Search Results for: prima casa

Lenin, avortul si malthusianismul

2 comments

Cautand biografia unui “consultant economic” cum s-ar zice pe la noi, dar de fapt un blogger pe teme economice care a ajuns insa sa tina conferinte in toata lumea, ajungand chiar la British House of Parliament, am dat din intamplare peste un articol din Pravda Nr. 137 din 1913 in care aflu cu stupoare ca Lenin era impotriva avortului. Uimitor, unul dintre cei mai mari criminali ai istoriei nu accepta totusi avortul ca masura de “control” a populatiei, caci inca de pe atunci eram prea multi pe planeta pentru unele minti bolnave. Ba chiar de pe la 1798 a inceput Robert Malthus sa se teama ca nu o sa mai avem loc pe planeta, dupa cum aflu intr-un referat despre malthusianism. Asadar, asta e o chestie interesanta. Un criminal ca Lenin nu este pentru uciderea pruncilor nenascuti, ba chiar ii ironizeaza crunt si ii batjocoreste pe liberali – adeptii de atunci, ca si de acum ai avortului. Genial este Lenin mai ales in formularea unei explicatii a atitudinii malthusianistilor fata de avort: de ce nu mai au ei loc de altii si vor sa “controleze” populatia prin avort si anticonceptionale. Iata cum ii acuza Lenin pe burghezii care sustineau malthusianismul si promovau legi pro-abortioniste: Josnicul burghez vede si simte ca el se indreapta spre ruina, ca viata devine din ce in ce mai dificila, ca lupta pentru existenta este din ce in ce mai necrutatoare si ca pozitia lui si a familiei lui devine din ce in ce mai fara de speranta. Este o realitate incontestabila si josnicul burghez protesteaza impotriva ei. Oarecum, Lenin ii acuza ca, facand parte dintr-o clasa sociala in curs de disparitie (asa gandea el atunci ca o sa dea egalitatea peste toti) burghezilor le e frica de restul lumii si adopta o astfel de atitudine din cauza temerilor care le au fata de clasa muncitoare in expansiune, adica oarecum urmareau prin control sa controleze clasa muncitoare si totodata sa se pastreze si ei mai putin ca sa poata duce in continuare traiul privilegiat pe care il aveau. Lenin nu o spune direct, dar cred ca la asta se refera. Iata in antiteza raportarea clasei muncitoare la problema, care clasa tocmai se naste, creste si se lupta pentru recunoasterea ei, avand bineinteles o viziune mai optimista asupra vietii in contrast cu deprimatii burghezi: Da, noi muncitorii si micii proprietari ducem o viata care este plina de opresiune si suferinta de nesuferit. Viata este mai grea pentru generatia noastra decat pentru parintii nostri. Dar intr-un anume punct de vedere suntem mai norocosi decat parintii nostri. Am inceput sa invatam si invatam repede sa luptam – si sa luptam nu ca indivizi, cum cei mai buni dintre parinti nostri au luptat. Luptam mai bine decat parintii nostri au luptat. Copiii nostri vor lupta mai bine decat o facem noi, si ei vor fi victoriosi […] Clasa muncitoare nu dispare, ea creste, devine mai puternica, castiga curaj, se cosolideaza, se educa si se intareste in batalii. Noi punem deja

Read more

Creditul – adevărata pecetluire

8 comments

Iarăşi şi iarăşi despre credit … (şi aici, şi aici). Nu plănuiam să scriu prea devreme din nou despre credit, deşi gândul că creditul este adevăratul precursol al peceţii, nu cipul, mă tot bântuie de ceva vreme. Cel puţin prin efecte, dacă nu prin prezentare. Însă, tocmai am aflat că Arhiepiscopia Tomisului a fost pusa sub sechestru, deoarece PS  Teodosie nu a mai plătit creditele şi mă întreb dacă se putea întampla ceva mai bun pentru trezirea din somnul raţiuni a ierarhilor noştri din Sf. Sinod care s-au gândit să adere la geniala idee a Patriarhului  de a construi Catedrala Mântuirii (adica a procopsirii bancherilor) pe credit. Iată că acum Dumnezeu dă un semn, să vedem dacă cineva are urechi să audă de data asta, pentru că se pare că PS Teodosie a mai avut probleme şi în 2005. Cât despre duhovnicii care nu primesc ucenicii la spovedanie dacă au buletin cu cip, mă gândeam: oare nu ar fi mai bine pentru toţi nătăfleaţă care viseaza la pară mălăiaţă şi vor să ia credite, ca duhovnicii să încerce mai bine să îi aducă cu picioarele pe pământ şi să îi înveţe ce înseamnă responsabilitate şi seriozitate în raport cu viaţa de acum dar mai ales cu cea din  viitor? De ce oare până acum Pr. Justin nu a ţinut nici o predică împotriva creditelor? I-ar fi salvat pe mulţi care acum fug prin Italia ca să plătească ratele.  Nu mi se cuvine mie să spun ce ar fi mai bine pentru duhovnici, dar mi se pare cu totul de mirare ca în vremurile în care trăim, când societatea aşa cum o ştim se prăbuşeşte subit şi se face praf tocmai din cauza creditelor şi a consumului exagerat, să îşi mai dorească vreun creştin să acceseze credit. Este mandatoriu  pentru cei care nu ducem o viaţă pe principiul carpe diem, ci avem alte ţeluri în viaţă, să nu ne asumăm riscuri aiurea şi să nu ne punem în spate pe lângă crucea Mântuitorului, alte cruci de care nu avem nevoie şi de la care nu dobândim decât o falsă înviere, apriorii răstignirii. Căci plata unui credit, chiar dacă este realizabilă şi dusă la capăt cu succes, este un mare calvar. De ce zic că creditul este o înainte-pecetluire mai profudă decât cipul? Ei bine, ştiţi că unele bănci deja sună vecinii rău platnicilor ca să le atragă atenţia discret că … Big Brother is watching. Înainte de a ne teme că vom fi urmăriţi de antihrist prin buletinul cu cip, iată că deja bancherii ne urmăresc, deocamdată pe cei care nu plătesc rata, dar dacă vom începe toţi să urmăm exemplul dat de ierarhii noştri, unde vom ajunge? Să nu fie aşa! Să ascultam de Sf. Vasile cel Mare: “Mai bine este sa-ti usurezi nevoile incetul cu incetul, cu ganduri chibzuite, decat sa scapi de ele dintr-o data cu bani straini, iar mai pe urma sa-ti pierzi toata averea. Daca ai cu ce plati, de ce nu cauti sa scapi de greutatile de-acum

Read more

Mântuirea neamului pe credit

One comment

“Când cel ce se împrumută ia banii, este mai întâi strălucitor şi vesel; se bucură de o floare străină, care vrea să arăte că i s-a schimbat viaţa […]Dar îndată ce banii încep să se scurgă, iar timpul, cu trecerea lui, adaugă dobânzile, nopţile nu-i mai aduc aceluia odihnă, ziua nu-i mai este veselă, soarele nu-l mai încântă, ci-i amărăşte viaţa; (Sf. Vasile cel Mare – Despre camatarie si imprumuturi) Ne-am luat case pe credit, ne-am luat maşini pe credit, terenuri, plasme, laptopuri, ba chiar şi vacanţe. Ieri am văzut la un magazin că se dau şi pantofi pe credit. Acum că ne-am luat de toate pe credit, a mai rămas să facem şi biserici pe credit. Căci ce este altceva modelul propus de Patriarhie, decât un exemplu de urmat şi în alte locuri. Am fost atât de întristat la aflarea veştii că Patriarhia se împrumută ca să construiască Catedrala Mântuirii Neamului, încât nu am mai avut energia nici să mă gândesc la ce înseamnă asta, la câte năpaste pândesc viitorul Bisericii noastre. Recunosc că ideea unei hyper-catedrale m-a înspăimântat încă de la început. Nu mi-a mirosit bine niciodată. Nu doar că nu m-a atras şi nu am înţeles eu această dorinţă a mai marilor noştri de a ţine pasul cu lumea modernă şi de a bate noi recorduri de catedrale zgârie nori. Nu ştiu de ce, dar un fior amar mă trece numai când îmi imaginez pe papa stând alături de patriarh în faţa altarului şi binecuvântând mulţimile de credincioşi “de toate cultele”. Parcă şi văd televiziunile transmiţând în direct din magistrala catedrală, în premieră “mondială”, prima împreună-slujire a papei cu un patriarh ortodox. Vi se pare grotesc scenariul? Probabil lucruri şi mai grave ne aşteaptă. Cine îşi putea imagina că acest simbol al mântuirii va fi construit pe credit până mai ieri? Pe mine unul m-a şocat ştirea. Aşadar, nu aveam de gând să zic nimic despre această problemă, este oricum treaba ierarhilor, ei decid, ei dau seama, nu trebuie să ne băgăm noi peste treburile lor şi să le tăiem elanul la soluţia care au găsit-o. Noi să ne vedem de ale noastre: să ne plătim creditele, să muncim mult şi să ne mulţumim că avem de muncă, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate, bune şi rele, dar mai ales pentru că ne-a dăruit să trăim vremuri provocatoare în care putem să sporim în credinţă foarte uşor şi să avem plată multă dacă vom birui vânturile care bat cu putere din toate părţile. Şi mai trebuie să facem ceva: să dăm obolul nostru pentru construirea de sfinte lăcaşe, chiar dacă obolul nostru ajunge nu să fie măcar o cărămidă din zidul vreunei biserici, ci un mic cuantum la dobânda grasă a bancherilor. Dumnezeu primeşte jertfa noastră, aşa cum primeşte şi banul pe care noi îl dăruim în Numele Lui,  unui cerşetor prefăcut care probabil câştigă peste salariul minim. Ar fi bine însă ca cei care donează pentru catedrală să se roage şi ca aceasta să ajungă

Read more

Perfectul simplu – un plus de claritate sau doar puţină sare şi piper peste dulcea limbă oltenească?

2 comments

Nu sunt prea multe de spus despre perfectul simplu. Nici măcar wikipedia nu are mai mult de spus decât că:  “exprimă un process trecut şi încheiat momentan sau într-un interval de timp delimitat”. Acum că îi dădui definiţia, să spun şi eu câteceva despre perfectul simplu, deşi limba română este unul dintre punctele mele slabe, mai ales când scriu pe blog şi asta poate pentru că profesorul de română ne obliga în clasa a 8-a să venim la meditaţii după-masa ca să învăţăm gramatica cât mai bine pentru treapta I-a de liceu. Pe lângă tortura meditaţiilor “profesioniste” pe care trebuia să le fac cu o profă de liceu cam fioroasă, dimineaţa devreme, tocmai duminica, amintirea chinuitoarelor meditaţii “facultative” pe care profesorul de română ţinea morţiş să ni le bage pe gât, aşa gratuite cum erau, doar ca să arate colegilor ce stimabil este el, mă face uneori să fac greşeli intenţionat sau din neglijenţă, doar din dorul de oftică pentru vremurile în care în loc să mă odihnesc după şapte ore de învăţat, trebuia să mai pierd şi dupa-amiezele, şi asta în condiţiile în care făceam aproape 45 de minute până la şcoală, pentru că şcoala de cartier deja nu se ridica la standardele părinţilor mei şi prin urmare am fost transferat în clasa a 6-a la o şcoala mai “centrală” cu renume mai sporit, unde matematica şi limba română se mâncau pe pâine. Prima mirare a mea în legătura cu perfectul simplu este că acesta este inclus în gramatica oficială a limbii române şi nu este băgat (încă) la timpurile “alternative” că tot bântuie moda asta prin şcoala românească de câţiva ani. Nu imi explic cum de a reusit simpaticul perfect simplu sa ii convinga pe toti ca merita sa fie introdus, desi este bine stiut ca doar noi oltenii il intelegem si il folosim. Cred ca este un fenomen care trebuie explicat, cel putin eu sunt curios de istoricul acestui timp si de cum a fost el acceptat de restul lumii romanesti ca timp al verbului romanesc, de vreme ce el este timp al verbului oltenesc. O a doua mirare e cum de au ajuns etero-oltenii sa il foloseasca pe dos, adica exact cum nu e. Mai bine zis, ei folosesc perfectul simplu ca perfect compus, in loc sa se refere la ce făcură azi, ei povestesc despre ce făcură ieri sau chiar mai tarziu. Ma intriga eroarea asta pentru ca in loc sa inteleaga plusul de claritate asupra plasarii temporare a verbului pe care perfectul simplu ni-l permite, ei te baga in ceata si mai mult.  Este adevarat ca uneori, in Oltenia, perfectul simplu poate fi folosit pentru a plasa actiunea intr-o perioada trecuta sau chiar foarte trecuta, dar abia dupa ce inainte de a-l folosi aceasta perioada este mentionata. Am observat la bunica, cum incepe sa povesteasca din tineretile ei sau din ce a facut zilele trecute, foloseste perfectul simplu: “Si de-acilea daca dadui la gaini si la caini si potoli toate, ma bagai in casa

Read more
1 … 47 48 49