Tag: PF Daniel

Ecumenismul nu este în criză

3 comments

Ca în fiecare an în săptămâna a treia a lunii ianuarie a avut loc şi anul acesta săptămâna de rugăciune ecumenistă, în urma căreia putem observa că ecumenismul nu este în criză. Şi deşi “ruga pentru unitate nu este entuziastă – cum menţionează PF Daniel [1], dar nu se problematizează de ce – aceasta este statornică”. Şi aşa cum statornică este şi adâncirea lumii în criza totala şi aşa cum paşii câtre război nu sunt deloc fără entuziasm, tot aşa şi “bisericile” lumii sunt chemate de forţele întunericului să conveargă şi ele către “unitatea” de care va fi nevoie după ce haosul care va începe în curând îşi va face lucrarea şi în urma lui se va naşte un “mântuitor” căruia i se vor închina toate popoarele şi care va avea nevoie bineînţeles de o “infrastructură” religioasă pentru că va fi un “om al păcii”. Asta înainte să se declare “dumnezeu” şi să ceara tuturor “să se boteze” în numele lui.

 

Ce să înţelegem noi din toată destrăbălarea asta ecumenistă? Avem multe de înţeles şi multe de învăţat. Să fim însă cu mintea deschisă, curiosi dar atenţi şi fără prejudecăţi. Să trecem peste amărăciunea iniţială pe care o trăim de fiecare dată ca ortodocşi care suntem făcuţi fraieri şi „cu probleme” de ierarhii noştri care s-au luat în hora asta dezinhibată, fiind consideraţi „potrivnici unităţii” pentru că am citit şi noi sfinţii părinţi şi cunoaştem cât de cât canoanele şi trecând peste toate acestea să punem gândul bun înainte căutand lucruri de folos precum albina care culege doar nectarul şi nu se atinge de murdărie.

 

Mai întâi eu aş propune să înţelegem şi să acceptam cât mai profund faptul că lucrurile nu merg spre bine, mai ales pentru noi ortodocşii români. Vedem cum şi grecii primesc lovituri, dar pentru că întâi-stătătorii lor sunt oameni sfinţi, primesc cununi şi prigoane, în timp ce ierarhii noştri sunt curtaţi de majoritatea politicienilor [2], ba chiar temuţi de către alţii [3] dacă nu de toţi. Activitatea bisericească pare înfloritoare: se construiesc biserici, ba chiar în toiul crizei a început contrucţia la o mega-catedrală, se dezvoltă trusturi media puternice, se implementează proiecte europene nenumărate cu bani grei care stârnesc invidia bugetarilor cărora li se taie salariile, pe scurt biserica nu pare a fi în criză, cel putin material. În spatele acestei imagini însă, viaţa duhovnicească şi lucrarea bisericii este cu totul alta, iar această aşa-zisă săptămână de rugăciune este un exemplu. Sunt însă nenumărate alte exemple ale problemelor cu care se confruntă biserica în plan spiritual real, nu de faţadă. Cum s-ar spune în lupta din lina întâi nu pe hârtie sau în razboiul propagandistic. Săptămânal apar exemple şi cei de la “Război întru cuvânt” fac o muncă sisifică să le semnaleze şi să tragă semnale de alarmă. Nu le voi enumera aici, dar cred că cel mai strigător la cer este exodul tăcut al multor ortodocşi către secte şi succesul propagandei sectare pe fondul decăderii stării morale a slujitorilor şi a credincioşilor deopotrivă. Puţini observă aceast exod iar şi mai puţini îşi fac probleme, aruncând în derizoriu motivele pentru care românii “renunţă la credinţa strămoşească ca nişte trădători”. Avem deci semnale contradictorii: pe de o parte biserica pare să o ducă bine, pe de alta însă încrederea oamenilor în biserică scade iar renaşterea spirituală mult-aşteptată după peste 20 de ani de libertate dăruiţi de Dumnezeu Bisericii Ortodoxe Române încă se lasă aşteptată. Rana deschisa din trupul bisericii încă sângerează iar doctorii joacă hora unirii împreună cu cei care împung suliţa.

 

În al doilea rând, această săptămână ruşinoasă ne dăruieşte un prilej de a ne cântări personal înţelegerea şi asimilarea tuturor conceptelor vehiculate de “amfitrionii” iubirii de aproapele. Să trecem peste repulsia ţi greaţa care ne-o dau predicile seci ale actorilor implicaţi şi să ne gândim cu sinceritate şi fermitate cât de mult şi cât de bine înţelegem noi iubirea de aproapele, cât de mult şi cât de bine practicăm rugăciunea, câtă stăruinţă avem în credinţa noastră, precum aceştia stăruie în rătăcirea lor etc. Eu de exemplu, anul acesta mi-am propus să înţeleg mai bine ce spun sfinţii părinţi despre cine sunt cele şapte biserici din Apocalipsa. Ştiu, bineînţeles, că nu falselor “biserici” – adică sectarilor – le transmite Mântuitorul cuvinte de învăţătură, precum în zadar pretinde pastorul calvinist cu chelie [4], ci una dintre interpretările din ortodoxie de care sunt eu la curent este că cele şapte biserici sunt şapte ipostaze ale Bisericii de-a lungul istoriei. Cu siguranţă însă sunt mult mai multe lucruri pe care le am de învăţat în legătura cu problema asta şi mi-am propus să le studiez, problematizat fiind de predica acestui pastor. Tot un alt concept tratat de data aceasta de PF Daniel este cel al comuniunii. Bineînţeles, termenul este folosit în mod viclean şi perfid, ştiut fiind greutatea acestuia în ortodoxie şi apartenenţa lui intimă în cadrul Bisericii. Vedem cum o dată vorbeste PF despre prietenie [5] pentru ca mai apoi să treacă la comuniune [6], precum un măcelar priceput care mai întâi foloseşte satârul – căci cine îndăzneşte să spună ca nu e bine să fim prieteni cu sectarii – pentru ca mai apoi să taie carnea în doua folosind cuţitul bine ascuţit şi subţire – comuniunea – , adică un instrument mai fin dar care nu ar fi trecut prin osul tare al credinţei sănătoase a celor cărora nu le-au fost încă spălate creierele; cât de facil şi cât de abil face trecerea între cele două registre şi cât de uşor jonglează cu ele în acelaşi context deşi dacă prietenia cu sectarii aparţine unui grad de legătură acceptabil – căci prietenia este general umană şi dorită de toţi – , comuniunea este cu totul altceva Oricât de “deschis” ar fi patriarhul către cei de alte credinţe, nu se putea să fi făcut această greşeala fundamentala din întâmplare, el având numeroase studii şi teorie în materie teologie pentru a nu se juca cu cuvintele.

 

Un al treilea lucru important care cred că trebuie să îl înţelegem din această săptămână de (falsă) rugăciune este importanţa de a face binele bine. Adică de a face un lucru cum trebuie, când trebuie, unde trebuie, cu cine trebuie şi pentru scopul care trebuie. Dacă văd o prostituată că îngheaţă, şi nu am o haină să ii dau, eu ce fac? Mă culc cu ea ca să o încălzesc? În esenţă, de ce am fi noi împotriva acestei săptămâni, de vreme ce ierarhii noştri pretind că asta are doar rolul de a ne ruga pentru unitate, de a fi prieteni, de a ne cunoaşte şi de a ne înţelege unii pe alţii, de a înceta războaiele etc? Păi în primul rând, problema ar fi că toate se fac varză. Să ne rugăm pentru unitate? Care ortodox nu vrea mântuirea păcătosului şi ca acesta să se pocăiască şi să fie viu? Dacă vrem să dedicăm o perioadă anume acestei rugăciuni, de ce trebuie să o facem chemandu-i pe eretici la amvon sau mergând la ei în „casa de rugăciune”. Prietenie? Dar oare nu pare absurd să facem hore pentru prietenie? Ce sens are? Iubirea este cununa tuturor virtuţiilor şi depăşeşte cu mult prietenia. Nu inseamnă deloc că dacă nu se face această săptămână, catolicii nu pot fi prieteni cu ortodocşii de vreme ce în lume trăind este inevitabil să avem prieteni nu doar de alte religii dar chiar atei, păgâni sau budişti. Iubire, unitate, dragoste frăţească, rugăciune etc. Cuvinte seci sau mai bine zis secate de semnificaţia lor prin falsitatea lucrării, serbări sterpe de orice conţinut şi sinceritate.

 

Folosind vocabularul şi argumentaţia ecumeniştilor, am fi nevoiţi să îi chemăm la împreună-rugăciune şi pe desfrânaţi, şi pe homosexuali şi pe pedofili. Desfrânaţii caută “desăvarşirea iubirii”, ei nu mai au gelozia, homosexualii doresc “comuniune” iar pedofilii vor “prietenie” şi “inocenţă”. Toţi o apă şi un pământ. Înţelegem aşadar că este vital să căutăm să facem toate cele bune cum trebuie şi unde trebuie. Mă rog la mine în biserică şi nu în sinagoga satanei, caut iubirea adevăratâ plinind poruncile şi o voi dobândi numai dacă mi-o va da Dumnezeu în dar, nu ma etalez în discursuri şi pledoarii aiuristice postând în cupidon al tuturor religiilor. Îmi doresc unitatea şi mă rog pentru cel aflat în rătăcire nu bătându-l pe umăr şi ascultându-i blasfemiile din amvon, lăsându-l să creadă că are ceva de spus. Nu îl va folosi nici pe el, iar eu ma voi arăta copil la minte şi voi arunca mărgăritare la porci.

 

Mai presus de toate însă, Îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum l-au iubit toţi sfinţii dintre care nici unul nu “s-a desfrânat” alături de sectari intrând în horă cu ei sau facând compromisurile strigătoare la cer ale “sfinţilor” părinţi de astăzi care dau pe dinafară de multa iubire ce o poartă şi ţin să o varse peste toţi prin astfel de manifestări, astupându-şi urechile nu doar la poruncile lăsate de înaintaşi dar şi la gura poporului pe care îl desconsideră şi i-ar trage câteva bastoane pe spinare, în timp ce pe sectarii linguşitori îi numesc fraţi, se bat pe umăr cu ei, se pupă şi le zâmbesc cu delicateţe, schimbând cuvinte călduroase şi pline de pathos.

 

Un ultim lucru mai am de zis în legătură cu această săptămână de rugăciune. Poate că mulţi îşi pun problema ca şi mine: şi noi ce ne facem? Turmă mică nu te teme, turmă mică nu te teme, dar totuşi, până unde, până când, şi cu care pastor? Iar cum prigoanele se ţin lanţ şi ispitele abia au început să curgă, ce ne vom face? Îngrijorarea este ispita pe care trebuie să o trecem noi, lăsând lui Dumnezeu sarcina să aibă grijă de Biserica Lui. Să nu ne temem şi să nu ne întrebam prea mult ce să facem: să fim buni creştini ne este de ajuns ca obiectiv destul de clar pentru următoarea sută de ani pe care o vom trăi. Să nu părăsim Biserica, este de înţeles: nu noi suntem cei care trebuie să se simtă străini, ci “viruşii” care au invadat trupul acesteia. Să fim precum globulele albe, care apără organismul, chiar dacă suntem nişte globule blege: unde-s mulţi, puterea creşte. Iar că suntem mulţi să nu avem îndoieli: ne cunoaştem, ne vedem, ne auzim, suntem mai vii decât ne credem chiar dacă părem morţi. Am trecut noi prin bezna comunismului darămite prin curcubeul ecumenismului.

 

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

 

[1] http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11501:pf-daniel-dei-azi-ruga-pentru-unitate-nu-e-entuziast-important-este-statornicia&catid=144:viaa-arhidiecezei&Itemid=247

 

[2] vezi participarea in haita a politicienilor la orice praznic, sau curtarea patriarhului de catre Hrebenciuc in lobby-ul facut unei banci portugheze pentru creditarea construirii catedralei;

 

[3] vezi pdl-istul din Slatina care i-a zis ierarhului locului “sa mai taca dracului din gura”; http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/01/24/ps-sebastian-asta-nu-e-democratie-nepasarea-aceasta-reactia-unui-lider-pdl-olt-sa-mai-taca-din-gura-video/

 

[4] Miercuri, 25 ianuarie 2012, ora 16: Cuvântul de învăţătură al domnului pastor Zsold Bela, Biserica Reformată Calvină, la sfârşitul slujbei Vecerniei din cea de a VIII-a zi a Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor în Catedrala Patriarhală Ortodoxă din Bucureşti. http://www.dailymotion.com/video/xo0qk0_past-z-bela-unitatea-nu-inseamny-pierderea-identityyii_news

 

[5] deodată cu pocăinţa, cu recunoaşterea greşelilor, s-a dezvoltat şi dorinţa de a reface unitatea sau, cel puţin, de a înlocui disputa cu dialogul, concurenţa cu cooperarea şi vrajba cu o atitudine prietenească. http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=11501:pf-daniel-dei-azi-ruga-pentru-unitate-nu-e-entuziast-important-este-statornicia&catid=144:viaa-arhidiecezei&Itemid=247

 

[6] “comuniunea, deschiderea, reconcilierea, împăcarea omului cu Dumnezeu şi a oamenilor întraolaltă sunt început al învierii. ” [ibidem]

 

[7] Începând cu anul 1910, cu Congresul Misiunilor, ea a fost o mişcare de pocăinţă şi, anume, dezbinările multe dintre creştini au împiedicat credibilitatea misiunii creştinilor în Africa şi în Asia. [ibidem]

 

Daniel cel plin de lumină

4 comments

Oricât de pus la zid a fost Băsescu şi oricât de acuzat de porniri dictatoriale, imaginea de “conducător iubit” a preşedintelui nu se poate compara nici pe departe cu aura de sfânt pe care reuşeşte să şi-o creioneze şi să şi-o impună pas cu pas în jurul său Patriarhul Daniel, nu prin fapte vrednice, ci prin mass-media.

Consilierii preşedintelui ar avea mult de învăţat de la Daniel, dar din păcate nu au mijloacele acestuia pentru a putea egala performanţele de imagine: preşedintele nu are baston cu care poate blestema pe oricine şi nici degetul cu care poate lăsa fără loc de muncă vreun subaltern pentru totdeauna, sau cel puţin până la reprofilarea în vreo meserie laică unde nu are vreo sarcină de “ascultare” în fişa de lucru. Cu toate acestea, cel puţin din felul în care îşi alege oamenii şi şi-i filtrează pe cei care ies din ascultare, ar putea avea multe de învăţat Băsescu, la acest capitol având câteva “insuccesuri” notabile, cum ar fi independentul Lăzăroiu sau “grupul de intelectuali” care l-a cam abandonat în ultimul timp şi nu mai pune umărul la construirea cultului preşedintelui tătic al naţiunii.

Bineînţeles, această luptă pentru imagine nu are oricum nici un sens, singurul folos este doar alimentarea setei de a primi adulări şi linguşeli a protagoniştilor şi nimic mai mult. Aşa cum politicienii se votează între ei şi îşi crează o reţea de pupat în fund de la cel mai mic până la cel mai mare, şi în componenta pământească a Bisericii există uneori procese şi fenomene similare.

Nu aş vrea să reiau ideile exprimate deja de fraţii de la Război Întru Cuvant cu privire la cultul pesonalităţii practicat de trustul personal de presă al Patriarhului Daniel, care trust din când în când mai publică şi informaţii utile pentru credincioşi pe lângă osanalele “regimului” şi activităţile “partidului”. Ca o paranteză, la una dintre aceste activităţi – întâlnirea reprezentanţilor revistelor de teologie – nu au participat tocmai revistele din top 10 (Lumea Credinţei, Familia Ortodoxă, Atitudini etc) care chiar se vând şi chiar se tipăresc spre deosebire de unele anale şi anuare care există şi se publică doar pentru a bifa o sarcină de partid îndeplinită, nu un act de cultura viu, folositor şi care chiar este consumat de cei cărora li se adresează. Pe lângă cheltuirea aiurea a banului văduvei, aceste reviste ia locul şi pretind un rol pe care nu îl au.

Revenind la Basilica, admirabil totuşi efortul în foc continuu despus de oamenii care lucrează acolo. Vedem cum ştirile cu mesajele de felicitare primite de la diverşi de către Daniel erau publicate uneori la intervale de 5-7 minute. Ca blogger amator care lucrează făra a avea pretenţia unui conţinut profesionist, dar totuşi cu intenţia de a publica un text care să poată fi citit, ştiu ce muncă se află în spatele textelor sterpe şi pline de laude care nu ne interesează şi care îi sunt adresate personal lui Daniel şi nu prezintă nici o importanţă pentru Biserică. Daniel să îşi citească singur scrisorile nu să inunde fluxul de ştiri al unei instituţii care la urma urmei e plătită din banii credincioşilor nu din salariul său. Şi dacă e să privim misiunea de apostolat care teoretic este scopul fundamental al acesteia, ce apostolat poate face cu o astfel de politică şi cu un astfel de conţinut, într-o lume şi aşa sceptică la onoarea şi la sinceritatea clerului, dacă imaginea prezentată de Basilica este că Biserca nu este decât un fel de partid comunist în care culoarea predominantă este albul ci nu roşu iar formula de adresare nu este “tovarăşe” ci “stăpâne”.

Pe lânga trâmbiţele şi surlele care cântă pe Basilica şi pe Trinitas, cel mai mult m-a şocat un articol din Ziarul Lumina intitulat “E sărbătoare!“. “E şocant!” mi-am zis, şi am încercat să îl citesc, dar nu am reuşit. Am trecut printre rânduri să încerc oarecum să îmi fac o idee, aşa cum se uită cineva la soare punându-şi mâna la ochii deoarece este orbit de lumină. M-au trecut fiorii şi am retrăit zilele de neagră amintire ale Epocii de aur când acoliţii şi trubadurii de la palat ridicau osanale glorioase dar odioase în acelaşi timp conducătorului iubit. Iată doar un fragment scurt:

“Şi precum Sfântul Ştefan cel Mare a simţit ajutorul Sfinţilor Militari Gheorghe, Dimitrie şi Procopie, în războaiele purtate cu duşmanii Crucii, acum, în vremea noastră, ca o datorie de onoare, Sfântul Ştefan, în anul omagial – 2004, a ajutat la extinderea reţelei Radioului Trinitas în toată Moldova şi chiar mai mult, căci voievodul a avut influenţă şi peste hotarele Moldovei. “

Ştefan cel Mare se pare că rămane un reper constant alături de care se pozează toţi epigonii şi aşa precum Ceauşescu avea grijă ca poeţii de la curte să îl prezinte alături de Marele Ştefan, “duhul” lui Daniel “luminează” şi pe cântăreţii săi cu ce metafore şi în ce imagini să îi creioneze portretul. Până la un punct este de înţeles că slujitorul trebuie să cinstească mână care îi dă de mâncare – deşi cinstirea are totuşi o demnitate pe care nu putem sesiza în cazul de faţă – şi toţi angajaţii şi colaboratorii trustului, în aceste vremuri de criză, nu prea au de ales şi trebuie să tacă sau să spună ce nu gândesc pentru a cădea în graţiile regimului, altfel … foamea e mare. Numai eroii îşi păstreaza caracterul în vremuri de criză, şi nu putem cere unui anonim să fie erou.

Oricât de iubitor de adulare ar fi PF-ul, sincer nu cred că şi-ar fi dorit să se ajungă până la aceste culimi exacerbate ale cultului său. (Dar oare nu aşa se spunea şi despre Ceauşescu?). Cu siguranţă, ca orice om supus patimilor slavei deşarte, şi PF-ul le aruncă câte un os celor care îi vede râvnitori şi îl laudă şi îi fac plecăciuni şi mai ales, nu îl critică, cu alte cuvinte yesmanilor. Şi probabil pe acest arhimandrit mâine-poimâine îl vom vedea episcop.

Ca simplu credincios însă mă întreb, ce să fac ca să dau răspuns cu nădejde la ectenia în care ne rugăm pentru mai marii noştri din Biserică când ei au ajuns în asemenea posturi josnice de care nici politicienii nu s-au … învrednicit, neavând maşinăria necesară pentru asta, cu toata puterea lor. Poate să adăugam la ectenia pentru mai marii noştri şi specificarea care este adăugată în prezent în ectenia pentru ostaşi: “cei iubitori de Hristos”. Nu ştiu câţi realizăm că Biserica nu se roagă pentru oricine oricum. Când se roagă pentru armată este menţionat: “Pentru oastea cea iubitoare de Hristos“. Adică nu pentru orice mercenar care luptă doar pentru bani. Sau ne mai rugăm: “Pentru sfânt locaşul acesta, ţara aceasta şi pentru toate oraşele şi satele şi pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-însele”, deci nu pentru păgâni, hulitori, necredincioşi şi îndrăciţi.

Poate ar fi util ca să facem un adaos şi la ectenia pentru ierarhi, sa adăugam “cei râvnitori pentru cele sfinte“. Cred că dacă adaugăm măcar în gând, măcar pentru noi, ca să nu simţim mâhinire şi scârbă că trebuie să ne rugăm pentru nişte oameni josnici, Dumnezeu ne va primi rugăciunea.