12 REGULI PENTRU O VIAȚĂ ÎN VALEA PLÂNGERII? (2 DIN 2)

Am terminat articolul anterior cam brusc din lene și la recitire mi-am dat seama ca am lungit prea mult introducerea și prezentarea lui Peterson. Cine nu a auzit de el, cu siguranță nu va înțelege oricum ce vreau să spun și prin urmare, introducerea a cam fost degeaba.

Doresc deci să mă refer la faptul ca Peterson deseori repetă că în fața fatalității vieții maxim ce putem face este să acceptăm purtarea crucii și să încercăm să fim buni pentru a nu agrava și mai mult lucrurile.

“Hell is a botomless pit” zice Peterson. Viața este suferință și asta este ceea ce și religia ne învață. Ce să facem în fața suferinței? Să încercăm să o reducem. Dacă ne punem noi în regulă, poate vom putea ajuta și să punem lucrurile în regulă în jurul nostru, pe-aproape, adică în cercul imediat. Nu vom putea salva lumea, nu vom putea reduce suferința lumii până nu vom fi reușit să facem asta măcar în jurul nostru. Revoluționarii fără cauză care cred că vor să schimbe lumea în bine, deși încă nu și-au făcut curat în propriul birou, sunt ca niște maimuțe cu o cheie în mână care încearcă să repare un elicopter militar.

De altfel, dezlănțuirea haosului pe străzile din Imperiu în ultimul an, fac într-un fel din Peterson un profet, în ceea ce privește prezicerea distrugerii pe care maimuțele o pot face atunci când încearcă să … “make the world a better place” înainte să-și pună în regulă propria viață.

A alina suferința, a o face mai ușoară, a găsi o cale de a-i face față și de a nu o face mai mare prin neacceptarea ei dar mai ales prin reacția nepotrivită și alienată – intrând multe aici – sunt maxim ce propune Jordan Peterson și maxim ce propun motivaționiștii moderni rupți de creștinism și de înțelegerea puterii jertfei de a transforma suferința în fericire.

În creștinism, suferința nu este un dat, nu este centrul de greutate al vieții care ne ține captivi într-o infinită vale a plângerii unde suntem împinși din ce în ce mai jos și singura noastră opțiune ar fi să încercăm să nu ne afundam mai mult și dacă reușium să dăm o mână de ajutor pe lângă noi. Suferința nu este decât furnalul în care se arde omul cel vechi pentru a se naște omul cel nou. În ciuda tatonării lui Peterson cu creștinismul și a afinităților lui către Dostoievski și Soljenițîn, se pare că nu a înțeles un lucru simplu: suferința este consecința ruperii omului de Dumnezeu iar fericirea este starea paradisiacă recuperată prin redobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Iată ce zice Soljenițîn: “if I were asked today to formulate as concisely as possible the main cause of the ruinous revolution that swallowed up some 60 million of our people, I could not put it more accurately than to repeat: Men have forgotten God; that’s why all this has happened”. Reciproca este concluzia simplă și logică: dacă ne întoarcem la Dumnezeu, nu doar vom scăpa de suferință ci vom găsi și fericirea.

Cu toate că nu propune nimic – deoarece nu crede în posibilitatea fericirii – Peterson are succes. Cartea lui de sfaturi pentru gestionat suferința și pregătit pentru impactul inevitabil cu ea are un succes nebun, care succes anunță ca o alarmă de ambulanță starea muribundă a tineretului de astăzi, precum pământul însetat debrabă înghite apa.

După cum am mai zis la început, Peterson, după un an de coșmar în care a încercat să se elibereze de dependența de medicamente de cap care l-au făcut praf, sărmanul a mai făcut și Covid la sârbi, după ce oricum la ruși, la dezintoxicare s-a ales cu pneumonie. Dacă o să scape, sigur o să aibă multe de spus și e posibil să vedem un Peterson mult mai apropiat de Dumnezeu și – nădăjduiesc eu – mult mai apropiat de ortodoxie care se pare că îl atrage ca un magnet, deocamdată fizic.