Tag: restructurarea romaniei

Restructurarea României [3]: Economia – partea I

One comment

Episoade precedente:

Voi incepe capitolul restructurarea economiei cu nota ca restructurarea oricarei economii este un termen impropriu intr-o oarecare masura. Economia oricarei tari dezvoltate este in continua transformare si restructurare, necesitatea reinventarii si readaptarii fiind chestiuni de fiecare zi. Marfa la piata trebuie sa fie mereu proaspata. Vanzatorii de la piata trebuie sa aiba mereu produse proaspete , produse cerute de oameni (nimeni nu cumpara pe la noi carne de caine desi in China exista chiar un festival [1]) si preturi acceptabile: nici prea mari incat sa nu se vanda, nici prea mici incat sa nu renteze. Pentru a face fata in piata, pietarii au o munca foarte grea si complexa si trebuie sa fie mereu atenti la tot ce se intampla in jurul lor, in tara si in lume in general de la cat de mult vinde vecinul, cat de potrivit este pretul la care vinde comparativ cu marfa pe care o mai are si pana la cursul valutar sau pretul benzinei.

Cu toate acestea, o tara subdezvoltata ca Romania are nevoie de ceea ce inca din anii 90 numim generic restructurare, fiecare “specialist” intelegand prin restructurare cu insa cu totul altceva, ca sa nu mai zicem de politicieni sau de omul de rand. Realitatea este insa ca Romania inca nu a intrat pe piata globala, sau cel mult are o taraba in afara pietei, undeva intr-un colt precum o taranca batrana care si-a jumulit si ea cateva cepe din curte si doi morcovi si s-a gandit sa isi incerce norocul la oras sa scoata un ban pentru ulei.

In tratarea subiectului restructurarii economiei romanesti poate ar fi logic sa incepem cu istoricul. Insa cred ca s-a discutat atat de mult despre istoric si am avut atatea lectii neinvatate incat nu are nici un sens sa mai pierdem timpul cu ce a fost. Traim vremuri atat de tulburi incat chiar si cei care au fost in top pana acum, daca vor sa ramana in top, trebuie sa se uite mult mai atent spre viitor decat spre trecut, poate cel mai clar exemplu fiind Japonia: o economie de top care refuza sa accepte schimbarea si se agata de un model de succes depasit de mult timp, avand doar firave tentative de adaptare la nou si iesire din groapa pe care si-o sapa singuri prin “revolutia” denumita “abenomics” care a distrus practic moneda si sistemul bancar japonez, in prezent acesta supravietuind pe perfuzii.

Contextul global

Criza financiara din 2008 si tentativele de gestionare a efectelor acesteia prin tiparirea de moneda, transferul datoriilor de la banci spre stat si manipularea dobanzilor a fost un subiect pe care l-am tratat indeajuns pentru a nu repeta multe idei. Voi face insa un scurt rezumat.

Mai intai sa reamintim proverbul chinezesc: orice criza este o oportunitate. Sunt multe tari care au beneficiat din plin de criza financiara si efectele ei. Voi lua doar un exemplu: Germania ale careri exporturi au explodat in perioada post-criza. Dar nu doar exporturile au depasit recorduri, propulsand Germania in competitie directa cu SUA pentru locul 2 in ultimii ani. Toti indicatorii Germaniei sunt uimitori de rezilienti la problemele cu care se confrunta alte tari din UE desi contextul este acelasi pentru toti. Succesul Germaniei nu este insa deloc intamplator ci este rezultatul adaptarii si ajustarii continue la lumea globala a unei tari care trage in spate intreaga Europa, fiind insa in pragul unei detasari de balast care o va putea duce in cativa ani fara probleme in pozitia de top pe mai multe criterii, nu doar pe cel al exporturilor.

Asistam in ziua de astazi din punct de vedere economic la o refacere a centrelor de putere, dupa parerea mea, mai bine zis la cantecul de lebada al Imperiului Anglo-American care va duce probabil la o multi-polaritate in care competitia pe plan economic va fi fioroasa si nemiloasa cu pierzatorii, oferind totodata avantaje si un statut incredibil castigatorilor. Cu sau fara un nou razboi mondial, viitorul este al economiilor care adopta noile tehnologii si au capacitatea sa gestioneze crizele sociale care se nasc din frecusul produs pe piata muncii de aceste schimbari rapide.

Pe langa criza creditelor inceputa in 2008 si ale carei consecinte nu au fost deloc rezovlate ci doar amanate si “coafate”, asistam in paralel la o noua revolutie industriala cauzata de tehnologie. Sunt mai multe directii de influenta a tehnologiei, unii compara trecerea actuala cu revolutia industriala care a schimbat total agricultura si productia in masa. Eu cred ca fiecare “revolutie” are specificul ei si e prea devreme sa le zicem ca sunt la fel si ca omenirea se va “adapta”. In general, cand vine vorba de tehnologie cel mai mult se discuta despre roboti, cum robotizarea ia locurile de munca ale muncitorilor. In SUA mai ales, s-a ajuns deja in punctul in care in discutiile cu privire la omologarea vehiculelor autonome, principala problema nu mai e siguranta acestora cat siguranta locurilor de munca ale soferilor de camioane si tiruri care constituie unul dintre cele mai raspandite locuri de munca intr-o tara in care fabricile au fost deja mutate de ceva ani fie in China fie in Mexic si procesul continua, desi sunt zvonuri de “revigorare” a productiei manufacturiere iar alegerea lui Trump este vazuta ca o schimbare de macaz pentru unii in perspectiva masurilor protectioniste.

Cu greu putem discuta contextul economic fara a face cateva referiri si la aspectele politice si sociale. Mai ales in UE unde dezintegrarea a inceput si este de asteptat ca ritmul sa se accelereze, economia va fi supusa unor socuri in continuare, Brexit-ul fiind doar un mic “intro” in noua epoca de volatilitate care va matura la pamant mai ales cu economiile slabe.

Desi destramarea UE ne poate afisa o perspectiva pesimista, sunt insa nunante de optimism pe care le putem intrevedea, mai ales intorcandu-ne la proverbul chinezesc amintit mai sus: orice criza este o oportunitate. In UE, pe langa procesul de dezintegrare si incertitudinea viitorului, mai avem o amenintare: iarna demografica. Populatia imbatraneste si in ciuda tentativelor de “improspatare a sangelui” prin afluxul de imigranti, depopularea va avea implicatii puternice in economie in principal prin scaderea cererii. Daca in privinta locurilor de munca, robotizarea poate prelua declinul fortei de munca si poate mentine si chiar creste considerabil productivitatea, cum consumul scade, inevitabil modelul actual economic bazat pe credit si crestere continua va fi imposibil de mentinut. Din punctul de vedere al problemei demografice, UE este in urma Japoniei, fiind urmata de China indeaproape, SUA fiind insa ferita tocmai din cauza imigratiei, mai ales de populatie latino. Nu doar ca SUA are acces discretionar la forta de munca din sud, dar chiar populatia hispanica integrata deja are un aport semnificativ la natalitate, problema consumului in SUA fiind doar consecinta a inechitatilor sociale si a distrugerii clasei de mijloc mai degraba decat a declinului demografic cum este in Japonia sau UE.

Am putea spune ca dobanzile negative sunt o tentativa de rezolvare a conflictului intre necesitatea cresterii continue a creditului si scaderea consumului la care daca mai adaugam cresterea productivitatii datorata noilor tehnologii avem o reteta perfecta pentru o noua catastrofa economica chiar si fara a aminti de tensiunile sociale si politice. Totodata, exista sperante ca tarile emergente si sarace vor prelua cererea de consum si vor echilibra aceasta scadere permitand o aterizare lina a motoarelor de productie. Insa criza financiara din 2008 a produs o spaima de credit si de investitii, tarile emergente si sarace fiind condamnate la cresterea prin forte proprii, oricat de mici ar fi dobanzile si oricat de mare volumul de credit in tarile dezvoltate, canalele de scurgere a banilor inspre cei saraci fiind aproape blocate incepand din 2008. De asemenea, tot ce s-a intamplat dupa 2008, ne da de inteles ca aceasta speranta este desueta: periferiile nu au fost pana in prezent decat falii de frecus intre marile puteri, zone de razboi fie armat, fie financiar, fie geopolitic si nicidecum oaze de speranta, teritorii de expansiune pentru marile economii unde sa isi creeze noi piete si de unde sa importe forta de munca necesara prin prisma declinului democrafic. Exista evident exceptii: Mexicul este un exemplu fericit de periferie subdezvoltata care a castigat foarte mult in urma crizei din 2008 prin accesul la finantare relativ ieftina si intarirea legaturilor cu SUA atat prin prisma schimburilor comerciale cat mai ales prin transferul fortei de munca si a finantelor. Romania-UE este de asemenea un alt exemplu similar: criza din 2008 a produs o reducere atat de drastica a dobanzilor incat finantarea ieftina a permis expansiunea companiilor din vest inspre est, ecoul cresterii explozive a exporturilor Germaniei auzindu-se pana in vestul tarii unde companii germane s-au gramadit sa investeasca, celelalte “teritorii” de productie fiind deja epuizate.

Am mentionat ca cu greu putem ignora aspectele sociale ale celor trei principali factori determinanti asupra economiei globale din prezent: criza financiara, tehnologizare (robotizarea) si demografia.

In primul rand, criza financiara ca efect al unui sistem financiar corupt cu multe imbarligari cu clasa politica a lovit puternic in clasa de mijloc care deja suferea efectele tehnologizarii: un proces de mai multa durata doar cu puseuri de accentuare in unele momente post criza si cu amenintari puternice mai ales in viitorul apropiat (1-2 ani).

Nu intamplator se intampla ca in unele tari sa se discute deja despre venitul minim garantat, oferit de stat – in prezent apanajul doar al unor tari foarte bogate din Orientul Mijlociu unde abundenta de petrol le ofera conducatorilor posibilitatea sa cumpere oficial de la cetateni “pacea si buna-intelegere” in schimbul unui os aruncat pentru ros. As aminti aici Arabia Saudita, o tara ramasa in urma cu cateva secole din punt de vedere politic – monarhie absolutista – care insa ofera un trai inimaginabil cetatenilor sai.

De ce sunt importante aspectele sociale din punct de vedere economic? Oricat de dezvoltata ar fi si oricat de abstracte ar fi institutiile, economia este totusi consecinta participarii oamenilor. Iar cand oamenii nu mai cred intr-un sistem si participarea lor la acel sistem este redusa sau taiata total, avem un factor de influenta “lichid” si greu de cuantificat si analizat asupra economiei. Iata doar un exemplu de fenomen: noua generatie (milenialisti) au o cu totul alta mentalitate cu privire la detinerea de bunuri: nu doresc masini, nu doresc sa fie proprietari, nu se casatoresc, prefera in schimb sa calatoareasca, sa petreaca timpul jucandu-se in loc sa invete sau sa munceasca, nu sunt la fel de interesat de independenta economica ca parintii lor desi stau departe de credite. Sunt mai altruisti, sunt preocupati mai mult de sensul muncii lor si de conditiile de munca decat de salariul incasat sau de brandul pentru care lucreaza. Sau: generatia baby-boomers din SUA. Desi a trecut prin toate crizele si prin toate socurile de-a lungul anilor, mereu adaptandu-se si crezand in principiile liberale conform carora atunci cand cazi trebuie sa o iei de la capat si sa te ridici, ajunsi acum in pragul pensiei si fiind pus in genunchi de criza creditelor si de scaderea nivelului de ajutoare sociale (pensii / sanatate) au incetat sa mai creada in capitalism si se considera asupriti de “1%”. Prin urmare, adera usor la ispita populismului votandu-l pe Trump care le promite “a fair deal”. Problema este ca oricat de doritor ar fi Trump sa ii ajute, “marea intoarcere” a locurilor de munca este imposibila la fel cum epoca marilor intreprinderi si combinate ceausiste care ofereau un loc de munca sigur si un salariu bun nu s-a facut si nu se va mai face pe meleaguri mioritice.

Astfel de fenomene se intampla in toate tarile din lumea dezvoltata cu putine exceptii (cum ar fi Germania). Clasa mijlocie majoritara in trecut are probleme cu gasirea locurilor de munca si mai ales a locurilor de munca bine platite si se simte tradata de politicieni, cautand himere si votand populisti cu planuri care mai care mai fantasmagorice cum am avut parte si noi recent. Insa care pot fi riscurile? Ce pot strica politicienii populisti si cum pot influenta economia globala?

Acest raspuns necesita tratat separat. Un PSD populist nu poate afecta cu nimic Germania, pe cand taxele vamale ale lui Trump pot distruge Mexicul si pot produce unde de soc greu de analizat in intreaga economie.

Atacul asupra institutiilor este de asemenea o alta manifestare a populismului. Sunt multe exemple aici, insa voi aminti unul general mai peste tot: atacul asupra bancilor centrale. Rele sau bune, conduse de luminati sau de “luminati”, pana acum bancile centrale au condus lumea asa cum a fost. O lume fara banci centrale sau in care bancile centrale sunt conduse de … popor sau de “reprezentantii” poporului, sau chiar o lume fara banci centrale nu stim cum ar putea arata desi Rusia sau China ne ofera un exemplu. Chiar daca insa bancile centrale nu vor fi anihilate prea curand – presiunea aceasta poate duce la schimbari majore in modul de functionare al bancilor centrale, fenomen deja aflat in desfasurare. As aduce aici ca exemplu Japonia unde presiunea politica a impins banca centrala pana in achizitia de actiuni, un faux-pas din orice punct de vedere am privi cu privire la activitatea si modul de operare al unei banci centrale.

Desi cu siguranta mai relevant pentru analizarea perspectivelor economice ale Romaniei ar fi o privire mai apropiata, mai imprejur, am incercat o imagine globala tocmai pentru ca voi incerca sa proiectez o viziune de jucator global al Romaniei dincolo de complexele si constrangerile actuale, majoritatea fiind doar reflexe ale unei tari captive in diverse imperii de-a lungul anilor. Spargerea acestei mentalitati si gandirea “in afara cutiei” este principala provocare pentru romani, atat pentru politicieni si factori decidenti cat si pentru poporul de rand. Exista insa sperante ca tanara generatie fiind deja conectata la “satul planetar” si relationand de la egal la egal cu oameni din intreaga lumea, sa poata gandi altfel si sa poata face planuri mari, indiferent de matricele de operare actuale.

Desi princiapala intrebare care este rumegata continuu in presa romaneasca in prezent este destramarea UE si necesitatea ca noi “sa jucam un rol in UE”, “sa aparam democratia si libertatea” si alte mantre, in fapt principala intrebarea a noastra ar trebui sa fie cum putem sa taiem piedicile care blocheaza tinerii antreprenori si micile companii romanesti care ar putea fi marile corporatii de maine care cuceresc lumea sa se nasca si sa dezvolte. Poate tocmai spargerea UE ar insemna o noua oportunitate pentru refacerea pe fundamente sanatoase a economiei romanesti de maine. Cum s-ar putea intampla asta vom vedea in urmatoarele articole din serial.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] Dog butcher brandishes blood-stained meat cleaver with a chunk of animal flesh hanging off it as she chops up a carcass ready for the dinner plate at China’s Yulin Dog Meat Festival

Restructurarea Romaniei [2]: Apararea

9 comments

Vezi si RESTRUCTURAREA ROMÂNIEI [1] – INTRO

Cat de bine pregatita este apararea unei tari se poate vedea doar in vreme de razboi. Oricate lucruri bune sau rele am spune despre armata romana si despre beneficiile sau problemele apartenentei la NATO, in fapt toate sunt speculatii. Doar adevarul unui viitor conflict ne va spune cu adevarat cum stam la capitolul aparare. Asta nu ne impiedica insa sa facem un diagnostic si sa obsevam cateva lucruri certe.

Un lucru cert este ca armata romana nu este prea grozava daca privim prin prisma potentialului de impact regional. Practic, regional impactul armatei romane este zero daca nu chiar pe minus, avand in vedere ca teritorii ale Romaniei sunt inca sub ocupatiei ruseasca, ca sa nu mai zicem de bazele cedate americanilor pe degeaba. Da, stiu, asta tine de tratate si de cursul istoriei. Armatele insa decid cursul istoriei si cert este ca Romania a pierdut oportunitatea sa ajute Moldova in conflictul cu Transnistria intr-un moment in care acest lucru tinea doar de vointa politica. Ma refer bineinteles la anii 90 si la ce s-a intamplat de-atunci incoace. Moldova sub ocupatie este poate cel mai clar indiciu al neputintei si al slabiciunii actuale a Romaniei.

Poate suntem obisnuiti sa gandim ca atat putem noi, ca nu putem sa facem fata vicisitudinilor istoriei sau, dupa cum spunea un tovaras, “meandrelor concretului” – o expresie fumoasa care poate denota apogeul gandirii iliesciene. Am crescut la scoala fiind invatati ca, noi mereu am fost inconjurati de mari imperii si ca este o minune simplul fapt ca am rezistat atatia ani si ca nu ne-am pierdut identitatea. Evident, putini elevi realizeaza ca grecii sau polonezii, de exemplu, au fost intr-o situatie mult mai dificila decat noi si ca desi istoric au avut vicisitudini mai mari ca noi, se afla deasupra noastra cam din orice punct de vedere.

Mentalitatea este extrem de importanta cand vorbim despre lucruri importante cum ar fi planificarea, strategia si obiectivele. O mentalitate decadenta, slabita, complexata si inchistata in limite stabilite de curente de gandire care nici nu stim de unde vin si cui apartin, nu poate sa planuiasca lucruri mari. Informarea corecta si deschiderea mintii dincolo de status quo-ul cu care suntem obisnuiti ar fi indeajuns pentru a pune unele intrebari si a deschide unele perspective cu totul diferite. Bunaoara, nu doresc decat sa amintesc ca nu intotdeauna romanii au fost la fel de slabi si neputinciosi ca in vremurile de astazi. Moldova lui Stefan cel Mare era la fel de inconjurata de “mari imperii” ca si in alte vremuri, in schimb Moldova lui Stefan cel Mare era o mare putere regionala care nu doar ca nu se supunea “tavalugului istoriei” si strica planurile imperiilor dimprejur, dar ajunsese in anumite momente sa puna probleme de securitate acestor imperii (a se vedea incursiunile lui Stefan cel Mare in Polonia) sau era un “jucator” in deciderea politicii tarilor inconjuratoare (a se vedea influenta lui Stefan cel Mare in Tara Romaneasca).

Nu as dori sa trec mai departe peste mica paranteza cu Stefan cel Mare fara a pune cateva intrebari cu privire la succesul Moldovei din vremea lui Stefan cel Mare. Tin sa mentionez mai intai ca nu am citit prea multa istorie si desi sunt foarte pasionat de Stefan cel Mare si citesc tot ce pot, nu am pretentia sa emit teorii si ipoteze istorice. Insa as dori sa pun ca intrebare urmatoarea chestiune: in ce masura Moldova lui Stefan cel Mare isi datoreaza succesul doar lui Stefan cel Mare sau si calitatii poporului din vremea sa. Nu degeaba a ramas denumirea lui Stefan de “cel Mare” [1] dar performanta de durata si amplitudinea impactului domniei sale sunt cu siguranta si concecinta a “materialului” uman cu care Stefan a putut sa realizeze ce a realizat. Este redundant sa facem paralele cu alti mari domnitori, cu alte genii militare sau administrative care insa desi au ramas in istorie prin straluciri de moment, impactul lor nu a fost nici pe departe comparat cu ce a reusit sa faca Stefan cel Mare in Moldova. Sa fie oare explicatia acestei diferente tocmai materialul uman? Oare ce ar fi realizat Mihai Viteazu daca in loc de tradatori ar fi fost inconjurat de patrioti cum a fost Stefan cel Mare? Mi-au ramas mereu in minte cuvintele spuse despre Stefan cel Mare de Parintele Nicolae Tanase: Stefan cel Mare ardea satele din fata navalitorilor, dar le ardea pentru ca stia ca are cu cine sa le refaca. Daca moldovenii nu ar fi fost in cuget si simtiri alaturi de Stefan, s-ar fi rasculat de la prima batalie.

De ce am facut aceasta introducere in tratarea subiectului apararii cu cateva comentarii cu privire la mentalitate? Ce am putea noi oare sa ne propunem din punct de vedere militar si ce vrem mai mult decat avem: o tara libera, indepententa, suverana? He, he, aici s-ar lungi mult discutia. Lansez doar un scenariu de istorie alternativa in care s-ar putea afla Romania de astazi: Romania de astazi ar putea fi o tara independenta pe bune (adica care sa nu se bazeze pe NATO), cu teritorii intregi (altfel spus cu Moldova si Transnistria integrate) si o tara in care niciun politician ungur nu ar avea in ce context sa mai mentioneze cuvantul “Trianon” asa cum niciun mexican nu are curajul sa ridice pretentii asupra Texasului.

In continuare, as dori sa fac o scurta recapitulare a situatiei armatei romane, punctand ulterior cateva realitati si deziderate. De asemenea, vom face un scurt comentariu legat de “sistemul” de securitate al Romaniei, care sistem este unul singur, determinat de singurul tratat actual, mai exact de NATO.

Dupa cum stim, Romania fiind membra a blocului comunist, facea parte din tratatul de la Varsovia, un tratat similar NATO din ziua de astazi. Intreaga strategie de securitate si organizare a armatei sunt evident dictate de tratate si de contextul istoric in care se afla o tara. Comparativ cu NATO insa, tratatul de la Varsovia avea cateva mici diferente: organizarea armatelor statelor individuale era mai independenta decat NATO in care se pune accent si se incearca o unificare cat mai puternica, mai ales prin prisma “standardizarii” armamentului – o formula cu spoiala de specialitate prin care se justifica publicului necunoscator necesitatea ca armamentul sa fie cumparat de la americani. Intreaga distrugere a industriei producatoare de armament a Romaniei s-a facut sub sloganul “alinierii la standardele NATO“.

Nu negam aici diferentele evidente tehnologice intre armamentul american si capacitatile ramase in urma ale industriei romanesti de armament post-decembriste. Insa mai de dorit era pastrarea si modernizarea acestei industrii decat vanzarea ei la fier vechi. Bineinteles, ca oricum toata industria comunista din Romania a fost vanduta la fier vechi, chiar daca doar in acte, unele agregate si materii prime fiind mult mai scumpe decat fierul vechi si constituind obiectul unor afaceri negre odioase. Insa macar industria de armament putea fi crutata, cu putina atentie din partea conducatorilor.

De asemenea, pe vremea tratatului de la Varsovia, fiind perioada Razboiului Rece, armata avea de departe o importanta majora in cadrul oricarui stat, lucru schimbat total in momentul in care am intrat noi in NATO cand principalul interes al americanilor a fost ruperea satelitilor URSS (lucru realizat oricum prin anularea tratatului de la Varsovia) si impingerea granitelor geografice ale NATO cat mai mult inspre Rusia, existand chiar momente in care existau unele discutii despre o eventualitate aderare a Rusiei la NATO. Ulterior aderarii, interesul NATO nu a fost deloc in dezvoltarea unei armate romanesti capabile, aceasta fiind exclusiv misiunea statului roman. Sa nu fim insa tristi: nu doar in Romania s-a intamplat asa, ci in toate tarile satelit ale SUA, dezvoltarea unei armate nu este privita cu ochi buni, deoarece altfel nu s-ar mai justifica cheltuielile si vanzarile complexului militar american, ca sa nu mai vorbim de posibilele “abateri de la cale” cum este cazul Turciei de astazi.

Care era asadar starea armatei romanesti pe vremea comunismului? Era ea una buna sau una proasta, era mai buna ca acum sau mai proasta? Sunt lucruri bune la care sa facem referire sau situatia actuala este una mult mai fericita? Astfel de intrebari pot naste discutii infinite. Eu doresc insa doar sa subliniez ca armata Romaniei pe vremea comunismului putea asigura integritatea teritoriala a tarii, putand tine in sah chiar marele urs, cum s-a dovedit in cazul inabusirii Primaverii de la Praga din 68.

Principalele lucruri care trebuie subliniate cu privire la armata romana dinainte de 89 este in primul rand capacitatea de productie de armament (Romania era un exportator important de armament) si al doilea era capacitatea umana: numarul mare de soldati permanenti si faptul ca exista stagiul militar obligatoriu si fiecare barbat putea sa foloseasca o arma sunt lucruri care desi denigrate, erau un garant importat pentru securitatea tarii.

Poate a venit vremea de o noua paranteza si sa subliniez cat de important este ca fiecare barbat (cel putin) sa fie capabil sa poarte o arma. In primul rand, dupa parerea mea, o tara in care barbatii nu pot sa isi apere nevestele in cazul unei invazii este o tara pierduta. Putini elogiaza performanta Elvetiei de a-si pastra neutralitatea in cel de-al 2-lea Razboi Mondial fara a stii carui fapt se datoreaza asta. Multi pun pe seama sistemului bancar si pe faptul ca Elvetia are destui evrei importanti iar cum evreii conduc lumea, Elvetia a fost mereu ca un fel de refugiu pentru evrei si de aceea si-a permis “luxul” sa fie neutra. Evident sunt prostii, realitatea fiind cu totul alta. Un raspuns final nu poate da nimeni. Cu siguranta conteaza si bancile, cu siguranta conteaza si evreii, insa in cel de-al 2-lea Razboi Mondial, cred ca evreii ar fi fost mai degraba un punct in plus pentru nemti sa-si doreasca ocuparea Elvetiei. Intorcandu-ne insa la capacitatea de autoaparare prin folosirea armelor, in cel de-al doilea Razboi Mondial a fost o discutie intre un ministru neamt si un sef de guvern Elvetian, nemtii amenintand cu invazia pe elvetieni: “domnule ministru – zice neamtu’ – armata elvetiana are x mii de soldati; noi putem trimite oricand y batalioane de soldati cu un numar mai mare de x mii si va vom face praf”. La care elvetianul raspunde “ati uitat sa puneti la numar si milioanele de elvetieni care vor opune rezistenta; nu uitati ca fiecare elvetian are cel putin o arma in casa si ca stie sa o foloseasca”.

Imi cer scuze pentru redarea aproximativa a discutiei de mai sus, din pacate nici nu mai retin de unde mi-a ramas in minte pentru a putea cauta si a oferi tabloul complet si precis al discutiei. Esenta invataturii insa cred ca ramane. Nu vreau sa fac apogeul portului de arma si sunt constient ca pusca nu mai este ce-a fost si conteaza prea putin in cazul unor razboaie totale. Insa, pusca sau pistolul in mana fiecarui cetatean sunt un prim nivel de descurajare a unei invazii militare, cel putin prin prisma resurselor alocate de atacator si al oportunitatii unei invazii.

Avem deci cateva puncte slabe, mai ales in cadrul unui viitor volatil cu tulburari majore din varii cauze (teroristi, refugiati, razboi in tari vecine etc). Faptul ca la romani nu exista dreptul de a purta arma si ca nu este constientizata importanta macar a pregatirii oricarui barbat sa foloseasca arma, ne plaseaza din start in categoria “sitting ducks”.

Daca portul armelor este un capitol inchis, ce putem spune insa despre capacitatea barbatilor de a folosi arma? Si aici stam cum nu se poate mai prost. Armata “profesionista” sub-finantata si prost-pregatita are dificultati pana si in atragerea tinerilor spre aceasta meserie. In SUA, armata are mereu “material” de “carne de tun” din randul claselor sarace (negri, orase distruse economic, zone fara potential etc). La noi insa, tinerii saraci fug in afara si armata are dificultati in a-si constitui personalul, ca orice companie din Romania, de altfel. Problema demografiei este un alt aspect peste care vom sari sumar, nefiind prea mult de spus decat ca este de departe o rana deschisa care va sangera si mai mult in viitor, pe langa emigratie.

Ce solutii ar fi insa, chiar cu declinul populatiei, chiar cu dezinteresul fata de meseria de soldat si de armata in general, ce am putea face pentru a face un pas in pregatirea pentru razboi? Legea privind statutul rezervistilor este un timid pas inainte, insa suntem abia la inceput. Banii vor fi insa problema principala la acest capitol, ca si motivatia de altfel.

Poate a venit timpul sa tratam putin si aspectul motivatiei, altfel zis al patriotismului. O armata, pe langa stimulentul financiar si atractivitatea ca meserie, trebuie sa atraga in primul rand si prin ceea ce se numeste patriotism. Cuvant greu cu multe de spus, aflat insa intr-un declin ireversibil, mai ales consecinta a “integrarii europene” si a globalizarii. Satul global vazut de multi ca o metamorfoza fireasca si binevenita a statelor nationale este o himera care nu face decat sa secatuiasca puterea simbolica a popoarelor slabe, a statelor aflate in disolutie sau reziliente intr-un statut de limbo, de plutire obosita peste timp a unei idei istorice, ramase in suspans pana la viitoarele transformari semnificative. Mai adaugam la cele spuse mai sus si mireasma cufundarii in virtual si a dezinteresului general pentru societate si gasim unele raspunsuri ale lipsei patriotismului si a interesului pe care tara il poate prezenta pentru un cetatean in ziua de astazi.

Un soldat care nu e gata sa isi dea viata pentru tara si nu are constiinta jertfei de neam este un soldat care chiar daca isi va face meseria profesionist pentru a-si pastra locul de munca, nu va putea sa dea totul si nu poate constitui baza unei armate puternice si viguroase. Diferenta intre un soldat patriot si unul doar profesionist si corect este aceeasi ca intre un angajat la o companie de stat si un intreprinzator care munceste zi si noapte pentru familia sa. Primul este atent doar la posibile riscuri (sa nu fie prins de sefi cand se joaca monopoly, sa nu faca greseli pentru care ar putea sa fie taxat pe viitor etc) pe cand al doilea este interesat de rezultatul muncii sale, de succesul sau esecul muncii sale legandu-se intrebarea daca va avea sau nu de mancare si toate celelalte.

Din pacate, armata nu poate face prea mult pentru trezirea sentimentului patriotic al soldatilor sau al viitorilor soldati. Acest aspect tine mai mult de societatea in intregul ei, sistemul de invatamant, politica, religia, cultura care pot sau nu sa nasca si sa mentina treaz sentimentul patriotic. Vremurile post moderne mai ales, prin reformatarea mentala cu ajutorul societatii informationale, pune piedici dificile si provocari majore in toate capitolele enumerate mai sus, de unde intelegem de ce patriotismul are un grad continuu slabit si puseuri desi datatoare de sperante pentru unii, slabe precum arderea unui fitil care sta sa se stinga.

Strategia de aparare porneste de la tratatele existente si de la conjunctura geopolitica. Calitatea si experienta oamenilor implicati in elaborarea si indeplinirea unei strategii de aparare sunt definitorii. Cand insa politizarea a cuprins intreaga societate si partidul numeste pana si directorii de scoli, ce putem spune despre promovarea valorilor si a oamenilor de calitate in cadrul armatei? Nimic! Strategia de aparare este prin urmare un corolar al politicii fiind dependenta de toate constrangerile ei: oportunism, schimbari dese, perspective scurte, lipsa responsabilitatii, irelevanta profesionalismului etc.

O armata puternica cu greu se poate realiza fara o economie puternica. Spun “cu greu” deoarece se pot face multe lucruri si fara bani multi. Eficienta este tocmai arta realizarii unor obiective cat mai mari cu resurse cat mai mici. Misiune grea, mai ales daca nu esti fortat de imprejurari si daca te culci pe-o ureche ca te apara NATO si ca tot ce trebuie sa faci este sa ii lasi pe americani sa-si planteze niste baze de rachete pe ici pe colo sau sa le dai un aeroport-doua, sau se mai trimiti si tu un batalion-doua prin razboaiele murdare ale americanilor in lume.

Dupa ce ca oricum nu avem bani pentru o armata puternica, putinul care il avem a fost cheltuit tot prin prisma “adaptarii la sistemul de securitate NATO” si prin parteneriatul romano-american prin care noi ne angajam sa le cumparam americanilor arme fie ca avem sau nu musai de ele, fie ca avem sau nu prioritati la capitolul respectiv.

Nu cred ca exagerez prea mult daca spun ca armata romana este probabil tratata de americani similar kurzilor in Siria: li se dau ceva “goodies” (niscavai mitraliere sau echipamente nu prea avansate) bineinteles pe bani sau petrol (americanii nu fac cadouri!), li se face training, se fac misiuni comune si sunt incurajati. Cam atata tot. Americanii nu o sa vina sa lupte razboiul kurzilor, insa ii folosesc pe kurzi, impreuna cu alte grupari “partenere” cand e nevoie sa atace Mosul unde isi trimit si ei ceva trupe mai ales pentru coordonare.

Niciodata americanii nu au spus ca le vor oferi mai mult kurzilor, insa probabil kurzii, ca si romanii sunt siguri ca americanii ii vor sprijini in lupta cu marele satan de la nord (Rusia pentru noi, Turcia si Iran pentru ei). Toata strategia kurzilor, ca si a romanilor, se invarte in jurul americanilor. Fara americani, si kurzii si romanii, nu stiu si nu pot sa se lupte. Americanii sunt singura lor sursa de armanent, singurii lor parteneri si gandul ca acolo sus, cineva vegheaza pentru biruinta lor, ii linisteste si ii face sa nu se gandeasca la alte optiuni.

M-am plictisit de cati ani tot explic de ce NATO este efemer si nu mai are multe zile. Va invit sa le cautati daca doriti sa aflati si argumentele. Mereu am atras atentia ca un tratat poate sau nu poate sa fie respectat, de aceea e bine sa nu ne bazam doar pe acest tratat ci sa cautam variante. Nu m-am hazardat sa propun variante, nu am sugerat nici impacarea cu rusii, desi a incerca nu ar fi o crima si nici bazarea doar pe fortele proprii. Sunte insa multe lucruri care se puteau face aceasta toata perioada de pace intre doua razboaie, perioada in care prin mila lui Dumnezeu noi am apucat sa traim.

Dezvoltarea unei industrii de armament care sa produca macar echipamentele de baza ale unei armate si de care avem nevoie urgenta ar fi fost un lucru benefic atat pentru suportul armatei cat si din punct de vedere economic. Daca trebuie sa existe un sector strategic sprijinit de stat, de departe acesta ar trebui sa fie productia de armament. Dependenta de alte tari pentru armament in conditiile in care noi avem o traditie, avem capacitati tehnologice si mai ales resurse umane capabile sa dezvolte o asemenea industrie este nu doar un risc de securitate, dar si o prostie din punct de vedere economic.

Dar de ce ne-am opri la echipamentele de baza? Parteneriatul cu SUA daca ar fi insemnat cu adevarat un parteneriat ar fi presupus cel putin productia in Romania a unui tip de rachete moderne care sa intre in dotarea armatei noastre, prin infuzia de tehnologie americana. Stiu ca exista unele tentative si proiecte de un relativ succes, insa acestea nu pot fi comparate macar cu succesul Daciei in domeniul automobilelor, in conditiile in care noi am avea nevoie de producerea cel putin a unui Skode in domeniul militar, avand posibilitatea (teoretica) de a cere tehnologie si suport din partea marelui nostru partener. Nu voi mai spune prea mult despre industria de apararare decat ca faptul ca noi inca vorbim in 2017 de importanta revitalizarii acesteia denota starea jalnica in care ne aflam si perspectivele si mai slabe prin prisma tulburarilor geopolitice si dificultatilor economice care se vad la orizont.

In recapitulare stam prost cu patriotismul, stam prost la industria de aparare, nu avem nici macar capacitati cantitative printr-o pregatire minimala de rezervisti, toate punctele pozitive care tin de aparare par a ramane existenta unui tratat, care are insa o importanta pusa sub semnul intrebarii in mod accelerat chiar de catre partenerul de baza al acestui tratat. Mai adaugam aici situatia geopolitica grava si sistemul putred de conducere, consecinta a politizarii generalizate din Romania si ramanem cu o armata prost dotata, aflata inca in durerile unei nasteri ca o organizatie relevanta, adaptata realitatilor, cu resurse umane din ce in ce mai greu de gasit, cu resurse financiare mereu sub semnul intrebarii si mai ales cu un sens existential pus continuu sub semnul intrebari de societatea fluida in care traim si in care puterea de simbol a conceptului de tara si neam sunt cel putin aflate in covalescenta. Ne-a ramas totusi mostenirea istorica care poate fi o inspiratie pentru inca un nou inceput.

CONCLUZII

  • nu stim starea actuala a armatei romane, probabil este proasta, exista sanse sa nu fie asa
  • industria de armament este jalnica, armata nu are finantare; fara bani, apararea este imposibila
  • organizarea eficienta si puterea simbolica ar compensa lipsa banilor: armata romana este insa lipsita de ambele
  • tratatul NATO prezinta o minima stabilitate si niscavai sperante; tratatele sunt insa facute pentru a fi desfacute; o baza de cateva rachete la Deveselu nu inseamna in nici un caz ca SUA ne va ajuta cu ceva in caz de nevoie

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

NOTE

[1] DE CE ESTE ŞTEFAN CEL MARE SFÂNT

 

Restructurarea României [1] – Intro

10 comments

Încep un nou serial de articole în care voi încerca să explic pe scurt cum văd eu restructurarea României. Poate aș putea mai bine să scriu un roman SF sau de istorie alternativă despre o Românie utopică, pentru că oricum chestiunile discutate vor fi departe de realitate. Nu din cauza propunerilor pe care le voi face eu, cât mai ales din cauza potențialului pe care țara noastră îl are, care potențial este mereu hiberbolizat dincolo de orice realitate, chiar și în cele mai (aparent) echlibrate opinii.

Îmi amintesc de ce zicea Pleșu într-un interviu cu privire la faptul că noi românii vedem lucurile fie foarte negru (ca la noi nicaieri), fie prea alb (suntem cei mai deștepți, copii noștri câștigă la olimpiade, luăm premii la concursui de invenții etc). Lucrurile nu sunt deloc așa spunea Pleșu: nu suntem nici prea-prea, nici prea-prea …

Eu însa chiar cred că lucrurile la noi sunt nu negre, ci mocirloase, în sensul că este un negru fără nici o speranță. Spun mocirlă în sensul că suntem blocați într-o mentalitate incapabila să schimbe perspectivele sumbre. De vreme ce acțiunea începe cu planificarea care este o construție mentală născuta dintr-o speranță și dintr-o voință, de vreme ce mentalitatea românească este ancorată în negru, speranțele fiind tratate cu umor la noi, iar voința neavând un istoric de exersare, este total neputincioasă, nu este greu să înțelegem de ce mocirla este viitorul nostru. Ce este poate și mai tragic este că mocirla nu este nici măcar stabilă. Starea mocirloasă este într-o dinamică continuă înspre negru, prin experiențele acumulate, prin oportunitățile pierdute și prin rănile sângerânde accelerat de care suferă țara noastră.

Cu privire la acest serial, am de gând sa abordez cel puțin următoarele teme:

1. Apărarea

Ce fel de armată ar trebui să aibă România, ce fel de industrie militară, cum să se comporte în NATO și cum să găsească alternative, cum să se pregătească pentru riscurile existențiale și ce strategii proactive să aibă pentru realizarea unor scopuri mărețe.

2. Economia

Populația săracă este o masă de manevra pentru politruci. De aceea, economia este primul lucru care trebuie rezolvat, prosperitatea fiind singurul garant al unei democrații. O strategie de planificare economică pe termen lung este un domeniu SF, dar aceasta doar la noi, la romani. Mulți acuzăm amintirea tristă a planurilor cincinale. Problema cu planificarea nu era însă întenția și ideea planificării cât implementarea și sistemul cu toate metehnele lui.

Toate statele dezvoltate au planuri și dacă analizam istoric, economiile dezvoltate ale unor țări mici și medii precum România au în spate rezultatul planificărilor. Pentru că o strategie economică este prea complexă (altfel spus, nu mă bag la așa ceva) și pentru că vreau să păstrez legatură cu realitatea, voi încerca o analiza SWOT cu bătaie pe termen mediu și făra a mă lărgi prea mult în alte sectoare în care economia are dependințe (politica, demografia, europenizarea).

3. Învățământul

Un popor educat bine nu va putea niciodată să fie cucerit și chiar dacă va fi cucerit militar, va domina cultural și în timp va rămâne stăpân pe propria moșternire realizând lucruri mărețe. Grecii și evreii sunt doar două exemple. Educația se află la o răscruce la nivel mondial, de aceea oportunitatea României este maximă. Chiar cu un sistem educațional la pământ, atunci când toți pornesc de la zero, șansele de recuperare sunt relativ egale, mai ales când banii nu mai sunt determinanți în dezvoltarea unui învățământ puternic.

4. Politica

Am lăsat la urmă felia cea mai grețoasă. Politica este însă un rău necesar. Politica este de asemenea cea mai mare frână actuală la dezvoltarea României. Dacă ne uitam pe sectoare, România a progresat (chiar daca poate infim) în multe domenii dificile: economic, creștem indiferent de ce partid este la guvernare, militar suntem parte din NATO, comparativ cu alte vremuri (chiar post decembriste) avem riscuri mici (cu câteva paranteze). Politic însă, dacă este să fim sinceri, ne aflăm cam la același nivel din anii 90, dacă nu cumva sub. Manipularile electoratului și negocierile pe ciolan sunt la același nivel, nu există nici cea mai mică cultură politică, nu exista doctrine și discuții pe probleme reale iar calitatea oamenilor implicați în politică este poate mai proastă ca în acei ani postdecembriști când exista avântul și motivația care între timp au dispărut, alungând din clasa politică oamenii de calitate și transformând partidele în grupări infracționale avansate cu oameni de cea mai josnica calitate. În plus, reacția la răul din politica este din ce în ce mai slabă, principala măsura de protest fiind emigrarea.

 

Se pune întrebarea: cine trebuie să se ocupe de restructurarea României și pe spinarea cui trebuie să cadă o astfel de planificare? După parerea mea, fiecare român trebuie să aibă în cap unde ne aflăm și unde trebuie să ne aflăm și să acționeze în consecință. Planul pe care îl voi expune, va fi un punct de plecare, sper, pentru mulți; sau cel puțin, un moment de problematizare. Știu că politicienii noștri sunt foarte buni la strategii, mai ales când se fac pe bani și când contractele sunt date la firmele tovarașilor. Faptul că hoții fură banii statului și își pierd timpul și fac promisiuni pe strategii proaste sau inutile nu înseamna că nu trebuie să facem planuri pentru țară și să punem pe hârtie ce ar trebui să facem.

Evident că ideile mele sunt limitate și inițiativa de a trata un astfel de subiect poate părea unora o inițiativă arogantă sau grandomană, dacă nu cumva plictisitoare. Eu o voi face însă îndemnat de proverbul “toate lucrurile sunt grele înainte de a fi ușoare”.  Deși recunosc că subiectul este cel puțin dificil și deși realizez că inițiativa mea nu va depăși granițele acestui blog, am decis să mă joc puțin cu câteva idei pe care le-am tot amânant, tratându-le ocazional, fragmentar. Neavând prea clară finalitatea și scopul acestui serial, punctul declanșator fiind mai degrabă un impuls venind de nu-știu-unde, voi încerca totuși să pun punctul pe ‘i’ în cele mai importante chestiuni și să justific de ce sunt de părere că emigrarea nu este deloc o variantă proastă pentru tinerii care își doresc un viitor și că poate de afară vor ajuta mai mult la restructurarea României, așa cum dacă un grup de oameni sunt captivi într-o mlaștină, singura lor speranță este ca măcar câțiva să iese afară și să îi scoată și pe ei.