Tag: credit

Trenduri repezi, trenduri încete

2 comments

Un ziarist american spunea nu-stiu-unde ca:

Trendurile care se misca repede atrag cea mai mare atentie.
Trendurile care se misca incet, au cea mai mare putere” (Stewart Brand)

Nu stiu daca procentul creditelor neperformante este un trend rapid sau incet, cert este ca este un trend puternic si care va lovi Romania cu un impact zdrobitor, difuzat pe multe paliere, indelungat ca efecte si care va schimba drastic peisajul mioritic in toate planurile sale: economic, financiar, social, politic, istoric etc.

Am tratat intr-un articol recent problema datoriei guvernamentale. Este doar o parte a feliei, nu ar fi totul pierdut daca macar economia si/sau populatia ar duce-o bine. Despre cat de bine o duce economia, putem vedea din valul de insolvente. Despre cat de bine o duce populatia, putem vedea din evolutia creditelor neperformante. O singura umbra de speranta exista: cand statul va intra in faliment si cand economia va ajunge in genunchi, romanii vor mai avea ceva la ciorap din banii luati de la banci in timpul creditelor cu buletinul si pe care nu le-au mai platit mai tarziu. O umbra difuza am putea spune, dar daca mai adaugam la aceasta umbra si vaga speranta ca mai vin si ceva bani din afara de la capsunari si ca economia subterana sta mai bine decat o arata cifrele oficiale, ne putem agata cat de cat de ceva ca sa nu ne speriem inca indeajuns incat sa ne pregatim pentru impact.

Pentru ca, daca credem ca vom scapa ca prin minune de impact si ca lucrurile se vor rezolva peste noapte intr-un mod minunat, ne imbatam cu apa rece. Cifrele sunt reci si matematica este dura. Nu exista loc de interpretare. Indicatorii catre asta duc, catre faliment si orice visare cu ochiii deschisi cum ca vor veni investitori, ca va creste cererea de produse romanesti din afara, ca va produce agricultura mult, ca se vor ieftini dobanzile si statul va putea imprumuta din ce in ce mai ieftin, etc, etc – toate astea nu ne ofera decat un amar gust de false iluzii in fata unei incercari dureroase prin care vom fi nevoiti sa trecem vrem-nu vrem.

Am rasfoit putin ultimul buletin lunar al BNR ca sa vedem cum mai stam, in urma unor semnale de alarma citite in presa recent.

Cel mai alarmant indicator este rata creditelor neperformante care a crescut la 19%. Pentru a intelege mai bine despre ce vorbim, voi reda definitia acestui indicator, conform BNR:

Rata creditelor neperformante, calculată pe baza raportărilor prudenţiale privind clasifi carea creditelor, reprezintă principalul indicator de evaluare a calităţii portofoliilor de credite din perspectivă prudenţială. Rata creditelor neperformante se calculează raportând expunerea brută aferentă creditelor nebancare şi dobânzilor aferente, restante de peste 90 de zile şi/sau cele în cazul cărora au fost iniţiate proceduri judiciare faţă de operaţiune sau faţă de debitor (identificate în reglementările naţionale ca fi ind categoria „pierdere 2”) la totalul creditelor şi dobânzilor clasifi cate aferente clientelei nebancare, exclusiv elementele în afara bilanţului. (Sursa: BNR)

Nu va speriati daca nu intelegeti toti termenii, pe scurt acest indicator denota (ca volum de bani nu ca numar de credite) procentul de credite pe care bancile nu prea mai au sanse sa le recupereze. Cel mult, daca au noroc, le vand la recuperatorii curajosi pe niscavai mizilic (sa zicem 10% din soldul lor). Problema nu ar fi grava, daca bancile nu ar fi obligate de reglementarile bancare sa aduca bani de acasa in locul acestor credite, pentru a garanta cat de cat o rezerva de fonduri pentru ca dupa cum stim, traim intr-un sistem bancar frationar, in care bancile nu doar ia bani de la deponenti si ii dau la cei care au nevoie de credite, ci pentru fiecare leu pe care il ia, banca poate sa dea credite de 10 lei, fiind obligata sa mai aiba in pusculita (in cel mai fericit caz) doar 10 bani. Problema e ca, daca din cei 10 lei, 3 lei sunt deja credite insolvente si trendul creste, micsorandu-se incasarile, tu nu ai de unde sa mentii constant 10 bani din pusculita, care desi par putini, mentinerea lor la cerintele minime constituie lupta de supravietuire a bancilor. Intr-o economie in crestere, in care depozitele cresc constant, o crestere a creditelor neperformante nu ar fi prea problematica, deoarece avand efectul de leverage, aportul de depozite ar compensa aceste pierderi si durerea s-ar difuza pe o perioada mai larga. Insa daca se mai iveste un mic blocaj interbancar sau mai apare vreo spaima a oamenilor ca isi vor pierde banii si se vor gramadi macar 10% sa isi scoata banii, banca nu are de unde sa returneze depozitele si are o problema. De aceea BNR ii cere provizioane, adica pentru creditele pierdute, cere actionarilor sa aduca in banca un mic procent. Nu stim si nu intram in speculatii legate de natura provizioanelor, insa daca acestea nu sunt cash, atunci sistemul bancar chiar este un castel de carti de joc.

19% este o cifra care pentru omul de rand nu inseamna nimic. Pun pariu ca nu multor politicieni stirea aparuta pe pagina a 5-a din ziarele economice cu privire la creditele neperformante nu le-a atras atentia. Insa cifra de 19% este probabil cea mai neagra cifra care nu il lasa pe Isarescu sa doarma linistit noaptea. Nu atat cifra in sine este nasoala – desi are destula nasolime intrinseca incat sa tremure chilotii pe orice guvernator al unei banci nationale – cat mai ales TRENDUL inca in crestere si lipsa unei perspective de oprire a acestui bulgare care inghite activele bancare in contextul unei rate de crestere economica infime si a unei saraciri accentuate a populatiei. Ca sa ne facem o idee ce inseamna 19% credite neperformante, va recomand doar sa cititi primul paragraf din aceasta stire: OCDE avertizează Slovenia că la 15% credite neperformante are în faţă o criză bancară severă. Ca fapt divers, Romania avea 15% acum un an. Problema este ca dupa ce ca suntem in criza bancara de peste un an, noi nici nu ne-am dat seama, ba mai mult Ponta se bucura ca statul se imprumuta ieftin. Si daca macar trendul s-ar fi inversat si am fi ajuns la 19% dupa ce am scazut de la 25%, dar trendul este de crestere a acestui indicator si marea mirare este cum de Romania se mai poate inca imprumuta cu un asemenea indicator. Florin Catu atragea atentia acum cateva saptamani asupra acestui aspect.

Un alt indicator care mi-a atras atentia este valoarea operatiunilor interbancare. Fluxul banilor, viteza cu care acestia se misca in sistemul bancar denota vigoarea unei economii al carui sange este banul si ale carei artere si vene sunt operatiunile interbancare. Ei bine, operatiunile interbancare au scazut atat ca stoc cat si ca numar de tranzactii aproape la jumatate. Iata evolutia in medii zilnice:

Martie 2012: 5641,5 mil lei / 2102,2 tranzactii

Martie 2013: 2450,9 mil lei / 1209,2 tranzactii

Din pacate buletinul BNR nu ne ofera date anterioare lunii Martie 2012 pentru a putea compara si alte luni. Cert este insa ca minimul operatiunilor interbancare pe anul trecut a fost de 2485 mil lei (iunie 2012) si 1256 tranzactii pe zi (septembrie 2012), deci Martie este oricum o luna “activa” in privinta operatiunilor interbancare, acest minim este cu totul ciudat si daca nu am avea inclusa si luna Februarie 2013 (aproximativa cu Martie 2013) am putea trage concluzia ca datele sunt incomplete. Asadar, scad operatiunile interbancare – asta nu denota decat doua posibile raspunsuri:

– concentrarea agentilor economici in bancile cele mai mari (schimburile se fac astfel intrabancar – nu interbancar
– “racirea” platilor si incasarilor (consecinta unei scaderi drastice a activitatii economice);

Scaderea este insa destul de abrupta, pastrez unele rezerve cu privire la interpretarile mele, dar ceva e putred aici – fie raportarile, fie explicatiile mele.

Trecand la datoria externa a Romaniei (statistici disponibile si aici) vom face cateva observatii:

– totalul datoriei a crescut cu 5% la finele lui Ianuarie fata de T1 anul trecut; in cifre absolute, datoria publica a crescut cu aproximativ 5 miliarde de euro;
– datoria privata a crescut doar cu 2%; faceti deci diferenta, cu cat chletuieste mai mult statul in raport cu privatul, in aceeasi situatie de criza pentru ambele; nu cadeti insa in ispita de a scadea pe 2 din 5, matematica nu este asa de usoara; va voi scuti insa de matematica si va voi anunta ca datoria publica (externa – toata discutia o fac pe baza linkului de mai sus) a crescut cu 21% fata de anul trecut; avand in vedere ca intre timp situatia nu s-a imbunatatit, foarte probabil cand vor veni datele finale pe T1 2013, cifrele vor arata si mai nasol

Din motive pe care nu le inteleg, in acest raport sunt incluse si depozitele nerezidentilor care au crescut si acestea cu …  0,12%. Stiu ca motto-ul prezentat la inceputul acestui articol contine un sambure de adevar, dar ma indoiesc ca acest trend are vreo putere ascunsa care ne scapa noua. Cine stie insa ce suprize vom avea dupa ce apar datele finale pe T1, avand in vedere factorul “Cipru”. Tare mi-e teama ca mai degraba surprizele vor fi negative.

Paradoxal cu aceste date – toate negative – exista si un set de date aparent pozitive cu un oarecare semn de intrebare. Mai precis, este vorba de depozite ale gospodariilor populatiei (nomenclatura bnr-ista comunista). Acestea au crescut cu 6,56%, cu mult peste rata inflatiei. Ce ne spune aceasta? Punand in paralel cativa indicatori (credite neperformante, PIB, crestere salarii, datorie publica) nu cred ca exista alta explicatie decat ca banii care vin din imprumutarea statului, ajung in final la cateva “gospodari” privilegiate care salta valoarea depozitelor populatiei intr-un ritm cu totul inexplicabil. Cand auziti in presa formula clasica “depozitele populatiei” au crescut, sa nu fiti invidiosi pe vecinul care credeti ca are un salariu mai mare ca dumneavoastra. Sub aceasta terminologie se ascund multe necunoscute si banuiala mea este ca mai ales comisioanele politicienilor salta aceste depozite. Si mai inexplicabil este acest procent de crestere in conditiile in care depozitele companiilor sunt de luni bune pe scadere – semn ca firmele (care mai au depozite, deci nu au probleme!) intra adanc in rezerve pentru a supravietui si in loc sa acumuleze, cheltuiesc. Nu stim daca cheltuiesc pentru investitii sau pentru supravietuire, dar avem o mica banuiala, avand in vedere mesajul transmis recent de domnul Ponta cum ca multe firma intra in insolventa – din varii motive. Deci daca firmele intra in insolventa si veniturile din incasarea de taxe scad, inseamna ca banii nu se duc in investitii, deci firmele cheltuiesc banii albi in vremuri negre. Iata in milioane lei cum a evoluat diferenta intre depozitele firmelor dintre luna respectiva  si anul anterior – aceeasi luna:

2013 FEB: -2126
2013 IAN: -1893
2012 DEC: -1223
2012 NOV: -192
2012 OCT: 8
2012 SEP: -1445
2012 AUG: 631
2012 IUL: 1445

Cu toate aceste cifrne negative, mai exista speranta. Cum vad eu lucrurile, singura speranta e ca problemele din Europa se vor agrava atat de rau incat Romania va parea pentru straini o parcare cat de cat sigura si se vor gramadi macar cu o mica parte din banii din bancile tarilor cu probleme in Romania si vom reusi astfel sa traim pe credit ani buni de aici inainte. Paradigmele se afla intr-o continua transformare si nu exclud total ca o rata de imprumutare de 150% sa nu ni se mai para o problema peste 2-3 ani, cand vom auzi de 400-500% la Japonia, 300% la SUA sau 250% la Ungaria. La urma urmei, cand ursul alearga o turma de oi, problema e cu cea care alearga mai incet, nu cine alearga cel mai repede. Romania poate avea sansa sa nu fie cea mai bleaga oaie din turma fugarita de urs. Dar oare ciobanii care ne conduc vor asculta in sfarsit de Miorita macar in ultimul ceas?

Orice leu sau euro imprumutat finanteaza doar deficitul

Leave a comment

In sfarsit, am gasit ceva inteligibil in presa economica romaneasca cu privire la entuziasmul legat de posibila includere a Romaniei in indexul pentru piete emergente al JP Morgan si consecintele acestui fapt: ieftinirea creditarii pentru stat, diversificarea detinatorilor de obligatiuni si intarirea monedei nationale pe termen scurt.

Asadar:

Noul indicator la care m-as uita este raportul dintre dobanda reala medie ponderata (lei-euro-dolari) pe termen mediu si lung la care statul isi finanteaza deficitul – estimata de mine intre 3-4% – si cresterea economica reala pe termen mediu si lung, adica 1,5-2% din PIB. Raportul este de aproximativ 2 si asta inseamna ca orice leu sau euro imprumutat finanteaza doar deficitul, nu cresterea economica, iar datoria publica creste nesustenabil” – Adrian Mitroi, CFA Romania (Sursa: Wall-Street.ro)

Altfel spus, chiar daca ne vom imprumuta mai ieftin, pentru ca noi inca cheltuim mai mult decat ne este lungimea plapumei, ce facem noi acum nu este decat sa rostogolim plata datoriei de azi pe maine, dar cu costuri din ce in ce mai mari. Inevitabil, in cele din urma, camatarii vor veni si isi vor cere drepturile. [1]

In acelasi articol, o alta bomba care ar trebui sa ii zguduie pe toti romanii care cred ca … “oficial ne merge bine”:

Cresterea economica intarzie sa apara si modelul pe care incercam sa il aplicam Romaniei este unul gresit pana la urma, in sensul ca insistam prea tare, inclusiv la nivel guvernamental, pe consum si creditare. Fetisizam prea mult ideea ca iesim din criza daca relansam consumul si creditarea. – Cristian Paun

Domnul profesor Paun are dreptate si nu doar Romania se afla in aceasta capcana a gandirii economice. Intreaga lume s-a invatat sa traiasca pe credit si crede ca poti amaneta viitorul pe termen infinit. Tocmai de aceea aceasta criza va avea un grand finale mult mai urat ca alte crize.

Recomand intreg articolul, mai putin vrajeala bancherilor care din start nu pot spune decat lucruri traznite.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE:

[1] FMI zoreste Romania sa-si privatizeze companiile; cum anume? vezi aici!

Creditul guvernamental a explodat faţă de anul trecut

Leave a comment

Simţeam nevoia să îmi justific mai mult articolul precedent şi am deschis puţin site-ul BNR căutând să văr cum mai stam cu datoria, adică cu creditele, adica cu banii pe care îi avem de dat mâine pentru cheltuieli pe care le facem azi, fie că nu mai avem efectiv din ce să trăim, fie în speranţa că aceşti bani îi vom investi inteligent şi prin urmare aceste investiţii vor da rezultate şi vor aduce venituri atât de mari încât să putem plăti acele rate, pentru că altfel, vai de noi, Grecia se mută mai la nord.

Şi iată ce am găsit în indicatorii monetari pe luna Aprilie 2012:

Creditul guvernamental1 s-a majorat în luna aprilie 2012 cu 0,1 la sută, până la 81 080,2 milioane lei. La 30 aprilie 2012, creditul guvernamental a înregistrat o creştere de 31,6 la sută (29,2 la sută în termeni reali) faţă de 30 aprilie 2011.

Creşterea mi se pare imensă. În condiţiile în care toţi ridică stindardul responsabilităţii fiscale şi a reformelor statului, România performează penibil şi este cu totul de mirare cum de încă la televiziune toţi discută despre politichie jalnică în loc să vadă prăpastia care ne aşteaptă de după colţ.

Să vedem ce înseamnă un ritm de creştere de 31,6% a datoriei publice pe an, fără a lua în calcul dobânzile. Aşadar dacă am pornit de la o datorie de 100 lei şi avem o rată de îndatorare de 31,6% pe an, în 3 ani vom ajunge la 228 lei, adica mai mult decât dublare. Dacă ar fi să considerăm şi dobânzile, cu siguranţă creşterea este mult mai accentuată. Şi cu atât mai tragică este această creştere a datoriei cu cât economia este încă în cădere liberă şi premizele sunt sumbre, iar cursul a explodat şi UE nici nu s-a destrămat încă.

Iată aşadar un motiv de îngrijorare major, care din păcate este ignorat total de presă. Să ne mirăm oare de ce? Cifrele sunt sterpe, presa nu face decât să servească interesele finanţatorilor care sunt fie de-o parte fie de alta, cine să aibă interes să prezinte cifre şi să tragă semnale câtă vreme nu ajută cu nimic în calculul electoral.

Alte semne de întrebare din acest raport ar mai fi şi creşterea masei monetare la 1 an în toate componentele sale (M1, M2, M3) cu peste 10%. Pentru mine asta e un indicator cel mai clar al inflaţiei, nu indicatorii măsluiţi folosiţi de BNR ca să ascundă nişte realităţi palpabile pentru oricine merge la piaţă.

 

Creditul – adevărata pecetluire

8 comments

Iarăşi şi iarăşi despre credit … (şi aici, şi aici). Nu plănuiam să scriu prea devreme din nou despre credit, deşi gândul că creditul este adevăratul precursol al peceţii, nu cipul, mă tot bântuie de ceva vreme. Cel puţin prin efecte, dacă nu prin prezentare. Însă, tocmai am aflat că Arhiepiscopia Tomisului a fost pusa sub sechestru, deoarece PS  Teodosie nu a mai plătit creditele şi mă întreb dacă se putea întampla ceva mai bun pentru trezirea din somnul raţiuni a ierarhilor noştri din Sf. Sinod care s-au gândit să adere la geniala idee a Patriarhului  de a construi Catedrala Mântuirii (adica a procopsirii bancherilor) pe credit. Iată că acum Dumnezeu dă un semn, să vedem dacă cineva are urechi să audă de data asta, pentru că se pare că PS Teodosie a mai avut probleme şi în 2005.

Cât despre duhovnicii care nu primesc ucenicii la spovedanie dacă au buletin cu cip, mă gândeam: oare nu ar fi mai bine pentru toţi nătăfleaţă care viseaza la pară mălăiaţă şi vor să ia credite, ca duhovnicii să încerce mai bine să îi aducă cu picioarele pe pământ şi să îi înveţe ce înseamnă responsabilitate şi seriozitate în raport cu viaţa de acum dar mai ales cu cea din  viitor? De ce oare până acum Pr. Justin nu a ţinut nici o predică împotriva creditelor? I-ar fi salvat pe mulţi care acum fug prin Italia ca să plătească ratele.  Nu mi se cuvine mie să spun ce ar fi mai bine pentru duhovnici, dar mi se pare cu totul de mirare ca în vremurile în care trăim, când societatea aşa cum o ştim se prăbuşeşte subit şi se face praf tocmai din cauza creditelor şi a consumului exagerat, să îşi mai dorească vreun creştin să acceseze credit. Este mandatoriu  pentru cei care nu ducem o viaţă pe principiul carpe diem, ci avem alte ţeluri în viaţă, să nu ne asumăm riscuri aiurea şi să nu ne punem în spate pe lângă crucea Mântuitorului, alte cruci de care nu avem nevoie şi de la care nu dobândim decât o falsă înviere, apriorii răstignirii. Căci plata unui credit, chiar dacă este realizabilă şi dusă la capăt cu succes, este un mare calvar.

De ce zic că creditul este o înainte-pecetluire mai profudă decât cipul? Ei bine, ştiţi că unele bănci deja sună vecinii rău platnicilor ca să le atragă atenţia discret că … Big Brother is watching. Înainte de a ne teme că vom fi urmăriţi de antihrist prin buletinul cu cip, iată că deja bancherii ne urmăresc, deocamdată pe cei care nu plătesc rata, dar dacă vom începe toţi să urmăm exemplul dat de ierarhii noştri, unde vom ajunge? Să nu fie aşa! Să ascultam de Sf. Vasile cel Mare: “Mai bine este sa-ti usurezi nevoile incetul cu incetul, cu ganduri chibzuite, decat sa scapi de ele dintr-o data cu bani straini, iar mai pe urma sa-ti pierzi toata averea. Daca ai cu ce plati, de ce nu cauti sa scapi de greutatile de-acum cu banii acestia? Iar daca nu poti plati, atunci vindeci un rau cu alt rau. Nu primi sa fii asaltat de creditor! Nu suferi sa fii cautat si urmarit ca un vanat! Inceput al minciunii este imprumutul, pricina de nemultumire, de nerecunostinta si de juramant fals. Altele sunt cuvintele celui care cere imprumut, si altele sunt cand i se cere imprumutul inapoi”

Nu vreau să spun mai multe, dar faceţi un exerciţiu mintal: azi luaţi credit pe 5 ani, vă îndatoraţi 50% din veniturile actuale. Criza se înrăutăţeşte, la anul salariile mai scad 25% si preţurile mai cresc 10% şi anul următor la fel. Nu aţi pus garanţie nimic, să presupunem că aveţi un credit de consum. Sunteţi proprietar acum, aveţi apartamentul moştenire şi totodată mai aveţi moştenire şi o casă şi ceva pământ la ţară. Peste 2 ani nu veţi mai putea plăti ratele, mai ales dacă cursul va sări în sus cu 20%. Peste 3 ani vine antihrist şi începe pecetluirea. Prin urmare nu mai puteţi lucra, nu mai aveţi venituri şi banca vă ia apartamentul. Încearcă să îl vândă, dar preţurile vor fi deja prea mici pe atunci, şi peste ani dobânzile sau mărit şi s-au adăugat. Veţi pierde şi pâmântul în care vă puneaţi nădejdea.  Veţi rezista atunci pecetluirii?

Este un scenariu infantil poate, bineînţeles că nu dacă avem sau nu pământ vom rezista pecetluirii, ci dacă ne vom pune nădejdea în Dumnezeu. Dar orice decizie mai mult sau mai puţin chibzuită pe care o luăm acum, ne va ajuta sau ne va fi poticneală în viitor, chiar dacă nu va veni antihrist. Poveşti nefericite avem şi acum în jurul nostru de la cei care s-au lăsat amăgiţi de credite, nici nu ar trebui să vorbim de pecete şi de antihrist, dar o facem pentru că lumea este interesatăde subiect şi poate se gândeşte mai bine.

Vedem că ierarhii noştri nu ne ajută prea mult cu exemplul lor de viaţă şi de păstorire. Să nu ne smintim însă şi să nu ne dorim niciodată mai mult decât ce ne putem permite, chiar dacă a semna două trei hârtii este  o banalitate. Nu sunt total împotriva creditelor, nu exclud că pot să existe oameni care nu au încotro şi pentru care un credit mic raportat la veniturile lor şi la ce ajutor pot să primească de la alţii poate să ajute. Eu însumi m-am folosit de un credit când am avut nevoie şi nu regret, chiar dacă am pierdut mult mai mulţi bani decât credeam că voi pierde atunci când l-am făcut şi am scăpat cu greu de el, doar prin mila lui Dumnezeu. Nu am fost niciodata însă în primejdie, iar rata pe care o aveam era nesemnificativă în cheltuielile mele lunare. Nu neg, de asemenea, că unii oameni au nevoie temporar de credit în desfăşurarea unei afaceri, este ceva firesc. Este mai grav însă dacă fac din credit un obicei şi încep să gândească afacerea lor considerând creditul ca pe o unealtă de lucru. A te lungi peste cât îţi este plapuma poate fi uneori periculos, fatal de periculos, ca să nu mai amintesc de stres.

Un compromis va cere mereu un alt compromis. Un bugetar care face credit, când i se va tăia salariul şi va fi strâns cu uşa de nevoi, va veni el în căutarea şpăgii, nu va fi nevoie ca să îl preseze şeful. Pentru un creştin, expunerea la orice risc este fatală, pentru că aghiuţă îl va aştepta după colţ … la scadenţă, aşa cum îl hăituieşte acum pe PS Teodosie. Să ne rugăm pentru Preasfinţia Sa şi să nădăjduim că vom avea măcar un vot împotriva mântuirii pe credit. Altfel, fac şi eu o profeţie, că după sechestru pot să mai vină şi alte năpaste.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~  ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

UPDATE 22 septembrie 2010

Asemanari intre credit si viitoarea pecete:
– promite salvarea din saracie, te ajuta sa cumperi; nu ai credit – practic nu poti sa cumperi apartament, casa, masina, etc
– iti este dat de bunavoie, nimeni nu ti-l baga pe gat; singur si nesilit de nimeni il iei, tu cu mana ta semnezi; reclama are intr-adevar un rol dar alegerea iti apartine in totalitate
– te conditioneaza foarte mult: esti legat de locul de munca, nu poti sa iti schimbi serviciul prea usor deoarece trebuie sa ai siguranta salariului; nu poti pleca in alt oras prea usor, din acelasi motiv; nu mai zicem de tentatia obtinerii de bani negri – acolo unde este cazul; povara greutarii ratelor face usor sa sari peste unele principii;

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~  ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

UPDATE 30 septembrie 2010

Am mai descoperit o asemanare intre credit: este inselator. Uimitor dar o blonda nu si-a dat seama timp de un an ca platea doar dobanda la un credit si abia dupa cateva zeci de milioane duse pe apa sambetei a realizat ca trebuie sa inceapa sa plateasca si din datorie, totusi. Bine ca a scapat in final. Citeste aici.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~  ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

Vezi si:
– Dan Puric: “Mai bine sărac şi sigur pe tine decât împrumutat şi rob”

– Adio banca! Adio credit! Ziua in care am terminat-o cu ele este prima zi a noii mele vieti

Mântuirea neamului pe credit

4 comments

“Când cel ce se împrumută ia banii, este mai întâi strălucitor şi vesel; se bucură de o floare străină, care vrea să arăte că i s-a schimbat viaţa […]Dar îndată ce banii încep să se scurgă, iar timpul, cu trecerea lui, adaugă dobânzile, nopţile nu-i mai aduc aceluia odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încântă, ci-i amărăşte viaţa; (Sf. Vasile cel Mare – Despre camatarie si imprumuturi)

Ne-am luat case pe credit, ne-am luat maşini pe credit, terenuri, plasme, laptopuri, ba chiar şi vacanţe. Ieri am văzut la un magazin că se dau şi pantofi pe credit. Acum că ne-am luat de toate pe credit, a mai rămas să facem şi biserici pe credit. Căci ce este altceva modelul propus de Patriarhie, decât un exemplu de urmat şi în alte locuri.

Am fost atât de întristat la aflarea veştii că Patriarhia se împrumută ca să construiască Catedrala Mântuirii Neamului, încât nu am mai avut energia nici să mă gândesc la ce înseamnă asta, la câte năpaste pândesc viitorul Bisericii noastre. Recunosc că ideea unei hyper-catedrale m-a înspăimântat încă de la început. Nu mi-a mirosit bine niciodată. Nu doar că nu m-a atras şi nu am înţeles eu această dorinţă a mai marilor noştri de a ţine pasul cu lumea modernă şi de a bate noi recorduri de catedrale zgârie nori. Nu ştiu de ce, dar un fior amar mă trece numai când îmi imaginez pe papa stând alături de patriarh în faţa altarului şi binecuvântând mulţimile de credincioşi “de toate cultele”. Parcă şi văd televiziunile transmiţând în direct din magistrala catedrală, în premieră “mondială”, prima împreună-slujire a papei cu un patriarh ortodox. Vi se pare grotesc scenariul? Probabil lucruri şi mai grave ne aşteaptă. Cine îşi putea imagina că acest simbol al mântuirii va fi construit pe credit până mai ieri? Pe mine unul m-a şocat ştirea.

Aşadar, nu aveam de gând să zic nimic despre această problemă, este oricum treaba ierarhilor, ei decid, ei dau seama, nu trebuie să ne băgăm noi peste treburile lor şi să le tăiem elanul la soluţia care au găsit-o. Noi să ne vedem de ale noastre: să ne plătim creditele, să muncim mult şi să ne mulţumim că avem de muncă, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, bune şi rele, dar mai ales pentru că ne-a dăruit să trăim vremuri provocatoare în care putem să sporim în credinţă foarte uşor şi să avem plată multă dacă vom birui vânturile care bat cu putere din toate părţile. Şi mai trebuie să facem ceva: să dăm obolul nostru pentru construirea de sfinte lăcaşe, chiar dacă obolul nostru ajunge nu să fie măcar o cărămidă din zidul vreunei biserici, ci un mic cuantum la dobânda grasă a bancherilor. Dumnezeu primeşte jertfa noastră, aşa cum primeşte şi banul pe care noi îl dăruim în Numele Lui,  unui cerşetor prefăcut care probabil câştigă peste salariul minim. Ar fi bine însă ca cei care donează pentru catedrală să se roage şi ca aceasta să ajungă lăcaş de rugăciune şi nu sală de filarmonică cum se mai îmtâmplă prin unele părţi.

Admirabilă iniţiativa Pr. Valică să scrie câteva cuvinte despre deziluzia provocată de alegerea patriarhiei, mă bucur că există un răspuns la aceasta şi mă alătur şi eu. Ce cred eu despre credite, am mai spus pe scurt aici sau aici. Este evident că viaţa pe credit este o ultimă alternativă: omul trebuie să calculeze bine şi să ia în considerare toate riscurile înainte de a face un credit. Trebuie pornit în primul rând de la utilitatea bunului cumparat pe credit: este acesta indispensabil? Mă pot lipsi de el, am mai trăit fără el până acum, chiar nu mai pot aştepta? Trebuie apoi continuat cu soluţia plăţii: îmi permit eu să plătesc creditul? Ce se va întâmpla în cel mai nefavorabil scenariu?

De ce este nevoie de astfel de calcule şi de ce este periculos creditul? Sunt nenumarate argumente, cel mai frumos mi se pare însă argumentul Sf. Vasile cel Mare: bunul cumpărat pe credit este ca o floare străină. Te bucuri de el degeaba, căci datoria atârnă asupra capului celui îndatorat precum sabia lui Damocles, mai ales în zilele noastre. Oare păstorii noştri nu au auzit lacrimile atâtor şi atâtor români care s-au ars şi au ajuns în genunchi din cauza creditelor? Oare nimeni nu le-a spus că există cutremure financiare în fiecare zi şi nimic nu este sigur în cea ce priveşte viitorul? Dar deh, poate ei ştiu mai bine, poate că astfel Dumnezeu va avea grijă şi nu va lasă să se facă totul praf, ca nu cumva să pună bancherii mâna pe bunurile Bisericii, că la greci le-au bătut apropouri că ar fi bine să vândă ceva insule ca să scape de datorii.

Cât despre alte aspecte ale îndatoririi, ar fi multe de zis. Cel mai mult mă şochează graba de a face această catedrală dacă oamenii nu pot acum sau nu vor să ajute la realizarea ei. Pe lângă faptul că oamenii nu pot fi forţaţi să cumpere ceva -vezi falimentul tentativei de a impune abonamentele la ziarul Lumina -, riscurile asociate unui credit şi momentul alegerii acestei soluţii, tocmai când la oameni li se taie salariile, denotă cred eu ruptura care există între patriarh şi credincioşi, faptul că nu înţelege nimic din suferinţa şi necazurile oamenilor, dar nici nu înţelege valoarea faptei bune făcuta cu inima bună. Cum vor ajuta oamenii dacă nu au putut până acum şi dacă salariile o să le fie micşorate cu 25%? Şi asta deocamdată.

Dacă ei aveau bani şi doreau ca această catedrală să fie construită, cu siguranţă ajutau. Îmi spunea o doamnă din Cluj că atunci când greco-catolicii au reuşit prin instanţă judecătorească să fure ortodocşilor clădirea unei biserici ortodoxe, credincioşii acelei biserici s-au mobilizat şi au făcut una şi mai frumoasă chiar peste stradă. Unde este credinţă şi oamenii au posibilitatea, bisericile se construiesc, mai devreme sau mai târziu, dar niciodată când oamenii sunt strânşi cu uşa. Personal am avut o experienţă foarte interesantă acum peste 10 ani, când părintele din parohie, m-a trimis împreună cu cântăreţul ca să strângem bani pentru construirea bisericii. Umblam zilnic prin blocuri, băteam din uşă în uşă şi ceream contribuţia pentru biserică. Fiind o parohie mare, am umblat mult. A fost o experienţă foarte interesantă pentru mine şi am învăţat nenumărate lucruri, cunoscând în primul rând românul smerit de cartier, sărac şi liniştit, dar dornic să ajute totuşi, chiar dacă nu este “practicant”. Am intrat în casă la mulţi oameni, am văzut credinţa sinceră a multora şi dorinţa ca să se mişte totuşi ceva la construcţia bisericii. Mai ales cei săraci dădeau şi mai ales cei smeriţi. Mulţi, trecând prin ispite şi conflicte cu oameni ai bisericii, ne goneau şi ne apostrofau că mai aveam tupeu să le cerem bani. Dar mulţi ajutau şi unii chiar ne primeau în casă să ne servească cu ceva, deşi părintele nu era cu noi, doar dascălul şi cu mine, un necunoscut.

Nădăjduiesc însă că Dumnezeu nu va ajuta ca această catedrală să se construiască. Nu din răutate sau din habotnicie spun aceasta, ci din pură frică şi un amar gust de respingere faţă de idee şi faţă de “concept”. Poate şi citirea profeţiilor Sf. Lavrentie de Cernigov m-a afectat, dar nu doar ale lui:

Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat.

Astăzi l-am ascultat pe presedintele Băncii Centrale Europene împingând încă un pas ideea că pentru ieşirea din criză avem nevoie de o mai mare “integrare” europeană. Nu doar prin el şi nu doar o singură dată în criza asta se face apel ca să renunţăm la şi mai multe componente ale statului naţional, ca … să ieşim din criză. Moneda globală există deja pe hartie, mai trebuie câteva cutremure ca să fie implementată.

Cred că ar fi bine să ne preocupăm mai mult de bisericile din inimile noastre. Dacă criza duhovnicească va continua mai multă vreme, chiar dacă criza economică va trece, e posibil să trăim pe bune sfârşitul, căci se pare că acesta este preagătit, doar să piară credinţa noastră că în rest totul e gata.