Dominanţa fiscală şi condamnarea la sclavie

O explicare pe larg a conceptului de dominaţie fiscală o găsiţi aici. Una mai pe mediu aici.

România (dar şi Vestul) trece acum prin fenomenul de dominanţă fiscală şi niciun ziar de specialitate, niciun analist economic, nicio emisiune TV şi probabil niciun profesor de economie pe la cursuri, nici măcar nu a amintit acest concept. Deşi este evident inutil şi plictisitor să analizăm o banana country ca România, să o facem noi de dragul popularizării ştiinţei economice.

Isărescu şi Macrostabilitatea

Aminteam în articolul trecut că BNR nu prea urmăreşte reducerea inflaţiei care este primul punct din statut, ci o macrostabilitate care nu are alt scop decât extragerea randamentelor în afară. Această prioritate nu este de ieri de azi, ci de când Isărescu a preluat cea mai stabilă situaţie pe care o putea avea o ţară vreodată în epoca modernă: DATORII ZERO.

Datoria suverană zero

Se discută mult acum despre plata datoriei externe de către Ceauşescu – mai ales pe Tiktok. Se discută cu patimă şi cu multe afirmaţii şi raţionamente ilogice. În primul rând, trebuie făcută diferenţa între utilitatea şi rostul acestei obsesii a lui Ceauşescu de a plăti datoria şi faptul că cei de după au moştenit o situaţie incredibilă care oferea o oportunitate imensă pentru noi, un avantaj competiţional masiv care putea pune România de departe pe locul 1 în cursa cel puţin cu statele fost sovietice.

Plata datoriei a fost un act unic, o incredibilă sforţare cu sacrifici majore, cu periclitarea nu doar a nivelului de trai dar chiar a sănătăţii fizice, mentale, psihice şi în general a speranţei. Practic un dictator turbat, cu un scop aproape imposibil de realizat dar cu un popor suficient de fricos şi de bleg pentru a-l urma, au dus la această “realizare”.

De cealaltă parte, faptul că pe lângă activele statului comunist, foştii securişti au STABILIT un sistem de stoarcere perpetuă a avuţiei naţionale şi a resurselor naţionale este cu atât mai tragic cu cât faptul că datoria noastră a fost zero la pornire, a permis ca furtul să aibă loc nu doar de la avuţiile naturale, de la bogăţia cumulată în decenii de trudă ci prin datoriile cumulate între timp, se fură viitorul a cine ştie câte generaţii în viitor, implicaţiile fiind atât de grave încât nici nu le putem prevedea pe toate, de la supunerea actuală a ţării către NATO şi cedarea completă şi fără recurs a politicii externe (şi interne) către SUA până la eventuala pierdere a suveranităţii în cazul turbării ursului şi căutării unui ţap ispăşitor prin zonă, din rândul minionilor Imperiului. Comparat cu această situaţie, foametea şi lipsa de speranţă produse de Ceauşescu par nişte răni mult mai tolerabile.

Datoria suverană record în care ne aflăm în prezent după nu ştiu câţi ani de la integrarea în NATO şi de la nu ştiu câţi ani de la integrarea în UE, fără niciun avantaj prea palpabil pentru omul de rând şi cu imense furturi, ineficienţie şi pierderi pe parcurs, este de departe principalul risc existenţial al României deoarece indiferent de cine ar veni la putere, indiferent de ce geniu sau rege luminat ar veni, cu o asemenea povară, nu poate face prea multe lucruri bune. Tăieri peste tăieri, care nu oferă nicio garanţie că lucrurile vor merge spre bine.

Cifrele actuale sunt cele care sunt, unii le pot prezenta frumos, alţii le pot prezenta dezastruos. Cine are însă vârsta şi memoria crizei din 2008, nu îşi poate explica cum acum România nu este deja intrată în insolvenţă şi de ce guvernul încă reuşeşte să plătească salariile angajaţilor la stat şi pensiile. Magie, frate!

Să intrăm acum în explicarea dominaţiei fiscale în care este captivă România. Aşadar, Guvernul a reuşit un deficit record, după alte recorduri. Pe lângă asta, situaţia economică este în deteriorare: preţurile cresc, taxele au fost mărite şi după alegeri vor fi mărite şi mai mult, ne află în prag de război şi armata cam e prioritate, suntem aproape de război şi investitorii externi se cam tem să mai bage bani şi să încerce să investească în România etc.

În alte vremuri, Banca Naţională ar mai fi avut unele leviere să ajute guvernul şi ţara să iasă din acest rahat. De exemplu, inflaţia, conform cărţi după care învaţă bancherii, poate fi temperată cu creşterea ratei dobânzilor. Dar creşterea ratei dobânzii de referinţă ar produce şi mai mare contracţie economică – pe de o parte – şi pe de alta, ar face povara plăţii dobânzilor la datoria curentă a guvernului şi mai dificilă, ceea ce ar împinge şi mai mult guvernul spre faliment.

Prin urmare BNR nu are de ales decât să menţină dobânzile scăzute, pentru a permite guvernului să plătească datoria şi în schimb cedează pe frontul luptei cu inflaţia şi în viitor cu şomajul şi cu contracţia economică. Ce urmează, vedem la Turcia: inflaţie şi mai mare şi dobânzi astronomice ca să menţină măcar pentru o perioadă inflaţia stabilă, chiar dacă este o cotă imensă chiar şi pentru Africa, darămite pentru o economie modernă cu aspiraţii şi ambiţii … Poporul a fost de mult timp sacrificat şi la turci şi ei pe lângă inflaţie mare şi dobânzi mari, au parte şi de devalorizarea lirei, care în ultimii 5 ani a picat cam de 3 ori în raport cu dolarul. O altă mică mare diferenţă faţă de România unde cursul este menţinut de BNR constant prin maşinaţiuni valutare care au produs un mediu total nefast corectării (măcar parţiale) dezechilibrelor prin curs. Dacă BNR nu ţinea cursul stabil şi lăsa leul slab atunci când guvernul cheltuia mai mult decât producea, împrumutul ar fi fost mult mai greu şi totodată investitorii străini mult mai atenţi când vin să cumpere obligaţiuni la noi şi speră că peste un an vor pleca cu cel puţin cuponul iniţial din care maxim 1-2% să piardă pe curs deoarece mai mult de 2% nu lasă nenea Mugurel să sară.

Este deci un mister cum de rezistă încă să funcţioneze guvernul? Guvernele sunt cele care pică ultimele şi aşa cum bănuiaţi, pentru a rezista calcă pe cadavre. Mai vinde ceva asseturi, mai forţează companiile de stat să distribuie agresiv niscavai dividende în detrimentul investiţiilor, mai măreşte ceva taxe sau bagă taxe noi ascunse, mai elimină nişte reduceri fiscale care teoretic făceau parte dintr-o anumită strategie de ţară, mai permite armatelor străine să facă baze pe teritoriul ţării în schimbul unor linii de creditare etc.

Este mister cum rezistă guvernul nostru doar pentru cei care nu ştiu că pentru SUA, câteva miliarde de cât are nevoie România ca să nu intre sub apă sunt floare la ureche. Mulţi chiar se culcă liniştiţi pe această ureche şi li se pare firesc ca să plătim cu carne de tun faptul că sistemul ticăloşit care ne-a băgat în rahat până acum vrea să supravieţuiască perpetuu încă 50 de ani de acum înainte, prin noul partid unic numic Coaliţie.

Partea şi mai proastă decât toate cele spuse mai sus este că dominaţia fiscală, în prezent, nu este un fenomen specific meleagurilor mioritice, Toată Europa este afectată şi deşi la noi e mai rău ca la ei, putem măcar să spunem că nu suntem singuri în aceste vremuri tulburi şi că poate capra vecinului poare înainte de găina noastră.