Se numeste Dmitry Orlov, este inginer, s-a nascut in Rusia in 1962, a emigrat in SUA la 12 ani si a revenit periodic in Rusia in perioada de sfarsit a URSS-ului. Inca din anii 2005-2006 scrie articole in care compara inevitabilul colaps al SUA cu cel al URSS-ului pe baza urmatoarelor argumente:
– scaderea drastica a productiei de petrol (peak-oil) [1] care va duce la explozia pretului combustibililor si prin urmare prabusirea nivelului de trai;
– deficitul balantei externe: cresterea invers proportionala a importurilor comparativ cu exporturile;
– buget militar supraumflat: cheltuieli aiuristice pompate in buzunarele complexului mililtar;
– datorie externa subreda si fara nici o sansa de a fi platita; [2]
Mai intai de toate, Orlov sustine cu fermitate ca SUA nu au cale de intors. Calea actuala a consumului nesabuit, a dezvoltarii continue fara limite nu poate continua. Gresala principala pe care o face SUA in lupta cu criza este tocmai incercarea “repornirii motoarelor”. Singura repornire utila ar fi una sustenabila in care oamenii sa duca un trai demn dar minimal, fara exagerarile ante-criza [3]. Deci, Orlov nu da nici o sansa oricarei reveniri, colapsul este inevitabil, se desfasoara. Punctul culminant va lovi insa mai tarziu, asa cum o furtuna are mai multe etape pana la cea mai intensa desfasurare a atacului ei asupra natiunii.
Printre sfaturile pe care Orlov le da americanilor este si acela de a incerca sa devina mai sociabili, sa isi cunoasca vecinii, sa caute aranjamente si intelegeri cu ei care sa le permita impartirea si folosirea in comun a unor bunuri (de exemplu masina [3]). Ca si multi alti “doomeri”, Orlov recomanda economisirea de aur pentru cei care au bani multi [4] iar pentru cei care se pricep la a face orice lucru util pentru altii (croitorie, fierarie, etc) propunerea lui se rezuma la echipamente bune si rezistente cu care sa poata munci in viitor cand banii vor disparea si trocul le va lua locul; caci Orlov e de parere ca banii in forma actuala vor disparea indubitabil. O alta mare problema a americanilor pe care o vede Orlov este ce vor face cu militarii care se vor intoarce acasa din razboaie de peste mari si nu vor mai avea de lucru. Similar si cu puscariasii care nu mai au loc in puscarii, SUA fiind tara cu cel mai mare numar de puscariasi pe cap de locuitor iar unele state nemaiavand locuri pentru ei in puscarie au inceput sa ii elibereze. Militarii toata viata lor au lucrat cu armele si nu sunt obisnuiti sa stea, chiar daca vor avea de mancare. Vor apare astfel revolte, incidente, lupte etc
Una peste alta, americanii nu sunt deloc pregatiti de colaps, mai ales comparativ cu rusii. Rusii stateau trei generatii intr-un apartament si cand a venit criza, bunicii stateau cu copii iar adultii mergeau sa rezolve problemele, sa caute de mancare, ba chiar mergeau si la munca desi nu erau platiti.
Ce va insemna insa prabusirea americii pentru celelalte tari? Orlov nu vorbeste prea mult, doar explica ca daca pana acum aceste tari au fost dependente intr-un fel sau altul de capitala imperiului, cand aceasta va pica, toate celelalte tari vor avea de suferit intr-o masura poate si mai mare deoarece nu doar ca tot sistemul financiar si economic mondial va ingheta, dar prin aceasta prabusire, provinciile vor ramane suspendate in aer, cu sisteme politice depasite si uzate si ce va rezulta vor fi revolte si revolutii, miscari sociale menite sa produca schimbari radicale care vor rupe total legatura cu Imperiul si se vor departa nu doar economic si geopolitic de acesta, dar chiar si cultural si aspirational.
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
NOTE
[1] paradoxal unii comentatori considera ca unul dintre argumentele prabusirii URSS tocmai scaderea pretului la petrol care le-a taiat veniturile cu care puteau sa continue sa importe grau si alte alimente necesare hranirii populatiei si mentinerii unui nivel de trai care sa nu creeze probleme status-quo-ului;
[2] aceiasi comentatori de la [1] evalueaza necesarul URSS-ului apriori autodizolvarii ca fiind la 100 mld de dolari; in fata foametei, URSS a fost refuzata de finantele occidentale, indiferent de garantiile oferite;
[3] evident Orlov este un idealist, americanii nu au fost in stare sa treaca de la camionul Ford la economicul Spark dar sa mai si traiasca “sustenabil”
[4] rusii au o obsesie cu aurul: Rusia este unul dintre cumparatorii cei mai avizi de aur din ultima decada, Putin declarand ca aurul este singura aparare a Rusiei in fata razboiului valutar pornit de americani;
Inainte de a trata problema saracirii statului, trebuie sa mentionam, ca, asemenea unei familii, un stat are cheltuieli si venituri, membri si bunuri, precum si datorii (bani de dat) sau imprumuturi (bani de luat). Ca si familiile, si statele au diverse avantaje: Rusia are resurse natuarale multe, China are populatie multa care munceste pe bani putini, Arabia Saudita are petrol, Germania are platitori cinstiti si foarte bogati, firme care produc marfuri multe si bune si care se vand la preturi mari in toata lumea, etc. Ca o mica paranteza, Romania are cate putin din toate bunatatile celorlalti: are si ceva resurse naturale valoroase (dar din pacate policitienii corupti le dau la altii sa le exploateze pe degeaba), are si oameni muncitori si foarte bine pregatiti in comparatie cu altii si care in plus nu cer salarii exagerat de mari (dar degeaba, pentru ca statul roman baga taxe imense, printre cele mai mari in lume, asadar investitorii fug de Romania si desi avem acest avantaj, nu il putem fructifica), are si ceva firme mari care s-au nimerit din diverse motive sa vina pe la noi si sa aiba succes (dar din pacate statul le pune bete in roate, neasigurand infrastructura – vezi Ford) etc, etc.
Deci statul are venituri si cheltuieli. Veniturile se impart in permanente (incasari din taxe si impozite) si ocazionale: vanzarea de intreprinderi profitabile, cedarea de drepturi de exploatare, vanzarea de orice alte bunuri mai are un stat, pe scurt zis, privatizare.
Cheltuielile se impart in general in nediscretionare si discretionare. Cele nediscretionare, adica obligatorii, se refera la plata salariilor bugetarilor, a pensiilor, a costurilor medicale si sociale care nu pot fi taiate, a politailor, a pompierilor etc. Cele discretionare – care nu e musai sa fie facute, dar statul si le permite sau nu sa le faca – se refera la investitii gen autostrazi, terenuri de sport sau scutiri de taxe pentru diverse scopuri (nu in Romania, stati linistiti, e vorba de SUA unde statul incurajaza pe oamenii cu bani sa reinvesteasca profitul pentru a stimula afacerile).
Supravietuirea unui stat este asadar strict determinata de capacitatea de a face cheltuielile de care este dator (mai ales cele nediscretionare) in conditiile in care veniturile sunt in scadere continua, dupa cum ne arata statisticile de ani buni. Pentru a compensa aceasta diferenta, intre venituri din ce in ce mai mici si cheltuieli la fel de mari sau chiar in crestere (unele state au trebuit sa acopere si gaurile bancilor mai pe vazute cum a fost in Irlanda si Spania sau mai pe nevazute cum a fost in Romania), statele sunt nevoite sa se imprumute de la banci prin emiterea de obligatiuni de stat.
Ca orice familie aflata la ananghie, cand nu mai are bani, un stat se imprumuta de la camatari (adica de la bancheri). In general, in vremuri bune, bancherilor le convine de minune sa imprumute statele deoarece in conditii bune, un stat nu poate sa nu plateasca datoriile, pentru ca daca nu ar plati, nu l-ar mai imprumuta nimeni, si pe lume sunt foarte putine state care supravietuieste fara datorii (Romania in 1989 era unul dintre ele). Tot in vremuri bune, bancherii mai obisnuiau sa imprumute si firmele si oamenii, ajutand astfel dezvoltarea economica si contribuind la o bunastare cel putin aparenta (pentru ca a urmat mai apoi scadenta). Acum insa, cand afacerile sunt in scadere si dupa ce aproape ca sistemul financiar s-a prabusit si daca nu era salvat de stat, cu siguranta ar fi fost praf si pulbere, bancherii sunt foarte reticenti in a acorda credite firmelor si oamenilor si prefera sa imprumute statele. Insa pentru ca unele state au probleme, bancherii cer dobanzi mari unora si mai mici altora. Statele pentru care dobanzile sunt prea mari au o problema si prin urmare, pentru a nu a ajunge in faliment (caci nu au alternativa la creditare) bancile nationale ofera credite bancilor pentru ca bancile la randul lor sa le dea statelor. Bineinteles, o banca nationala (sa zicem BNR) ofera unei alte banci (sa zicem BRD) credite la o dobanda de 5%, iar apoi acea banca ofera credit statului la o dobanda de 7%. Bancherii castiga astfel 2% fara sa faca nimic, pentru ca statul nu prezinta nici un risc, nu are incotro decat sa plateasca, altfel cineva de la Bruxelles trimite niste comisari la Bucuresti care ameninta pe cativa politicieni romani ca daca nu fac ce trebuie, nu vor mai avea viitor politic.
Putina lume este constienta si intelege acest mecanism desi nu este complicat: bancile nationale crediteaza bancile pentru ca bancile sa crediteze statele. E la mintea cocosului ca ar fi logic ca bancile nationale sa poata credita direct statele, dar pentru ca niste bancheri au mituit cand a trebuit atat pe politicieni cat si pe angajatii de la bancile nationale, s-a nascut o teorie cum ca nu e bine ca o banca nationala sa finanteze direct statul pentru ca statul ar cheltui prea mult si nu ar avea grija unei bune chivernisiri a banului. In realitate, statul oricum cheltuieste banii prost si ineficient, doar ca pe langa pierderea de eficienta in cheltuirea banului public se mai adauga si comisionul catre bancheri.
Dar pentru ca o imagine spune mai mult decat o mie de cuvinte, am incercat sa fac o mica schita care sa demonstreze cum functioneaza fluxul de bani intre stat, banci, banca centrala, firme si oameni.
As mai mentiona ca din graba, in schema de mai sus la cheltuieli am uitat sa mentionez si plata datoriilor care este o felie in crestere, adica pe masura ce creste procentul din PIB de datorie, cresc si cheltuielile cu finantarea (in general), chiar intr-un ritm accelerat, mai redus insa la statele care au dobanzi foarte mici la imprumuturi, adica SUA, Germania, Olanda si inca cateva.
Tot din schema de mai sus, putem vedea clar ca bunastarea noastra depinde de capacitatea statului de a mentine cheltuielile, precum si de dezvoltarea economica care in lumea in care traim este dependenta de creditele pe care firmele pot sa le primeasca si de investitiile pe care le fac. Cu cat mai multe firme vor face mai multe investitii, cu atat vor fi mai multe locuri de munca si salarii mai mari. Insa daca bancile nu dau credite firmelor, acestea nu fac investitii. Si daca ar fi sa ne uitam in jurul nostru azi, chiar daca bancile ar da credite, multi oameni de afaceri, tocmai pentru ca vad incotro merg lucrurile nu mai vor sa faca investitii. Insa sa trecem de consideratiuni psihologice si generalizari pe care le vom aborda poate intr-un al articol.
Cu privire la capacitatea statului de a face fata platilor de care este dator, si in mod ideal si de a face investitii, este evident ca momentul in care ne aflam gaseste majoritatea statelor din lume cu dificultati majore atat in sustinerea platilor cat si in efectuarea de eventuale investitii care ar crea teren propice pentru cresterea veniturilor statului din taxe si impozite. Prin urmare, de vreme ce investitiile scad si cheltuielile cresc (sa ne gandim numai la cheltuielile cu somajul si cu cele legate de plata datoriilor), statul este nevoit fie sa taie din cheltuieli (austeritate), fie sa se imprumute prin emiterea de obligatiuni (cum se intampla in special in SUA) care sunt de fapt o nota de plata pentru generatiile urmatoare.
Sa ne uitam inca o data la schema si sa trecem la banci. Este destul de simplista schema pe care am facut-o dar totusi cuprinde canalele principale de intrari si iesiri de bani in si din banci. Asadar, bancile fac bani in principal din depozite si imprumuturi de la bancile nationale. Nu am mai adaugat in schema banii veniti din vanzarea de actiuni sau din marirea capitalului social (infuzie de capital de la proprietarii bancilor) deoarece acestea sunt ocazionale. Pe masura cresterii saraciei, oamenii au din ce in ce mai putini bani iar asta inseamna depozite mai putine atat de la oameni cat si de la firme. Prin urmare bancile sunt nevoite sa apeleze la bancile nationale, care si acestea sunt direct interesate in a furniza lichiditate bancilor pentru ca acestea sa finanteze la randul lor statele si ideal pentru ca bancile sa finanteze si economia. Ce sens insa sa aiba pentru banci finantarea economiei, care presupune riscuri si dobanzi mici cand oricum au “client” pentru banii de la bancile nationale, care clienti sunt tocmai statele. Ce afacere mai buna sa existe pentru banci decat sa se imprumute de la banca centrala cu o dobanda de 5% si sa dea apoi mai departe banii la stat cu o dobanda de 7-8%? Fraier sa fii sa nu tot faci afaceri cu statul plasandu-i banii luati de la banca nationala si castigand un 2-3% (sau chiar mai mult in unele cazuri).
Sa mai privim o data schema si sa ne punem intrebarea: care este atunci problema? Fluxul pare destul de “fluid” si toti actorii par fericiti (poate cu exceptia firmelor si oamenilor care nu au acces la credite). Ei bine, problema consta in faptul ca asa cum ulciorul nu merge de multe ori la apa, fluxul de mai sus la fiecare etapa umfla putin gogoasa cu cheltuieli (pentru ca dobanzile statului cresc) si o micsoreaza pe cea cu venituri (firmele scad investitiile, oameni cheltuiesc mai putin). Mai devreme sau mai tarziu, pe acest circuit, vor trebui sa treaca din ce in ce mai multi bani dinspre bancile nationale, catre banci prin credite si mai departe catre state prin achizitia de obligatiuni pentru ca statele sa poata face fata la cheltuielile in crestere. Acest fenomen presupune tiparirea de bani din ce in ce mai multi, care inevitabil duce la inflatie.
Nu vom elabora eventuale solutii la acest “deadlock” si nici nu vom detalia anumite particularitati care ar explica de ce deocamdata nu avem inflatie, sau nu avem inflatie atat de mare pe cat s-ar justifica din tiparirea de bani care a avut loc deja. Nu vom detalia nici problematica la nivel global unde sunt destule amanunte interesante (cum ar fi dobanzile negative de care au parte unele state).
Cert este ca unele state incearca sa abordeze problema prin taierea cheltuielilor. Nu din cauza unei socoteli indelunge si nu pentru ca niste oameni destepti din acel stat s-au gandit ca asa e mai bine, ci pur si simplu pentru ca nu au de ales. Fiecare stat, face ce poate. Dupa cum am mentionat, americanii nu au fost nevoiti sa taie cheltuielile (mai ale cele discretioanare cu armata) pentru ca exista mare cerere pentru obligatiunile lor, bancile ofera dobanzi mici si cumpara la greu acele obligatiuni, deci statul se poate inca finanta. Unele tari care nu au de ales (cum ar fi Italia si Spania) si carora costul creditarii le-a crescut foarte mult, sunt nevoite sa taie din cheltuieli. Ceea ce bineinteles nu rezolva problema in sine, nu face decat sa o amane.
Singura certitudine prezenta este ca statele sunt din ce in ce mai sarace. Cata vreme fluxul normal de bani nu ajunge la firme (pentru investitii) si la oameni (pentru consum), problema va persista, diferenta intre venituri si cheltuieli va creste continuu. Daca statele vor reusi cumva sa sparga acest blocaj, exista sperante, daca nu, se va ajunge in punctul in care diferenta intre venituri si cheltuieli va fi atat de mare incat statele vor intra in faliment – daca nu s-a ajuns deja. Si cand 90% din tarile din lume intra in faliment, printre care SUA, Canada, Europa, Rusia etc, avem o problema: societatea umana asa cum o stim nu va mai exista.
Multa lume s-a mirat cand Hidroelectrica a intrat in insolventa si s-a intrebat cum se poate asa ceva, ca un monopol care produce curent din apa, deci nu consuma nimic, in afara de mentenanta echipamentelor (caci sa fim seriosi, investitii nu cred sa se fi facut ceva) si plata catorva paznici care sa monitorizeze echipamentele si sa se uite pe contoare nu avea.
Ieri citesc cum ca si Loteria Nationala ar putea intra in insolventa – un alt mare gigant care de data asta face bani dintr-o resursa mult mai raspandita si mai gratuita, adica prostia oamenilor:
Situaţia financiară a Loteriei Române “nu este deloc roză” şi compania poate intra în procedură de insolvenţă, dacă nu vor fi aplicate măsuri de eficientizare a activităţii, a declarat directorul general al operatorului naţional de jocuri de noroc, Dan Alexandru Ghiţă.
Oare astia cum sa poata intra in insolventa cand in plina criza romanul vesnic visator la malai precum vrabia se arunca cu ultimul sfant pe bilet precum Julieta in bratele lui Romeo asteptand fericirea vesnica pe care i-ar putea-o aduce marele premiu, ignorand avertismentele sociologilor ca riscul de sinucidere in randul castigatorilor la loto este de 20 de ori mai mare decat in randul pierzatorilor si de 30 de ori decat la cei care nu joaca deloc la loto, deoarece au un lucru in minus care sa ii streseze si sa le dea sperante desarte.
Bineinteles ca orice vaca care mai da lapte in Romania, si vacile astea au fost mulse prea mult, prostii care le-au muls nu s-au mai gandit sa le lase sa si respire sau sa le mai dea niscavai nutret ca sa isi revina ci le-au muls pana la epuizare. Sa nu aud baliverne de genul ca e normala insolventa, ca si alte firme si-au revenit, cum ar fi Plafar.
Ca o mica paranteza, Plafar era tot o firma de stat care a fost jefuita pana la epuizare si norocul ei a fost ca avea un brand atat de puternic incat l-au vandut cu 1 milion de euro si cu asa bani normal ca faci restructurare, ca doar trebuie sa justifici si salariile frumusele pe care ti le tragi ca administrator in insolventa.
Cu tot furtul si cu toata prostia sau rautatea diabolica a hotilor care au ingropat aceste perle ale economiei nationale, tot nu miroase a lucru curat valul asta de insolvente. Intelegem ineficienta, intelegem problemele, dar cu toate acestea, la urma urmei astia faceau bani din apa seaca, nu prea aveau de ce sa pice, oricat de prost erau administrate. Cat de prost sa fii sa falimentezi o masinarie care iti tipareste bani? Si un copil mic poate sa isi dea seama ca daca o va distruge nu va mai capata nimic din partea ei. Prin urmare, furtul putea sa mearga in continuare si cu siguranta acestea au fost si intentiile securistilor care au supt la aceste conducte.
Intre timp insa, de cand a venit criza si pana acum, problemele s-au cumulat si s-au amplificat atat de repede incat cu toata istetimea lor, hotii s-au hotarat sa abandoneze vacile astea si sa-si ia jucariile si sa se care. Cu alte cuvinte au tras ultimele tunuri care s-au putut si-au sters urmele si au fugit care unde a putut. Nu ar fi alta explicatie de ce nu ar fi ramas “conectati” la o asemenea bunatate, si nu schimbarea regimurilor ar fi cauza. Asa cum plateau cotizatia la regimul anterior, baietii destepti de la hidro si de la loto puteau sa plateasca cotizatia si la regimul actual, nu fermitatea si lupta anticoruptie i-a gonit pe ei, pentru ca daca era asa nu era nevoie de insolventa si in plus auzeam si noi de ceva arestari in urma unor contracte frauduloase si administrari proaste ale bunurilor celor doi giganti.
Marele semn de intrebare este acum, cine urmeaza? Sa fie oare Eximbank-ul? Sa fie CEC-ul? Posta tocmai a trecut pe langa insolventa precum un asteroid prin orbita terestra joasa. Doar o infuzie de bani in ultim moment a savat-o temporar. Sa fie Societatea Nationala de Radio care a ajuns la datorii de sute de milioane? Sa fie oare chiar Ocolul Silvic care scoate bani din lemne seci? Iata pariu de facut, ca tot vorbim de loterie.
Paradoxal este ca la loterie se pare ca tzeapa ne-a fost data de niste greci:
Inspectorii Curţii de Conturi a României, cei ai Corpului de Control al Premierului şi cei ai Corpului de Control al ministrului de Finanţe au atras atenţia autorităţilor că prevederile contractului de credit-furnizor încheiat între Loteria Română şi grupul de firme greceşti Intralot sunt păguboase pentru statului român.
Un american cu sange italian care se numeste Gerald Celente si care este un fel de CTP de peste ocean spune ca “current events form future trends”, adica evenimentele actuale formeaza trenduri viitoare. Pai la noi deja trendul este format, mai ramane doar sa ne gandim ce urmeaza dupa asta.
Sa consideram bugetul statului ca un mare fluviu in care se varsa nenumarate rauri cum ar fi: impozitul firmelor, impozitul persoanelor fizice, accize, imprumuturi precum si profituri de la aceste detineri care prin natura lor reprezinta averea poporului si prin specificul lor, ar fi normal sa fie afaceri extrem de profitabile (bani din apa, bani din pariuri, bani din lemn, bani din monpol etc). La ce sa ne asteptam noi cand vedem cum unul cate unul aceste rauri isi micsoreaza debitul drastic si multe dintre cele mai mari rauri seaca unul cate unul?
Raspunsul nu poate fi decat unul singur: disolutia statului, caci ce stat mai exista fara un buget? Iar asta naste o alta intrebare, mult mai complicata: ce facem noi?
lebădă neagră: metafora care incapsuleaza un eveniment surpriza (pentru observator) si care are un impact major (mai mult aici)
băieţi deştepţi:
un individ cumpără (pompos spus „se obligă să asigure desfacere”) de la Hidroelectrica energia electrică la jumătate de preț după care o vinde pe piața liberă. Cum naiba să nu ai desfacere atunci când poți face, la nivel teoretic, discounturi de 50% din preț pentru o marfă al cărei preț e oarecum uniform la nivelul Uniunii Europene? Pentru cei care nu știu cum decurge suveica voi face precizarea că, pentru acest așa-zis business, nu este nevoie de cunoștințe sau echipamente sofisticate, de angajați sau de procese de management complexe. Practic, într-un birou, un angajat achită factură către furnizor și emite facturile către clienți. Diferența se numește profit! Atât! Singura ta grijă nu trebuie să fie decât ca, pentru energia contractată, să ai clienți, iar acest lucru credeți-mă că nu e deloc complicat. (credit: trenduri)
insolventa: in starea de insolventa o companie poate sa functioneze in continuare cu anumite restrictii: poate sa nu plateasca datorii la furnizori, poate sa anuleze contracte, nu plateste taxe si impozite etc; insa poate sa functioneze si sa incaseze bani; in general, insolventa unei firme este o stare menita sa o ajute sa functioneze in continuare dar fara presiunea creditorilor in speranta ca dupa efectuarea unei restructurari isi va reveni si va putea sa plateasca datoriile restante; insolventa poate dura maxim 3 ani dupa care fie reintra in stare normala de functiune, fie intra in faliment;
Poate ca dupa aceste scurte si blegi definitii nu ar mai fi multe de spus. Si totusi sunt cateva lucruri. Nu vreau sa tratez prea mult capitolul “baietii destepti” si rafuielile mafiote intre politicienii nostri care au – lucru evident pentru toata lumea – rostul sa decida cine pune mana pe ciolanul cel mai mare. Din partea mea, sa ronţăie cei care vor până crapă de tot, nu imi pasa, oricum hotia a fost, exista si va exista de cand lumea si in toata lumea. Nu are sens sa ne suparam si sa ne mahnim viata noastra cu lucruri urâte pe care oricum nu le putem schimba noi. Mult mai important este ca sa schimbam ce tine de noi: sa nu furam noi, sa ne facem noi munca cum trebuie, sa fim noi cinstiti etc. Hotia altora ne poate da doar un indiciu ca nu ne putem astepta la nimic bun din partea societatii si a tarii noastre, lucru de altfel stiut si de noi si de parintii nostri de atatea veacuri.
Mult mai interesant mi se pare insa, cat de neasteptat a venit acest eveniment si ce repercursiuni nebanuite poate sa aiba. Sa vedem insa in ce context ne aflam acum. Deci, dupa ce ca oricum suntem o Grecie in devenire (zilele astea tocmai am sarit pragul de 100 miliarde de euro datorie) si dupa ce ca oricum economia romaneasca este in colaps si in prabusire continua, de vreme ce s-a taiat macaroana la credite si investitii nu vin, oare ce mai lipsea din peisajul mioritic ca sa grabeasca dezintegrarea totala a statului, poate chiar inainte de dezintegrarea Europei? Cine pica mai intai este o dilema mai veche a mea pe care am tratat-o (cu informatiile de atunci) aici.
Deci contextul era oricum destul de gri, nu avem nici un motiv sa credem ca exista oarece semnale pozitive pentru Romania in ultimul timp, ba chiar o data cu schimbarea puterii si darea pe fata a lipsei unor idei macar minimale de a misca ceva in tara asta, lucrurile sunt chiar nasoale. Daca nici macar liberalii nu au idei de a face ceva, oricat de mic, macar doar sa dea un semnal ca incearca, ba chiar mai mult au pus bete in roate lui Ponta cand a venit cu ideea – geniala de altfel – de a supraimpozita bugetarii cu un os prea mare, atunci ce sperante de redresare sa avem? Cel putin ca semnal, noua putere era obligata sa ia cateva masuri de restructurare a statului: reintregirea salariilor nu da decat semnalul ca statul are nevoie de si mai multi bani pe viitor, deci statul creste pe cand zona privata care produce, sa se pregateasca de taxe si mai mari.
Sa trecem acum la ce consecinte poate aduce intrarea in insolventa a uneia dintre cele mai mari companii romanesti care – dupa cum spune Dan de la trenduri – produce energie din nimic. Este intr-adevar paradoxal cum o companie cu un asemenea monpol, cu o asemenea mostenire si cu cea mai ieftina si low-tech sursa de energie descoperita sa fie nevoita sa intre in insolventa si chiar sa aiba cifrele contabile care sa justifice aceasta intrare. Paradoxul este pana unde a mers furtul: au furat efectiv tot, nu au lasat nimic, nici macar nu au lasat prostii (adica baietii “destepti”) o rezerva ca sa nu extermineze “gazda” pe care o paraziteaza.
O prima consecinta pe care as vrea sa o tratez este validarea lui Diaconescu. Vrem, nu vrem, inca o data Dan Diaconescu are dreptate ca “ciocoii fura tot”. Toata zarva asta cu Hidroelectrica ii va da mult material si de data asta chiar va avea dreptate: ciocoii exista si au pus gheara pe averea tarii. Tusia Mari si unchiul Nelu de la tara il vor vota si mai convinsi acum pe Danut pentru ca au inca o dovada ca ce zice el este corect.
O a doua consecinta este lovitura puternica pe care orice proiect major de infrastructura o va primi. Nu ma refer doar la problemele pe care le au acum bancile care au credite date catre Hidroelectrica si spaima pe care o vor avea pe viitor in creditarea oricarei compani de stat. Pe langa finantatori, multi alti privati se vor uita de doua ori inainte de a incepe vreun proiect mare impreuna cu statul, sau vor taxa mult mai mult dinainte si vor fi mult mai atenti. Toti vor gandi: daca pana si Hidroelectrica a intrat in insolventa, atunci orice este posibil, ce ma fac daca astia maine-poimaine imi trag tzeapa? Spaima blocajelor la plati doar trecuse, scandalul arieratelor nici nu s-a calmat de mult si acum inca un motiv serios de ingrijorare pentru oricine va avea de a face cu statul pe viitor.
Putina lume a facut valva cand cam acum o luna se zvonea ca si Posta Romana o sa intre in isolventa. Si mai putini insa stiu cate firme de comert electronic au taiat de tot colaborarea cu Posta Romana de vreme ce le-a fost frica sa nu fie ei cei care isi ia tzeapa mai ales ca oricum Posta Romana este un foarte rau platnic ca sa nu mai vorbim de celelalte defecte.
Se observa deci un trend: din ce in ce mai multe companii de stat au probleme si asta din cauza furtului si a ineficientei. Incet, incet, problemele se agraveaza, statul este nevoit sa pompeze bani in companiile care sunt pe minus in conditiile in care primeste din ce in ce mai putini bani de la cele aflate pe plus. Se creaza deci o spirala a fluxului de bani, o implozie a finantarii care coroborata cu o scumpire a creditarii care va trage cu sine inevitabil o ajungere la cotele de alarma, rezulta prapad sigur.
O singura speranta exista: ca USL sa fi facut miscarea asta pur si simplu pentru a taia macaroana scurgerilor si pentru a curma pentru totdeauna acest furt legal. Foarte greu vor rezista insa PSD-istii tentatiei, avand in vedere marimea ciolanului. Abia la profiturile pe anii viitori ale companiei vom vedea insa care este adevarul si abia daca contractele vor fi toate publice si totul va fi cat mai transparent, cum este normal intr-o companie de stat. Este totodata probabil ca doar asistam la o schimbare a garzii, desi pana acum in Romania schimbarile de garda s-au facut destul de linistit. Ca o mica paranteza, o verisoara profesoara imi spunea ca la ei in scoala “trecerea” s-a facut destul de linistit, vechiul director si-a dat singur demisia, nu a fost nevoie de presiuni. Aviz lui Ponta care zicea ca ei vor pune capat politizarii si vor pastra oamenii capabili. Canci! Nu au pastrat nimic, nu capabilitatea ii intereseaza pe ei ci ciolanul.
Dar de unde si pana unde disolutie? Oare putem trece de la o mica recesiune, sau poate chiar o criza mai prelungita la o disolutie? Pentru a ne raspunde la aceasta intrebare, este de ajuns sa ne uitam la greci si sa vedem ei ce zic? Milioane de euro care se scot din banci zilnic, companii mari care se retrag (Carrefour), altele care isi scot profitul zilnic din Grecia in fiecare noapte (Vodafone), banci care nu se mai pot imprumuta de la BCE ci sunt mentinute pe linia de plutire doar prin fonduri de la Banca Nationala a Greciei, lipsa tratamentului pentru bolnavii de cancer, blocarea oricaror proiecte de infrastructura, chiar si a celor aflate pe ultima suta de metri, dar mai presus de toate o datorie imposibil de platit si lipsa oricarei perspective.
Aveam de gand sa pornesc un nou serial despre disolutia societatii, asa cum o vad eu desfasurandu-se la nivel global, tocmai pentru a-mi proba parerile si pentru a incerca sa conturez cateva perpective despre ce ne poate rezerva viitorul noua, romanilor, pentru ca la nivel global si in special in lumea vestica este destul de clar ca vantul inghetului abia a inceput sa bata. De la gand la fapta, a inceput deja o noua revolutie la Bucuresti, asa ca probabil nu voi fi foarte coerent in expunerea unei mici introduceri despre ce inseamna si pana unde poata sa mearga dizolvarea societatii in forma ei actuala, avand in vedere tensiunea momentului care nu putea sa ma lase rece, oricat de important ar fi ca atunci cand conducem in curba sa privim deja dincolo de ea.
Inevitabil, in tratarea problematicii ar fi normal sa pornesc de la descrierea impactului pe care criza prin care trecem a avut-o in declansarea acestei disolutii si care sunt etapele declinului incepand de la dezumflarea bulei imobiliare si criza creditelor din SUA din 2008 si pana la haosul final in care va cadea omenirea dupa ce va fi trecut deja printr-un al Treilea Razboi Mondial – consecinta inevitabila a actualei crize. Ca o paranteza, criza prin care trecem este numita in mod gresit ca fiind o criza financiara, a creditelor sau a datoriilor, ea fiind de fapt o criza totala a societatii. Nu o voi face insa acum aceasta descriere a etapelor, de vreme ce articolul se doreste a fi o introducere. De data aceasta voi analiza in principal lucrurile printr-o perspectiva spirituala, desi o asemenea tentativa este foarte periculoasa si cu mult peste puterile mele. Nu trebuie insa sa fii mare vizionar ca sa vezi ca lumea de azi este intr-o stare destul de putreda. “Suntem inecati in sange pana la gat” – spune Pr. Tanase de cate ori are ocazia pentru a descrie macelul pe care poporul roman il face cu copiii nenascuti, prin avort. “Cerul este atat de intunecat incat numai o furtuna il poate limpezi” – ne marturisea profetic pr. Ilie Moldovan cam acum 7-8 ani la o inltanire a Asociatiilor Provita Ortodoxe in care incercam sa facem un plan de lupta impotriva imultirii alarmante in randul romanilor a celui mai mare pacat pe care il poate face cineva – avortul. Daca doi preoti care probabil au spovedit mii de oameni si cunosc in profunzime sufletul romanesc au putut sa emita asemenea diagnosticuri pentru boala care a lovit in poporul roman dreptcredincios, ce putem spune despre lume in general sau despre vest catre care ne indreptam privirea de 22 de ani?
Avem asadar premizele pentru o furtuna care sa limpezeasca cerul intregii planete si este uimitor ca traim aceste vremuri. Un prim semn de intrebare pe care poate si-l pune cineva este: ne pedepseste Dumnezeu? Doar pana si crestinii “nepracticanti” stiu ca Dumnezeu este bun si milostiv. Pedeapsa lui Dumnezeu nu este altceva decat lipsa ajutorului lui Dumnezeu in urma propriilor noastre fapte si a ignorarii poruncilor Lui. Prin ignorarea poruncilor, ba chiar prin calcarea acestora si decaderea din legatura cu Dumnezeu, nu facem altceva decat sa suportam direct consectintele faptelor noastre cele rele. Fara poruncile lui Dumnezeu, omul este cel mai fioros animal si chiar daca uneori reuseste sa ii sfasie pe altii si sa fie un bun pradator, vine ceasul cand fiecare este pradat de o bestie mai mare si asa am ajuns ca societatea sa fie o jungla. Toate falsele decoruri in spatele carora ne ascundem adevaratele porniri si intentii nu sunt decat o spoiala numita societatea moderna. Cand va veni vremea, mastile se vor da la o parte si monstrii din noi vor iesi la iveala si se vor manifesta fara conventii si fara politeturi.
O alta intrebare care poate ii framanta pe multi este: chiar nu exista solutie? Il schimbam pe Basescu, Sarkozy si Obama, distrugem capitalismul si rezolvam problema. Asa cum si francezii au incercat prin revolutie, taiarea capetelor nu va rezolva nimic cata vreme locul balaurilor rosi il vor lua balaurii albastri asa cum s-a intamplat in 89. Intelegerea iminentei dezastrului este greu de acceptat din diverse motive si variaza de la om la om. Unii sunt prea optimisti din fire si trateaza cu superficialitate simptomele. Un exemplu de astfel de comportament este ignoranta politicenilor romani la semnalele crizei. Dintre cei care totusi inteleg gravitatea situatiei, mai exista o categorie de optimisti care se bazeaza prea mult pe mila lui Dumnezeu si sunt siguri ca pentru rugaciunile Maicii Domnului, Dumnezeu ne va scoate si din aceasta criza cu bine, doar cu cateva gauri in plus la curea, in rest totul o sa ramana la fel. Inca ma amuz uneori (singur ca prostul) aducandu-mi aminte cum agaricii de la Trinitas TV faceau emisiuni despre criza in care incercau sa induca ideea ca totul este de fapt o manipulare mediatica ca sa streseze lumea, criza nu exista nu adevarat. Se vor fi gasit si pe Titanic multi care erau siguri ca acesta nu poate fi distrus iar daca ciocnirea cu icebergul nu putea fi negata acestia erau siguri ca ingerii vor veni si ii vor salva si vor scapa astfel de inec, deci se multumeau sa zica un Doamne-miluieste! la un pahar de wisky. Din categoria celor care inca mai cred ca societatea va continua sa existe ca si pana acum – cu cateva mici tulburari – mai fac parte si cei care cred ca oamenii se vor pocai si prin urmare Dumnezeu ne va cruta, asa cum i-a crutat pe niniviteni. Chiar si multi sfinti ne indeamna sa luam exemplu de pocainta de la niniviteni, mai ales cand vorbesc despre virturiile postului si ale pocaintei. Ce putem intelege foarte greu din acest exemplu este ca apelul ne este facut mai ales individual, ca natie foarte greu vom putea sa ne pocaim de vreme de raul este mai raspandit decat cancerul iar ca sa se pocaiasca lumea intreaga … numai Dumnezeu poate face o asemenea minune. Singura certitudine pentru mine ca persoana este colapsul societatii. Iata ce ne indeamna Sf. Ioan Gura de Aur:
Şi care-i pricina că a strâns sorocul lor la o vreme aşa de scurtă? (adica de ce le-a cerut Dumnezeu doar trei zile de pocainta) Pentru ca să înveţi cât de bună a fost fapta păgânilor niniviteni, care în trei zile au putut să îmblânzească urgia lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi să te minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care s-a îndestulat numai cu pocăinţa de trei zile pentru atâtea greşale, şi tu să nu cazi în desnădăjde chiar dacă ai păcătuit mult. (sursa)
Desi sfantul se adreseaza lumii intregi, cand salvarea lumii este dependenta de actiunea tuturor oamenilor ar fi bine sa fim sceptici si sa ne pregatim de ce este mai rau, luand seama la noi insine si asteptand ploaia caci am fost avertizati ca asa cum da soare si peste cel bun si peste cel rau, Dumnezeu va face asemenea si cu ploaia.
Care este de fapt problema de capatai? – este o alta intrebare. Adica, ce probleme sunt atat de mari incat destramarea societatii este inevitabila? Si cum de nu vor reusi sa mentina societatea tocmai oamenii de azi care sunt atat de destepti, au Facebook si IPhone-uri, au supercalculatoare si nave spatiale. Raspunsul la aceasta intrebare nu este insa unul singur. Anul acesta, azi, acum s-au cumulat atat de multe probleme incat numai enumerarea si detalierea lor ar necesita scrierea unei carti: criza creditelor, criza financiara, criza datoriilor, criza alimentara, consumarea petrolului, cresterea populatiei, extinctia animalelor, incalzirea globala, criza capitalismului, etc. Ba chiar si spaima anului 2012 se adauga acestor probleme, incat efectul psihologic asupra oamenilor va fi augmentat de aceasta aberatie iar cum pentru ca un parah sa dea pe langa nu are nevoie decat de o picatura in plus, nu ar fi aberant sa speculam ca poate tocmai 2012 sa adauge si mai mult gaz pe foc.
Este aceasta Apocalipsa? – o intrebare justificata dar total neinteresanta pentru mine de vreme ce sfarsitul meu este mult mai dramatic pentru mine decat sfarsitul omenirii intregi. Imi este cu totul de mirare de ce oamenii sunt atat de preocupati de apocalipsa si nu se gandesc ca de fapt a deslusi sau a nu deslusi semnele timpului nu ma ajuta pe mine cu nimic. Este adevarat ca daca voi intelege si daca ingerii imi vor descoperi aceste semne, probabil ma voi bucura si voi da slava lui Dumnezeu pentru aceste descoperiri, dar cautarea mea dupa niste raspunsuri atat de grele nu ma face decat sa imi consum energia aiurea. Personal, am inceput sa inteleg ca mult mai importante decat detaliile sfarsitului sunt de fapt sfaturile si indrumarile mentionate in apocalipsa si de care multi din cei care iscodesc semnele nici nu stiu ca exista. Iata doar o mostra de astfel de sfaturi minunate extrase din apocalipsa:
Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21,4)
Totodata, Cartea Apocalipsei are menirea sa ne arate cat de departe suntem de cunoasterea tainelor lui Dumnezeu si sa ne indemne sa cautam sfintenia si luminarea mintii, iar acestea nu vin prin activitati de investigatii politiste si munca de detectivi “spirituali”.
Iata deci cateva idei – putin coerente, asa cum am promis – care constituie un prim articol dintr-un serial pe care intentionez sa il continui. Astept comentarii si promit ca voi tine cont de ele in urmatoarele episoade.
Standard & Poors a micsorat outlook-ul asupra datoriei SUA de la “stabil” la “negativ”. Nu au avut inca curajul sa schimbe ratingul – care a ramas la AAA – ci doar outlook-ul. Nu prea stiu eu exact ce inseamna outlook-ul si ce importanta are. Nu pun baza prea mult nici pe S&P – la urma urmei ei sunt aia de dadeau ratinguri mari creditelor junk pe care bancile americane le vindeau fondurilor de pensii si investitorilor ignoranti.
Dar s-a intamplat ceva cu miscarea asta, oarecum eu o sesizez ca o prima unda de soc a unui cutremur mult mai mare care va urma. Nu din cauza caderilor burselor am aceste temeri ci din vocea tremuranda a unui administrator al unui fond de investitii intr-un interviu dat la Bloomberg. Nu stiu cate filme distopice ati vazut, dar figura acestuia imi aduce amite de intro-urile din aceste filme in care un “oficial” sau “expert” discuta despre catastrofa care se va desfasura si incearca sa acopere aparentele printr-un mesaj sceptic la eventualele evenimente negative care s-ar putea intampla si transmite incurajari.
Este uimitor cum se balbaie inclusiv reporterul si pune intrebari stupide de genul: chiar trebuie sa luam seama la ce zice S&P? Lol, ce mai intrebare. Pai sa ne uitam la cum a evoluat bursa azi si la pretul aurului care a atins azi all time high.
Intr-adevar S&P nu face decat sa puna stampila pe un diagnostic care se scrie singur zi de zi: cancer. America e bolnava de cancer, toata lumea s-a infectat de acest cancer si buba urmeaza sa explodeze.
Ce avem noi de facut in aceste conditii? Desi presedintele ne indeamna sa aram hectarul din spatele curtii si sa nu mai pierdem timpul la tarabe dintr-o aroganta dusa la extrem, gura mincinosului adevar graieste. Fara sa stie, Basescu ne da solutia in fata crizei: agricultura de subzistenta. Nu glumesc, am explicat mai pe larg aici, inca din 2009.
