În esenţă, dacă ne gândim, Constantin Brâncoveanu a fost cam primul conducător capitalist pe care l-au avut românii. Dacă alţi mari conducători dinaintea lui erau “despoţi luminaţi” de genul lui Ceauşescu sau Putin, Brâncoveanu s-a remarcat mai ales prin aceea că a apăsat anumite butoane care au produs prosperitate.
Principala pârghie pe care a apăsat sfântul a fost comerţul exterior. Vânzarea de produse în afară a adus bani înăuntru. Spre deosebire de alţii care storceau din piatră, Brâncoveanu a crescut pe taxe mici dar pe o economie puternică. Evident, nu totul a fost peste noapte. Cert este că domnitorul nu a început cu pomeni electorale.
Prosperitatea economică a fost atât de mare încât demografia a explodat şi turcii se temeau că vlahii se vor rupe şi se vor da cu BRICS, părăsind astfel Imperiul şi nemaiplătind birurile.
Să vedem însă mai în amănunt măsurile luate de domnitor de-a lungul anilor şi cum s-ar traduce acestea în ziua de astăzi.
- în agricultură a stimulat producţia de cereale cerute la export; pe lângă porumbul util pentru mămăligă şi creşterea animalelor, Brâncoveanu a încurajat produţia de grâu şi de viţă de vie;
- tot în agricultură a crescut tehnologia prin introducerea roatei şi a plugului de fier; da, chiar a fost nevoie de aşa ceva deoarece strămoşii noştri pe atunci încă lucrau cu cazmaua, aşa cum se lucrează astăzi în administraţia publică cu dosarul cu şină în ciuda zvonurilor legate de digitalizare;
- esenţial pentru agricultură şi atunci, ca şi acum, erau irigaţiile; domnitorul a dezvoltat irigaţiile deoarece şi pe atunci exista căldură mare şi secetă, încălzirea globală fiind o problemă şi atunci pe meleaguri mioritice;
Practic, tot ce se discută în zilele noastre că trebuie făcut în agricultură dar nu se face, atunci s-a făcut şi au existat rezultate. La noi în schimb cresc importurile de produse agricole în timp ce terenurile sunt vândute la străini care folosind inginerii financiare binecunoscute nu plătesc nici măcar taxe prea mari pe exploatarea resurselor agricole ale ţării.
Cu privire la comerţ, Ţara Românească era nu doar un hub între orient şi occident ci domnitorul a susţinut şcoli meşteşugăreşti care au dus la producţie locală, ceea ce a crescut valoarea mărfurilor. În loc să vindem bumbac, făceam ţesături şi vindeam haine cu valoare adăugată mult mai mare. Pe lângă stimularea educaţiei şi a creării unui sistem de educare a unei forţe de muncă specializate, a dezvoltat târgurile şi a creat infrastructura de transport, altfel spus a rezolvat principalele piedici ale unei producţii autohtone: forţa de muncă, transportul mărfurilor şi desfacerea produselor. Consumul intern, prin dezvoltarea târgurilor, a fost ca pas intermediar pentru stimularea producţiei care a răzbit ulterior la export, de unde veneau bani.
Balanţa de comerţ pe atunci era cu siguranţă pozitivă, deşi nu am surse. Brâncoveanu a investit averea familiei, a luat credite de la bănci, a activat ca o mega-companie având agenţi de export care căutau pieţe de desfacere, negociau contracte etc. În plus, a negociat cu otomanii reducerea tributului, deşi în ciuda nevoii mari de bani pe care o avea pentru a face aceste dezvoltări, domnitorul era pasionat de lux şi avea un lifestyle de domn în cel mai adevărat sens al cuvântului.
Dar deşi este un domeniu boring pentru nivelul intelectual al românului de astăzi, trebuie să subliniem înainte de toate că Banca Naţională – sau ce aveau ei pe atunci – era cu adevărat naţională, nu doar filiala unor foruri străine care dictează de la politica monetară şi de credit toate mişcările şi chiar filtrează actorii care au voie să lucreze în sistemul financiar autohton. Ca fapt divers, de ce nu are România astăzi nicio bancă chinezească? Nu au chinezii bani? Au, dar trebuie ca să luăm credite doar în dolar şi doar de la americani, pentru a plăti ulterior rate pe viaţă la dobânzi ucigătoare. Şi când nu mai avem ce să plătim, le cesionăm aeroporturi şi baze militare.
Geopolitic, situaţia nu era foarte diferită nici pe vremea lui Brâncoveanu, adică tot slugi la un Imperiu eram. Marea diferenţă este că având Imperiul în spate şi poate chiar mai aproape ca acum, domnitorul a reuşit să facă bine pentru popor, să creeze o clasă de mijloc care să fie coloana vertebrală a unei economii vibrante. Care economie a produs atât de mult bănet încât otomanii au început să se teamă de români. Pr. Nicolae Tănase, spune că prin măsurile sale economice, Brâncoveanu a stimulat demografia şi că acesta ar fi fost principala problemă pentru care Brâncoveanu a fost mazilit. Evident existau mereu alţii care îl săpau, aşa cum avem mâncăreală şi astăzi între clanurile de baronoi locali de pe câmpiile mioritice, fiecare încercând să îşi cumpere protecţia de la Imperiu şi să numească domn la Bucureşti. Cu siguranţă prosperitatea generală a fost mai proeminentă în rândul boierilor care au cumulat şpăgi şi deşi Brâncoveanu era domnul şi toate impozitele veneau la el, e posibil ca într-un moment de ezitare, vistieria sa să fi ajuns pe zero într-un moment în care duşmanii au mirosit situaţia şi au mers cu şpaga la poartă ca să îl sape. Se ştie că şpaga cea mai puternică bătea orice şi dicta domnul. Prin urmare, celelalte detalii sunt irelevante.
Cu privire la mărturisire, ştim că otomanii erau “darnici” cu cei care se converteau şi aveau nevoie de oameni de calitate. Brâncoveanu dacă pleca capul şi se făcea musulman, putea ajunge mare om de stat în Imperiu, aşa cum a ajuns Geoană. Şi poate ulterior se putea întoarce la conducere. Dar mai presus de binele său lumesc, Brâncoveanu a ţintit la binele veşnic şi totodată nu şi-a trădat ţara. Sângele lui de martir, peste veacuri, să dea Dumnezeu să fie un avertisment şi în caz de ignorare un blestem pentru toţi trădătorii din ziua de astăzi! Deoarece el a arătat că se poate.