Intrebarea din titlu pare o intrebare provocatoare, dar mie mi se pare ca multi trebuie sa ne-o punem in primul rand noua insine. In ce masura Infricosatoarea Judecata este pentru noi adevarata sau doar ne raportam la ea ca la un mit care poate are ceva sambure de adevar, dar pentru noi are mai mult valoare morala si estetica.

Daca pentru noi Infricosatoarea Judecata ar fi un adevar indubitabil cu care ne asteptam sa ne confruntam, viata noastra ar fi alta. In realitate, in dinamica vietii noastre interioare, valorile si realitatile credintei sunt doar mituri si povesti pe care le repetam, le marturisim ca fiind importante pentru noi, incearcam mai mult sau mai putin sa ne gandim la ele, dar concret, in viata de zi cu zi, dar mai ales in universul preocuparilor si aspiratiilor noastre, realitatile credintei nu au nici o importanta, nu au o influenta directa si ferma asupra felului in care traim, nazuim si reactionam la cele care ne inconjoara.

Prins in mrejele obisnuintelor, ale diavolilor si ale lumii, crestinul este intr-o lupta continua pentru ceea ce stie ca trebuie sa fie si sa devina si din cand in cand are nevoie de momente in care sa isi aduca aminte pentru ce lupta si ce urmeaza sa se intample. Pentru aceasta a randuit Biserica ca inainte de inceperea Postului Mare sa ne aducem aminte de sfarsit ca sa putem sa beneficiem la maxim de vremea postului, o vreme binecuvantata de concentrare a puterilor duhovnicesti, de exersare a virtutiilor si de provocare spre auto-depasire, spre a deveni mai buni decat suntem.

Putini crestini inteleg ca nu exista stagnare in viata duhovniceasca, ca doar a nu face pacate mari si a face doar cele cateva lucruri mimine pe care ni le cere Biserica, nu inseamna ca am atins un „target” si astfel suntem eligibili la mantuire. Cata vreme Dumnezeu este fara de inceput si fara de sfarist, si chemarea noastra spre asemanarea cu Dumnezeu nu poate avea un punct terminus. Omul se va apropia sau se va indeparta de Dumnezeu si in vesnicie, dupa ce vom trece pragul acestei vieti, in directia si cu amplitudinea cu care a pornit. Viata aceasta nu este altceva decat un moment de alegere, o anticamera in care ni se prezinta „oferta” si noi facem alegerea: vrem sau nu vrem sa ne asemanam lui Dumnezeu si cat de mult vrem acest lucru.

Este uimitor cum in istoria oamenilor ceea ce este total lipsit de importanta si fara nici o relevanta pentru om iese la suprafata, iar ceea ce este vital si determinant atat pentru viata trecatoare cat mai ales pentru vesnicie este total lasat in uitare si trecut cu vederea la toate nivelurile societatii si de toate categoriile de oameni care au preocupari sau tangente cu informarea, educarea si grija purtata concetatenilor lor. Bunaoara, zilele trecute, stirea cu actorul handicapat care si-a aratat organul rusinos la ziaristi a facut prima pagina pe toate site-urile de stiri. Insa in presa de azi nu se aminteste nimic de sarbatoarea de maine, desi teoretic majoritatea covarsitoare a romanilor este crestin-ortodoxa. Dar sa privim la o alta scara ca sa ne dam seama: numarul spitalelor pentru muribunzi este infim, in timp ce numarul magazinelor care vand telefoane si abonamente la telefonie este in exploxie, in orice directie privesti, nu ai cum sa nu dai peste unul. De ce ar fi utile spitalele pentru muribunzi? La ce ar folosi ingrijirea celor care oricum urmeaza sa moara si prin urmare, nu mai pot fi de folos societatii. Binefacerile mortii si asistarii la moartea altora nu le poate marturisi decat cel care a avut o astfel de experienta. Parintele Arsenie Papacioc, de exemplu, povestea cum fiecare om pe care l-a spovedit pe patul de moarte si-ar fi dorit sa mai aiba o zi de trait. Ganditi-va ce lectie de viata inseamna asta pentru omul de astazi care alearga ca nebunul in toate partile. Suferinta, moartea, mizeria sunt lucruri despre care nu ne place sa vorbim, nu dorim sa le vedem si fugim de ele. In schimb, cei care au avut tangenta macar ocazional au acestea nu au avut decat de castigat: au inteles mult mai mult despre viata, despre om si despre adevar.

Dar tocmai pentru ca marile adevaruri sunt menite a fi descoperite de fiecare om in parte, si rareori de mai multi impreuna, lumea niciodata nu ne va pune in fata o treapta pe care sa urcam spre cer, ci doar bariere. Poate ca asta este si rostul lumii, sa fie ceata pentru orbi, prin care doar cei care au ochii ca sa vada sa razbata.

Sa ne gandim in aceasta Duminica macar la cei care au fost langa noi si au murit si sa ne amintim care a fost starea lor inainte de moarte. Cat de veseli si plini de viata erau ei inainte, cand erau bine ca si noi si cat de speriati si de doritori de a mai trai macar inca putin pentru a se pregati mai bine pentru mantuire. Iar daca cei ce langa noi nici macar nu ajunsesera la judecata personala si erau intr-o asemenea stare, pe semne ca intr-adevar judecata universala va fi foarte infricosatoare.