„Noi vrem pamant” – mentalitatea care ne-a tinut robi plafonarii, ne-a indemnat sa fugim de oportunitati de orice natura, ne-a inrobit jugului muncii pentru plata ratei si ne-a amagit cu iluzii. In fapt, nu suntem proprietari, totul este credit; chiar si cei care nu au credit, sunt dependenti de sistemul financiar si in caz de criza, asseturile li se pot evapora instant, intrand la apa cu ceilalti. Sunt prea putini cei care au norocul sa conserve valoarea banilor prin investitii „inteligente” care tin mai mult de momentum si simplitatea investitiilor in imobiliare decat de calcul si pricepere in evaluarea riscurilor si a randamentelor. De asemenea, daca privim din punct de vedere filosofic, existenta impozitului pe proprietate este cea mai clara dovada ca nu tu esti proprietar ci doar administrator delegat al statului. Pentru ca daca nu platesti impozitul, e doar chestiune de timp pana cand vei pierde acea proprietate.
Si chiar daca suntem proprietari, cu ce contribuie o proprietate la nivelul de trai si la calitatea vietii? Din contra, dupa stresul acumularii banilor si / sau platii ratelor, mentenanta este stresul celor care au trecut de primul hop; in schimb, chiriasii au doar grija chiriei, o povara economic mult mai usoara decat achitarea ratei; in plus, chiriasii au flexibilitate exponential mai mare decat cei legati de pamant, atat prin locatie, cat mai ales din punct de vedere financiar.
Ce sa mai zic de proptirea preturilor cu programul „prima casa” (scumpa ca si a doua si a treia …) care a evitat colapsul preturilor in imobiliare si intoarcerea acestora unde le este locul: la un nivel rezonabil, unde cererea se intalneste cu oferta; „stimularea” pietei imobiliare nu are nicio justificare pentru stat, este doar finantarea bancilor (si a intregului ecosistem al celor 1%) pe seama naivilor care cred ca statul ii ajuta daca le ofera o garantie gratis – cati realizeaza ca preturile ar fi cu 50% sub fara acest program si nu ar mai avea nevoie de niciun ajutor de la stat?!
Romania are o rata a procentului proprietarilor record, chiar peste Singapore. Elvetia are o rata foarte mica, aproape la jumatate. Mai multe date puteti vedea aici.
Sa fie oare obsesia de a fi propitar o cauza a subdezvoltarii si ramanerii in urma din punct de vedere economic? Evident, toti banii pompati in subventiile care au permis aceasta rata mare a detinerii propretatii locuintei puteau fi investiti in infrastructura. Nu stiu cate miliarde s-au pompat la noi in Prima Casa in ultimul deceniu, dar pun pariu ca se facea o autostrada cu ei. In plus, aveam si preturi mai mici … Dar nu doar banii irositi la nivel guvernamental sunt problema, cat mai ales banii irositi aiurea pe serviciile financiare necesare acestor achizitii. Toti banii aruncati aiurea in proprietati puteau fi folositi mult mai bine in activitati economice productive care i-ar fi inmultit si ar fi adus un plus valoare mult mai mare economiei, beneficiul fiind atat la nivel individual cat si la nivelul intregii tari. Dar sa presupunem prin absurd ca lipsa programlui prima casa si luminarea mintii romanului intunecata de obsesia de a fi propitar nu ar fi existat. In cel mai rau caz, chiar daca surplusul de bani ar fi fost tocat aiurea cum bine ne pricepem noi, macar proprietarii nu ar mai fi avut stresul pe care il au proprietarii inainte si dupa a deveni proprietari. Bine, dar ce s-ar fi intamplat cu constructiile, cu afacerile conexe care traiesc din vanzarea de apartamente si case? Constructiile ar fi mers inainte poate chiar mai bine, beneficiind de un pret corect care ar fi stimulat investiile profesionistilor si ale fondurilor de investitii. Practic, in loc sa vina investitorii bancheri (halal investitori, caci oricum traiesc din repo-urile BNR-ului, capitalul social cerut la noi pentru banci fiind o gluma proasta) care sa faca profituri record la nivel european, ar fi venit investitorii in imobiliare: mari fonduri si companii care se pricep sa administreze cladiri si sa le inchirieze. Acestia ar fi facut cartiere mai cu cap decat micii antreprenori romani care au ajuns in prezent la randamente de 150% sau mai mari si ar fi avut tinta de profit pe termen mai lung, oferind plus valoare mai mare.
Nici nu mai zic de ce ar fi insemnat pentru sectorul bancar sa nu aiba de ros un os plin de osanza: setea romanului de a fi propitar si „ajutorul” guvernelor care au pompat miliarde in Prima Casa, punand umarul la profiturile bancherilor si in mai mica masura ale patronilor firmelor de constructii dar inhiband fatal capacitatea si interesul bancilor de a finanta economia reala, productiva.
Insa adevarata paguba a situatiei de facto de la noi se va vedea la urmatoarea criza cand bancile vor deveni proprietarul #1 in Romania. Care de fapt, oricum sunt. Caci statisticile despre care vorbim nu stiu daca tin cont de proprietatile achizitionate prin credit – acestea fiind probabil incluse in procentul total, caci dupa cum stim majoritatea proprietatilor – cel putin cele noi, sunt detinute prin achizitii pe baza de credit, deci oricum proprietarul este de fapt banca. La urmatoarea criza, pe langa lipsa de oportunitate de care am vorbit in primul paragraf, pe langa expunerea guvernamentala pe garantiile programului Prima Casa, pe langa blocrea din nou a pietei constructiilor care tinuta pe subventii indirecte nu poate sa aiba flexibilitatea si soliditatea necesara a face fata unor fluctuatii in jos sau si mai rau a unor socuri, se vor adauga stresul inerent unei astfel de situatii. Sa nu uitam ca Grecia inca este cea mai deprimata tara din lume, la nivel psihologic impactul fiind cu mult peste al unui razboi – practic grecul de rand se simte in stare de razboi din anul 2009-2010. Aceasta in conditiile in care la greci bancile nu au putut sa execute clientii care nu aveau unde sa stea, au executat doar proprietatile excedentare, deci a 2-a sau a 3-a proprietate.
Ca sa continui putin paralela cu grecii, acestia au avut euro din 2002 cand au venit bancile germane. Pentru ca grecii nu aveau bani si economie, nemtii s-au frecat la creier cum pot sa ii exploateze si ce pot suge de la ei. Avand peste 90% gratul de proprietari ai locuintelor proprii, bancile au venit cu creditari, luand gaj casele grecilor. Casele vechi ale grecilor nu constituiau mare avere, insa terenurile da. Cel putin unele … In plus, cea mai usoara modalitate sa iti asiguri o sursa de venit viitor de la musterii este sa le oferi credit cu sau fara garantie. Gajarea caselor nu ofereau mare garantie bancherilor germani, ci doar ii asigurau ca grecii urmau sa fie buni platnici. Asta pana cand a facut totul poc si statul a fost obligat sa scoata la mezat insule si alte bogatii pe care le avea. Intr-adevar putini au ajuns in drum, mai mult din cauza lipsei locurilor de munca, caci dupa cum v-am spus s-a dat lege ca bancile sa nu poata trimite oamenii in drum. Oare insa la noi, in cazul unei crize, vor putea politicienii romani macar atata lucru sa obtina? Ma indoiesc, caci dupa cum am vazut la darea in plata, creditacii la prima casa, cei mai expusi, au fost scosi de la impartanie, desi limita la credite a fost bagata la 250k, ca si cum tot romanul de rand se arunca la credite exorbitante si din cauza somajului a ajuns sa nu mai poata plati ratele. Evident legea a fost cu dedicatie pentru anumite persoane, salvand de la inec pe smecherii care accesau credite la CEC (dar nu doar la CEC) cu garantii false, pe pile si prin alte scheme. Pomparea bulei la greci a avut loc deci timp de 6 ani, intre 2002 si 2008. La noi insa bula post-2008 are deja vreo 10 ani la activ. Imaginati-va cat de tare va fi poc-ul cand acul va atinge bula. Citu nu de alarmist tot repeta riscul unei noi crize, ci pentru ca stie ca ne-ar ingenunchea mult mai mult ca in 2008 si asta nu doar din cauza ufmlarii oglibatiilor de plata ale guvernului prin cresterile aberante ale salariilor bugetarilor si ale pensiilor.
Una peste alta, prostie mai mare decat a capsunarilor care isi ingroapa banii castigati cu munca grea si stres in afara, tot in tara, fie cumparand apartamente si garsoniere, fie construindu-si casoaie mari (sau si mici) in speranta ca se vor intoarce la pensie acasa, NU EXISTA. In loc sa se gandeasca la calitatea vietii, la sanatate, sa aiba grija la stres, sa viziteze mai mult fie alte tari, fie sa isi viziteze rudele din tara, tot romanasul pune euro la euro ca sa trimita prin Western Union (sau Revolut) banii la parinti ca sa plateasca rata sau sa mai arunce o caramida in casa aia in care spera ei ca o sa moara. Viata insa ii va tine cu siguranta departe de tara, asa cum i-a tinut si pe altii inaintea lor si tot efortul lor – ca si al propritarilor din tara de meleguri mioritice – este unul tragic pentru o idee obsesiva pabugoasa: noi vrem pamant …