O viată e lupta

Deși a rămas faimos cu un vers, poetul a fost un profet dacă privim prin prisma evenimentelor de astăzi. Iată alte câteva versuri profetice:

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

Lupta vieții – George Coșbuc

Mă simt nevoit să revin cu un articol mai optimist decât cele anterioare pentru că mă gândesc că poate am cititori noi care nu parcurg toate articolele și nu au imaginea clară a perspectivei mele. De aceea fac un rezumat periodic ca să fie clar poziționarea mea și ca să subliniez unele aspecte.

În primul rând pe cei care nu au o raportare spirituală asupra războiului psihologic în care ne-a împins istoria, nu prea am ce să zic decăt să dea CTRL-F4 sau ALT-F4. Acest blog nu este pentru ei. În ciuda articolelor în care tangențial mai postez unele analize statistice, nu vor înțelege ce am de spus și limbajul meu nu este structurat pentru ei.

A crede sau nu că lupta nu este a cărnii ci a duhurilor este vital în argumentele pro și contra și în orice discuție trebuie să clarificăm contextul.

Acestea fiind zise, încep cu o concluzie. Optimist sunt cu privire la perspectivele în veșnicie ale celor care aleg poziționarea corectă, deoarece în rest, nu prea există motive de optimism. Fără perspectiva spirituală, nu avem a ne aștepta decât să fim pioni în marele joc de șah pe care miliardarii îl joacă cu populația. Niște șoricei alergați în labirint, asta suntem. Asta eram și înainte, doar că acum labirintul s-a aglomerat și miliardarii fac un purge.

Spiritual, situația e cu totul alta. Bătălia nu e pentru a supraviețui ci pentru a muri fără a primi pecetea și nici a face hora împreună cu cei care lucrează la pecete – fie conștient, fie inconștient. Dacă vom supraviețui fizic, asta nu este neapărat o victorie – deoarece dacă vom fi făcut compromisul, supraviețuire fizică nu are niciun sens. “Trăiești, dar ești mort” (Apocalipsa 3,1). Evident că războiul duhovnicesc este mult mai complex ca această pecete, dar cum am mai formulat, trăim la instanțierea în lumea fizică a acestui război. Pe lângă chestiunea pecetei, creștinii evident au oricum de luptat cu despătimirea și cu ispitele, fiind în război permanent.

De altfel, dacă abia acum trăiți stări de teama, frică, tensiune, stres etc și vă numiți creștin, înseamnă că nu ai prea fost creștin, căci diavolul se luptă cu creștinii. Dacă nu cu creștinii, cu cine credeți că se luptă diavolul? Cu Bill Gates? Încercă să-l îndemne să nu mai facă atâtea milostenii deoarece s-ar sfinți prea mult?!

Care să fie totuși umbra de optimism? Păi primul gând este că Dumnezeu nu ne dă o cruce mai grea decât cea pe care o putem purta. Asta a fost și va fi mereu. Și chiar dacă ne știm slabi și neputincioși și în general pierzători în lupta cu duhurile, citim la unii părinți că în vremurile din urmă Dumnezeu îi va întări pe cei aleși ca să poată lupta cu antihrist. Sunt nenumărate scrieri despre creștini cărăra le era frică de antihrist și întrebând părinți sporiți, primeau răspuns de genul: sfântul cutare s-a luptat cu diavolul în persoană, antihrist va fi om, deci de ce să te temi?

Mai ales noi românii, cercetând istoria recentă, avem pricini multe de optimism. Citind literatura de detenție prin perioada bolșevică vedem nenumărate exemple de luptă biruitoare. Și chiar dacă sunt și exemple de cădere, Dumnezeu știe cum să judece pe fiecare în parte și avem nădejde. Eu uitându-mă la trecutul recent, nu mă tem atât de mult de chinurile de care au avut parte martirii, cât de tristețea celor care supraviețuind pușcăriilor comuniste declarau că au pierdut starea pe care o aveau în pușcărie deoarece acolo se simțeau mai aproape de Dumnezeu. Dacă nu cumva și noi pierdem acum oportunitatea dea fi poziționați cum trebuie și nici măcar nu trăim bucuria pe care aceia au trăit-o în pușcărie și când vremea apocalipsei va trece, nici măcar nu ne vom învrednici de tânguirile acelora. În plus, dacă ei cu gura lor zic că au pierdut acea stare, înseamnă că sunt în pericol. Chiar dacă Dumnezeu nu va trece cu vederea jertfa lor, când tu spui cu gura ta că ai o stare mai puțin bună ca atunci când simțeai pe Dumnezeu mai aproape, adică conștientizezi o diminuare a luptei spirituale, eu zic că sunt motive clare de îngrijorare.

De departe, foarte probabil, principala problemă a fiecăruia e legată de semnele de întrebare ce să facă. Sunt multe alegeri și opțiuni și majoritatea au senzația că nu sunt pregătiți material. Unii încă mai duc o luptă în plan fizic, politic și sunt deznădăjduți de lașitatea poporului român. Încercați să vă întoarceți tot în istorie, oare cum se simțeau cei care au luat arma în mână și s-au retras în munți ca să lupte cu comuniștii, vâzând milioane de oameni care vin de bună voie și se înrolează în partid? Ce tristețe și amărăciune trebuie să fi simțit aceia.

Dar pregătirea fizică este cvasi-irelevantă. Niciodată nu vom putea fi pregătiți fizic cum trebuie. Și dacă mai este timp, nu pentru a ne pregăti fizic ne-a dat Dumnezeu acest timp.

Așadar optimismul vine din oportunitate. Așa cum cei care se fac unelte ale diavolului tot repetă că nu poți lăsa o criză bună să treacă și să se irosească (fără să faci “ce trebuie” – adică să resetezi lumea) tot așa și creștinii trebuie să vadă în această tăiere vizibilă și accelerată a beneficiilor lumii materiale un îndemn la apropierea către lumea de dincolo. Și deși Împărăția Cerurilor este cucerită de cei care o ia cu asalt, în altă parte zice că un împărat și-a trimis slujitorii la intersecții de drumuri ca să ia oameni și să-i invite la nunta fiicei sale. Deci iată că în împărăție se intră nu doar cu asalt, ci trimișii lui Dumnezeu stau la colț de drum, așteaptă îndelung să treacă cineva pe acolo și apoi îl cheamă la ospăț.

Și chiar de nu avem haină de nuntă, aceasta ne va fi dată. Puține tâlcuiri la această parabolă amintesc că haina de participare la nuntă se dădea la toți. Vina celui gonit că nu are haină de nuntă este că deși i-a fost dată (de către slujitori), pe drum (sau nu știm când) el și-a dat-o jos. Așa cum acum unii au sănătate de la Dumnezeu și de frica unei boli cu 99% rata de supraviețuire (cel puțin în Israel), își dau jos haina de botez …

2 comments

  • Vremurile sunt mocirloase și alegerea e grea: nu te vaccinezi și riști consecințe sociale negative și chiar moartea produsă de virus, sau te vaccinezi și înfrunți riscul efectelor secundare (+moartea, de ce nu?). Este necesară o doza zdravănă de har divin ca să îți asumi prima variantă.

    Criza asta epidemică a dus la polarizarea oamenor, mulți fugind în brațele medicinii neputincioase. Nu zic că e rea medicina, dar spaima i-a făcut pe mulți să renunțe la Dumnezeu (= să-L arunce în planul secund). De aceea, e posibil ca Domnul să fi îngăduit decese la cei vaccinați din cler (și chiar la cei din sf. Munte Athos).

    • moartea o riști dacă te vaccinezi – la momentul ăsta există tratamente și chiar prevenție care se poate adapta la orice comorbiditate scăzând drastic riscul de a muri pentru oricine; cei vaccinați dintre cei credincioși sunt luați deoarece și-au pus nădejdea mai mult în vaccin decât în Dumnezeu într-un moment în care li se cerea chiar să își asume niște riscuri din punct de vedere al sănătății și să alerteze turma de vremurile pe care le trăim și care sunt din ce în ce mai clare

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.