Category: Religie / Ortodoxie

Staretul Efrem al manastirii atonite Vatopedi a facut infarct tocmai cand a aterizat la Kiev si inainte de slujba pentru intronarea noului mitropolit al noii bisericii ortodoxe a Ucrainei – Epifanie DUMENKO. Ultima stire pe care am gasit-o eu (din 2 februarie) este ca staretul este inca la spital in Kiev si a fost vizitat de Epifanie dupa slujba de “intronare”. Inevitabil, nu putem sa nu privim un astfel de eveniment ca un semn si sa ne punem intrebarea: este aceasta noua biserica madular din trupul lui Hristos sau este inca o plasa intinsa de dusmanul Bisericii unui popor rastignit care s-a lasat adulmecat de promisiuni si miraje si a luat-o pe o cale periculoasa si fara speranta. Gurile rele (rusii) spun ca Bartolomeu ar fi dat ultimatum staretului Efrem ca si staretului unei alte manastiri atonice (Xenofont) pentru a participa la slujba. Asta s-a intampla dupa ce chinonita atonita (adunarea tuturor manastirilor) a decis ca sa nu participe la aceasta slujba si sa nu trimita pe nimeni – inca o sfidare a lui Bartolomeu (patriarhul Constantinopolelui sub care se afla si Athos-ul). De altfel, raporturile athonitilor cu Bartolomeu nu au fost niciodata mai proaste. Insa atonitii au invatat sa stea deoparte si sa nu faca tulburare (prea mare). Este cumva uimitor cum atonitii reusesc sa il pomeneasca in continuare pe Bartolomeu dar sa nu puna un deget la “misiunea” acestuia de sapat la radacina bisericii si de parjolit tot ce misca in fata sa. Se cuvine aici o mica paranteza. Multi ortodocsi privesc la Athos cand au dileme si asta vine din faptul ca Athosul a ramas inca un loc neatins (total) de duhurile lumii de astazi, unde sute de calugari se roaga, s-au rugat si unde mii si zeci de mii de oameni vin in fiecare an ca sa se roage. Ne gandim deci ca nu poate Dumnezeu sa nu trimita putina lumina intr-un loc inspre care oamenii isi indreapta privirea. Dumnezeu este cumva obligat sa tina in picioare Athosul, chiar daca atonitii nu ar fi vrednici, deoarece oamenii isi pun nadejrea in Athos si cauta raspunsuri. Evident ca in realitate influenta Athosului este mai mult una boema, poetica – putini crestini ia seama la invataturile parintilor de acolo si isi schimba in mod real viata. Putini crestini sunt cei care dupa un pelerinaj la Athos isi schimba viata. Insa asta nu e vina Athosului, ci e vina omului modern, care nu mai poate tine arpinsa flacara credintei si care nu isi poate schimba viata. Din aceasta asteptare, evident ca se nasc si mari dezamagiri atunci cand unele pozitionari ale Athosului nu sunt pe asteptarile noastre. Mai ales extremistii care cred ca le stiu pe toate si cei care nu accepta ca pot sa existe alte pozitii decat ale lor sunt foarte afectati atunci cand atonitii nu renunta la pomenirea lui Bartolomeu dupa ce Bartolomeu mai face cate-o boacana traznita. Bineinteles ca e gresit si total ineficient sa iti storci creierii care e adevarul in chestiunea ucraineana si

Răsfoim in DEX: JÉRTFĂ, jertfe, s. f. 1. (În unele ritualuri religioase) Ceea ce se aducea ca dar divinității (mai ales vietăți sacrificate pe altar); ofrandă. ♦ Fig. Victimă. ◊ Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat; a muri. 2. Sacrificiu, jertfire. 3. (Pop.) Prisos, belșug (de bucate, vin etc.) Din sl. žrŭtyva. JERTFÍRE s. f. Acțiunea de a (se) jertfi. – V. jertfi. JERTFÍRE s. v. sacrificiu. A SE JERTFÍ mă ~ésc intranz. A manifesta abnegație; a se devota fără rezerve; a se sacrifica. /Din jertfă JERTFÍ vb. 1. v. sacrifica. 2. a-și da, a-și sacrifica. (Și-a ~ viața pe câmpul de luptă.) 3. a (se) sacrifica. (S-a ~ pentru binele omenirii.) SACRIFÍCIU, sacrificii, s. n. 1. Renunțare voluntară la ceva (prețios sau considerat ca atare) pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva; jertfă. ♦ Jertfire de sine (din devotament, din abnegație). ◊ Echipă de sacrificiu = grup de oameni care înfruntă o mare primejdie ca să îndeplinească o misiune, o datorie. 2. Ofrandă rituală adusă unei divinități, în cadrul căreia se jertfește o ființă; jertfă. – Din fr. sacrifice, lat. sacrificium. În ciuda referintei la sacrificiu, jertfa este mai mult decat sacrificiul. Jertfa este totala. Imi pot sacrifica o mana, imi pot sacrifica sanatatea, dar nu imi pot jertfi o mana. Asta tine de limba si interesant cum de am ajuns aici. As atrage atentia ca jertfa este din slavona pe cand sacrificiul din franceza. Jerftirea este oportuna, adica are loc la timpul potrivit. Este adevarat ca asa cum exista un om potrivit pentru un loc potrivit, fiecare timp are nevoie de omul lui. Timpul caderii in care ne aflam inca de la Adam nu duce lipsa de oportunitati de jertfire pentru cei care se ridica la inaltimea timpului. Jertfirea este discreta. Altfel este bravare sau teatru. Cea mai mica umbra de mandrie, anuleaza jertfa si o transforma in altceva. De exemplu, eu inca am dileme daca Socrate s-a jertfit sau a bravat cand dandui-se oportunitatea sa scape de moarte plecand din cetate, el a ales sa nu plece. Jertfirea este tainica. Nimeni nu o poate intelege pentru ca numai cel care trece prin ea o poate cunoaste, ii stie deplin rosturile si efectele. Crestinilor insa li se da sansa sa cunoasca roadele jertfel hristice prin imitatie, desi pentru fiecare in parte jertfa se manifesta diferit, cuiele dor altfel. Jertfirea mai este tainica deoarece este irationala. Mintea rationala nu o intelege, oricat ai calcula, jertfirea nu are sens. Pentru ratiune, jerfirea este o anomalie, de aceea evreii nu au inteles-o, deoarece pentru ei legea divina era mai multa matematica: 10 porunci divine, o mie de legi ale lui Moise, atatia pasi maxim sa faci duminica, etc. Jertfa este culmea unui urcus. Nu ma pot jertfi dintr-o data, oricata predispozitie si buna intentie as avea. Jertfa este un proces indelungat, este un munte construit caramida cu caramida, incet si greoi, cu atentie si cu pricepere, fiecare pas mai greu ca cel dinainte. Cel mai greu este

Spălatul picioarelor in catedrale a invadat televiziunile si feisbuk-ul mai ceva ca iepurasul. Pentru televiziuni este ceva inedit si interesant. Doua-trei secunde cu filmarea, un scurt interviu cu cei carora li s-au spalat picioarele si ce au simtit ei, doua-trei secunde cu un fragment din predica si gata stirea de religie pe ziua de azi. Maine aratam ouale rosii. Am ras pe sub mustati cand am vazut un ierarh care a spalat picioarele la niste copii vorbind despre smerenie, mai ales cunoscand o istorioara cu acel ierarh povestita pe surse si care are a face cu niste mobila noua cumparata anticipat in expectativa mutarii intr-o treapta superioara care din lucrarea lui Dumnezeu nu s-a mai intamplat. Ramanand cu mobila si pierzand pe neasteptate, respectivul ierarh nu s-a comportat tocmai crestineste cu suporterii opozantului, dar ajunge cu dezvaluirile. Evident ca exista uscaturi si in Biserica si nu trebuie sa le cautam prea mult. Nu trebuie nici sa ne smintim ca acestea exista si nici sa ne facem ca ele nu exista. Nu putem insa sa nu observam cum unii au o ravna foarte mare in a face ceea ce nu e musai sau este oarecum superficial, in timp ce a face ceea ce trebuie devine din ce in ce mai periculos. Bunaoara ma refer la slujba numita Sinodiconul Ortodoxiei care conform traditiei trebuia citita in Duminica Ortodoxiei din Postul Mare in toate bisericile ortodoxe. Insa pentru ca unele fragmente din aceasta slujba nu sunt corect politice si ar exista un risc minim de presiune sau atentionare din partea cezarului sau mai degraba a unor mici cezarei, Sinodiconul nu doar ca nu se mai citeste ci e chiar interzis pe alocuri, fiind extrem de rare bisericile in care se mai citeste: manastiri cu preoti batrani si care sunt dispusi sa isi asume riscurile certarii din partea ierarhului pentru ca se pare ca porunca interzicerii Sinodiconului ca si schimbarea cartilor de slujba vine “de sus de tot”. Nu ar fi rau daca traditia s-ar pastra in intregime. Nu doar ca nu ar fi rau, dar chiar este musai ca traditia sa fie pastrata. Spalatul picioarelor este o traditie care se practica in manastiri unde cel mai mare spala picioarele celor mai mici, ierarhic. Adica staretul spala picioarele unor frati sau calugari, vietuitori in manastire. Practicarea unei traditii doar ca show sau ca ritual estetic este un pacat pentru ca sustrage gestului tocmai semnificatia distorsionand mesajul si rostul acelei lucrari. Ma mir cum de la aceste evenimente se gasesc si televiziunile pregatite sa filmeze, sa faca poze etc. Ma mir si ca exista credinciosi care propaga aceste fotografii si se lasa antrenati intr-un ciclu defectuos al unui pietism bolnavicios. Daca spalarea picioarelor se face undeva, aceasta trebuie sa il priveasca pe staret (care se smereste), pe ucenicii carora le sunt spalate picioarelor (care vad dragostea staretului, chiar daca intr-un act liturgic) si poate si pe cei care participa la slujba, rememorand momentul si amintindu-si ca si ei trebuie sa faca la el. Ar fi

Canoanenele nu sunt un set matematic de reguli. Nu sunt macar nici un set de legi care sa acopere toate problemele si sa constituie coloana vertebrala a sistemului “juridic”. Canoanele sunt coloana vertebrala a ortodoxiei in sensul ca daca unul este frant, precum o vertebra, daca este deplasata, afecteaza nu doar toata statura si functionarea coloanei vertebrale dar pune probleme la intregul organism. Si mai clar spus, canoanele sunt intr-un fel precum suflarea de viata a omului, fara de care trupul bisericii ar fi mort si cu a caror umbrire sau indoire, intreg trupul blegeste si mintea o ia in laturi. Lipsa de precizie sau mai bine zis de precizie matematica nu vine insa din altceva decat din imposibilitatea ca ceea ce constituie canoanele sa poata fi transcris in reguli care sa fie aceleasi pentru toti si peste tot. Exista o componenta de “taina” a canoanelor si aplicarea lor corecta nu se poate face logic, omeneste, fara indrumarea si conlucrarea daca nu luminarea directa a Sfantului Duh. Precum pedagogia nu este o stiinta precisa, dar totusi este o stiinta si chiar una importanta, asemenea canoanele sunt o stiinta adresata mai ales parintilor bisericii care sa ii ajute sa isi creasca copiii cum trebuie. Un parinte bun are nevoie si de stiinta pedagogiei, si de o stare sufleteasca potrivita dar nu strica nici studiul, nici flexibilitatea si invoatia intr-un anumit cadru si mai ales nici experienta. Desi pedagogia nu este deloc un set de reguli clare, precise care sa ofere unui parinte o directie de urmat in orice situatie, acel parinte care stie pedagogie, cu discernamant, cu ceva experienta va putea sa gaseasca o solutie si un modus operandi la orice problema, oricat de complexa ar fi ea. Desi pedagogia nu ofera un raspuns clar la toate intrebarile si nu exista un manual cu raspunsuri pentru toate situatiile si desi sunt scoli diferite de pedagogie si lucrurile pot sa difere de la o scoala la alta, cu siguranta un pedagog intreg la minte nu va face niciodata greseli fatale cum ar fi sa ii permita copilului sa vorbeasca cu strainii. Bunaoara, intr-o scoala sau manual de pedagogie poate vom gasi recomandarea ca parintele sa invete copilul sa nu vorbeasca cu straini astfel: “sa nu vorbesti cu strainii, pentru ca poate o sa te fure si o sa te vanda la tigani si apoi tiganii o sa te duca la cersit in tari straine”. O alta scoala pedagogica (poate mai elevata) poate avea o alta metoda: “sa nu vorbesti cu strainii deoarece in lume exista oameni rai care vor sa te insele si nu stim niciodata daca un strain este om rau sau om bun”. Cu greu insa vom gasi o scoala pedagogica sau un maestru pedagog care sa recomande: lasati copiii sa vorbeasca cu strainii caci asa vor ajunge sa se descurce singuri in viata si isi vor elimina toate inhibitiile. Cu toate acestea, in ortodoxie, exista “inovatori” care ignorand toate canoanele recomanda copiilor: nu doar sa vorbiti cu ereticii, dar