Cine doreste rupere, dezbinare, razboi, certuri, neintelegeri – mai ales intre frati? Diavolul! Cine este mai vinovat in razboiul de fata? Rusii sau Bartolomeu si acolitii lui? Greu de spus, de aceea putem pleca de la premiza ca si aia si aia. In primul rand, celor care zic ca Bartolomeu s-a pupat mai mult cu papistasii si ca este destul de compromis, le putem spune ca si rusii s-au pupat destul cu papa si chiar prea mult cu Putin. Intelegem ca intr-o dictatura Biserica nu are ce sa faca si ierarhii trebuie sa faca politica ca sa nu mai darame stapanitorul bisericile cum au facut-o comunistii. Dar cand mai marii Bisericii intra prea mult in pat cu politicienii, incep desfranarile si Dumnezeu da drumul la o pacoste cum a fost ciuma rosie care a cernut graul de neghina timp de o suta de ani.

Daca infractul a fost semn de la Dumnezeu, probabil ca primul care o stie este staretul Efrem si vom vedea ce va spune zilele urmatoare. Deocamdata a raspus binevoitor si l-a felicitat pe noul mitropolit Epifanie al schismaticilor, cel putin in fata aparatului fotografic. Poate ca Dumnezeu l-a pazit pe Efrem, pentru dragostea pe care o are pentru el, sa participe la acea slujba care poate nu a fost una binecuvantata ci doar o adunatura de schismatici. Staretul Efrem era bolnav, a mai avut accidente vasculare si chiar o operatie pe inima. Ori dupa un zbor cu avionul, exista riscul de infarct. Nu cred zvonurilor cu ultimatumul dat de Bartolomeu – nu cred ca ar avea curajul sa dea ultimatumuri, mai ales unor personalitati ca Efrem, care este iubit de intreaga Grecie.

Intorcandu-ne la problema schismei din Ucraina, as pune doua intrebari: cum se face si cui ii foloseste.

Cum se face – orice lucru e bun, daca e facut bine. In traducere eclesiologica, daca noua biserica s-ar fi facut in pace cu acordul sau macar cu pregatirea rusilor, cu stabilirea dinainte a felului cum se va face aceasta rupere etc, puteam spune ca e de la Dumnezeu. As aminti aici cuvantul patriarhului Ioan al Antiohiei: “noi nu spunem ca aceasta schisma este doar politica, dar se pare ca mai multi actori politici si altii care sunt in spatele acestei probleme, par sa participe la ea” (sursa). Deci, unde s-a vazut ca sa isi bage diavolul codita si sa puna umarul (putin zis) la lucrarea lui Dumnezeu? In cazul de fata, nu doar de pus umarul a fost vorba ci chiar de infipt sula in coaste unor “actori” ca sa miste treaba inainte. Evident ca americanii, obsedati de razboiul “asimetric” dus de rusi, dupa ceva stoarceri de creieri si investiii in experti, s-au gandit sa le dea si ei o lovitura acolo unde ii doare, mai precis in “autoritate”. Iar autoritatea Rusiei, in perceptia americanilor, sta in Biserica Ortodoxa. De ce se duce soldatul rus la lupta? Pentru dolari, ca americanii? Pentru o pensie babana si asigurari medicale in clinici medicale de top? Nici vorba! Rusii care au luptat in Donetsk sau in Siria doar pe motive religioase (si pe putine ruble pentru vodca) i-au uimit pe americani care cu greu mai pot sa faca recrutari chiar si cu salariile bine platite ale soldatilor americani. Autoritatea si puterea simbolica a Bisericii Ortodoxe sunt un ghimpe in incercarea Imperiului de ingenuncheare a lui Putin si a statului rus.

Intr-adevar, Dumnezeu da ploaie si soare si peste cei buni si peste cei rai. S-a nimerit ca acum, Biserica Ortodoxa Rusa sa fie sub aceeasi umbrela cu tinta Imperiului – Putin & KGB si prin urmare, americanii lovesc in ce considera ei veriga slaba. Diavolul nu a putut sa nu puna si el umarul si sa se foloseasca pe ici pe colo de cate-un fraier. Ucrainieni puteau sa aiba biserica lor si altfel, si altcandva si in pace. Sau cel putin, asa imi doresc eu sa cred. Nu exclud, in final, ca poate altfel nu se putea si ca poate nasterea aceste biserici doar asa se poate face, cu mari tulburari, cu influente si cu manipulari politice si poate chiar si cu un viitor razboi. Dar daca e asa, ma gandesc ca Dumnezeu l-ar fi intarit pe Efrem ca sa ii mangaie si sa ii sprijine pe ucrainieni, care chiar ar fi avut nevoie sa fie sprijiniti, caci cu americani cu tot, Bartolomeu nu se poate salva nici macar pe el, dupa cum vedem ca turcii incep sa stranga usa si pe crestinii din Turcia si cu toate politicianismele si ecumenismele lui, Bartolomeu nu a reusit sa salveze Patriarhia de Constantinopol, oricat de optimist ar fi el. Sa speram ca la vremuri mai grele, Bartolomeu nu o sa faca compromisuri si mai mari, in ceea ce priveste dragostea lui “frateasca” cu papistasii. Caci la chemarea lui, sunt unii turbati si pe la noi care merg ca vitele cu capul inainte jos fara sa se uite pe unde merg (sa ma ierte vitele pentru comparatie, ca ele merg totusi pe drumul pe care il cunosc si pe care au mai fost).