Duminica Orbului

Moștenirea sau nu a păcatelor strămoșilor este o zonă relativ gri în mintea ortodocșilor din cauza slabei pregătiri teologice și a dezinteresului față de dogmatica și în general față de învățătura creștină. De departe, opinia generală răspândită este că păcatul/blestemul strămoșilor este “rezolvat” prin spovedanie și printr-o viață conformă – cât de cât – poruncilor evanghelice.

Strâns legat de moștenirea păcatului/blestemului strămoșilor este de asemeena subiectul pedepsei sau nu a lui Dumnezeu. Și aici există două mari poziții generale: pe noi nu ne pedepsește Dumnezeu deoarece El este bun și iertător, pe când pe dușmanii noștri (și pe necredincioși în general, inclusiv pe eretici), Dumnezeu îi arde de nu se văd, e doar chestiune de timp.

Referitor la ultima chestiune, Cazania ne învață că Dumnezeu uneori pedepsește, alteori nu, deoarece dacă ar răsplăti păcatul tot timpul (căci nu se poate altfel) oamenii ar face binele de frica răsplatei, ca niște animale. Altfel zis, deși nu este explicită, Cazania zice că nu ar mai exista liberul arbitru dacă răsplata și pedeapsa ar fi în lumea aceasta.

Tot referitor la ultima chestiune, amintim pe scurt și două extreme: una este că Dumnezeu nu pedepsește deloc că este doar iubire și că iubeșto omul și că iartă tot dacă ne pocăim. Aceasta este o extremă de centru, deoarece nu deviază până la pseudo-creștinismul gayzat din ziua de astăzi în care Dumnezeu iartă orice păcat și acceptă pe oricine așa cum este deoarece toate sunt bune (adică și toți oamenii și toate faptele lor). Evident, poate-poate, din cauza karmei, cei care fac rău, primesc rău, dar și asta e rareori amintit. A doua extremă este că Dumnezeu nu trece cu vederea niciun păcat și va trebui pentru fiecare să dăm plată, fie prin suferințe, fie prin canoane. Se merge până acolo că unii zic că chiar dacă te spovedești, tot degeaba, deoarece deși păcatul s-a dezlegat, tu trebuie să faci canon și să “compensezi” căderea în măsura posibilităților. Adică, dacă de exemplu ai avortat, nu e suficient să botezi 2-3 copii și să verși 2-3 larcimi, trebuie musai să “fi responsabil” pentru salvarea altora de la avort, altfel … mântuirea ta e periclitată. Chiar nume mari zic asta și nu dorim să aruncăm cu noroi menționându-le ci doar enumerăm și această opinie.

O altă opinie relativ originală dar nu în afara ethosului ortodox ar fi că la fel cum Dumnezeu este bun, El este și drept și prin urmare bunătatea lui Dumnezeu nu poate trece peste dreptatea lui. Ca și cum Dumnezeu ar avea personalitate dublă …

Eu nu doresc să emit nicio opinie decât aceea că aproape de Dumnezeu ne este bine și departe de Dumnezeu ne este rău. Cum pedeapsa sau răsplata sunt niște descrieri ale unui stări de rău și de durere, nu poate fi cineva și pedepsit (de Dumnezeu) și aproape de Dumnezeu. Se face de multe ori comparația ca așa cum un părinte își ceartă copiii și îi bate, tot așa Dumnezeu ne dă pedepse ca să ne îndreptăm. Dar orice parabolă este riscantă și vedem cum de nenumărate ori Mântuitorul a străpuns cutumele împământenite ale legii deschizând noi și noi înțelesuri și arătându-ne smerenia înțelepciunii care este mereu mai adâncă și niciodată nu putem spune că am dobândit-o pe toată.

Așadar la fiecare întrebare, înțelesurile și rosturile sunt cu mult peste răspunsurile noastre și de aceea nu trebuie nici să dăm la pământ cu toate opiniile și învățăturile greșite pe care le întâlnim, înțelegând că toate au rostul lor și utilitatea lor și au rezonanță pentru cel care se află într-un anume punct. Iar dacă altceva nu ne ajută, să ne asumăm orice variantă câtă vreme ne aprinde râvna. Dar totodată, trebuie să ne lăsăm mintea deschisă căutând noi și noi răspunsuri care să ne apropie și mai mult de Logos.

În continuarea opiniei de mai sus, aș mai adăuga că e greșit și să gândim în parametrii de răsplată sau pedeapsă ci mai degrabă, cu toată puterea nostră în toată clipa să ne gândim în primul rând dacă suntem aproape de Dumnezeu și dacă avem cele mai mici indicii că nu ne simțim în brațele Lui, să facem tot ce putem pentru a ajunge în brațele Lui. Restul amănuntelor, dacă suntem pedepsiți sau răsplătiți pot fi maxim niște caracterizări din afară, ale altora care nici nu ne ajută nici nu ne împiedică cu ceva, poate doar ne pun anumite bariere în râvna căutării lui Dumnezeu.

Există așadar riscul ca, dacă ne intră în cap că suntem pedepsiți de Dumnezeu, râvna noastră să fie slăbită și să nu ne ostenim suficient pentru a ne afunda în Dumnezeu și de asemenea există riscul ca, dacă ne amăgim că noi suntem răsplătiți cu bine de Dumnezeu să ne complacem în stări emoționale ale trupului care nu ne folosesc la nimic fiind trecătoare și fără rădăcini. Altfel spus, în pedeapsă sau în răsplată important este să avem certitudinea proximității harului și a prezenței lui Dumnezeu căci nici mustrarea conștiinței dacă suntem pedepsiți și nici bucuria lumească pentru răsplata și binele pe care îl primim lui Dumnezeu nu ne folosesc la nimic dacă nu ne dorim să fim mereu cât mai aproape de Dumnezeu, alertându-ne când nu avem har și temându-ne să nu-l pierdem când îl avem.

One comment

  • “În continuarea opiniei de mai sus, aș mai adăuga că e greșit și să gândim în parametrii de răsplată sau pedeapsă ci mai degrabă, cu toată puterea nostră în toată clipa să ne gândim în primul rând dacă suntem aproape de Dumnezeu și dacă avem cele mai mici indicii că nu ne simțim în brațele Lui, să facem tot ce putem pentru a ajunge în brațele Lui. ”

    Asa e!asta e gandirea sanatoasa!cand pacatuim,simtirea departarii de Dumnezeu,e pedeapsa noastra si totodata drumul spre vindecare.
    Interesanta partea cu ce spune Cazania,nu mai avem liberul arbitru,daca rasplata si pedeapsa vine “contabiliceste” 🙂 in aceasta viață

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.