„A Certain Kind Of Death” – un documentar care ne reaminteste despre desertaciunea vietii. Documentarul urmareste discret si fara nici un comentariu cu exceptia dialogurilor celor implicati, ce se intampla cu persoanele decedate singure. De exemplu, un hotel a chemat politia pentru ca un client care trebuia sa plece nu a predat camera. Receptionerul a auzit dusul de la usa si a deschis usa. L-a gasit pe client mort dezbracat langa dus – probabil a cazut si s-a ranit la cap iar apoi a facut si infarct. Este urmarita ancheta facuta de „investigatori” – angajati ai unui departament special – care incearca sa le gaseasca rudele. Ei catalogheaza obiectele detinute de decedati, cauta prin documente, scrisori, etc, investigheaza daca au avut dosar penal, daca au fost in inchisoare sau inregistrati de FBI, etc. Totul pentru a putea gasi eventuali urmasi. Intre timp, corpul este pastrat intr-o incapere racoroasa. Dupa o perioada, daca nu gasesc nimic, corpul este incinerat. La crematoriu, cenusa este pastrata in jur de 2 ani intr-o cutiuta in caz ca vine totusi cineva dupa ea, apoi in fiecare an se face o groapa comuna si se arunca cenusile din cutiile sutelor de incinerati de acum 2 ani a caror cenusa nu a fost revendicata de nimeni.

Desi filmul contine secvente tulburatoare cu cadavre unele in putrefactie, cu sange, cu mizeria din camera unui muribund ba chiar cu imaginea cadavrului arzand in crematoriu, senzatia pe care am avut-o in timpul vizionarii dar si dupa film nu este una negativa, ci mai degraba una meditativa.

Din putinele informatii care le afli de spre decedat, deja te atasezi putin de el, ii esti putin familiar. Vezi poze cu el, vezi obiecte care i-au apartinut, vezi ce pasiuni a avut (unul avea chiar un album de poze cu diverse piese electronice / tools) etc. Apoi il vezi in crematoriu arzand. Mereu mi-am imaginat ca in crematoriu se face praf tot, nu mai ramane nimic. De fapt, mai raman ceva oase, mai ales craniul. Nu ma asteptam ca dupa un om sa ramana atat de multa cenusa. Cutia cu cenusa este cam intre A5 si A4 si inalta cam cat un sul de hartie igienica.

Admirabila si dedicatia oamenilor care lucreaza in acest departament. Nu e munca usoara, dar bine ca exista si oameni care pot sa faca asta si care prin munca lor arata respectul cuvenit fata de om, pur si simplu prin faptul ca incearca sa ii indeplineasca ultima dorinta. De exemplu, un om singur care a murit ulterior si-a facut un desen cu locul unde vrea sa fie inmormantat, intr-un cimitir din orasul lui natal. Din pacate, locul acela nu mai era disponibil, dar angajatii au aranjat ca macar sa il ingroape in acel cimitir daca nu chiar in acel lor, ca sa ii faca cat de cat dupa dorinta.

Nu recomand vizionarea celor care nu pot sa faca abstractie de grotesc si sa priveasca realitatea cruda in fata.