„Un nebun arunca o piatra in apa si o suta de intelepti se chinuie sa o scoata”. Oricat de mult m-am abtinut sa nu intru in lantul propagarii „pietrei” citatelor lui Dan Puric, nu ma pot abtine sa nu intru si eu un acest „sirag” al reactiilor care mai de care mai confuze, mai sterpe sau mai fara sens. Sper sa nu fie lipsita de sens interventia mea, sa aiba macar un minim, infim sens, pentru a nu fi doar inca o scremuiala de a scoate o piatra inutila oricum din apa.

Nu cred ca domnul Plesu este nebunul din proverb. Nu sunt sigur nici ca nu e. Am citit si am recitit articolul cu pricina si parca totusi, pe alocuri are dreptate. Parca si mie mi s-a parut ca Puric scoate citatele din buzunar cum scot daciile fum. Si Plesu parca ii zice bine acolo, ca mai trebuie sa si citeasca nu doar sa citeze. Am citit si am recitit si m-am tot gandit: dar daca Puric chiar a citit ce citeaza? Daca omul chiar are memorie si a trecut prin cartile alea? Si chiar daca nu le-a citit pe toate, totusi citeaza frumos, nu sunt citate proaste.

De mai multe ori m-am mirat cum de are Puric un citat pentru orice situatie si de cum nu exista propozitie fara citat in discursul sau… Acum, citind articolul lui Plesu, m-am tot gandit: dar parca nu le zice rau totusi Puric, citatele nu sunt chiar aiurea plasate, exista o oarecare coerenta cel putin pe termen scurt, caci oricum, daca incercam sa catalogam cinci minute din discursul lui Puric, nu cred ca il putem lega de o tema, Puric ţopăind dintr-una in alta mai ceva ca la Balsoi Teatr.

Si ca si cum confuzia nu ar fi fost indeajunsa – face sau nu face bine Puric folosind atatea citate, are sa nu are dreptate Plesu sa-l taxeze, etc – colac peste pupaza, mai aflu si ca articolul este vechi de vreo 6 ani, noua fiind propagarea sa pe Facebook. Am avut o mica mare mirare gasind aceasta informatie (bineinteles neverificata) intr-un articol, mai ales pentru ca l-am vazut pe Puric la ultima emisiune, subliniind de mai multe ori ca nu da citate doar ca sa vada lumea ca a citit mult ci pentru ca citatele explica mai bine cum stau lucrurile, semn ca probabil stia de articol sau era constient de valva recenta.

Avem deci inca un personaj care poate fi numit nebunul care a aruncat piatra in apa, cu siguranta fara sa aiba habar ce dispute va propaga – autorul paginii neoficiale a lui Andrei Plesu de pe Facebook care a sharuit articolul cu pricina.

Inflatie de citate, inflatie de reactii ale unor personaje mai mult sau mai putin importante si inevitabilele comentarii libertine ale ocupantilor celulelor de reeducare de pe Facebook care cred ca daca dau un share sau un like sau arunca un „Puric, securistul, blah, blah” la comentarii” fac socializare sau participa la un dialog.

Chestiunea in sine este insa importanta. Mai bine zis, chestiunile. Le-as enumera:

1. este sau nu este bine sa folosim citate, mai ales daca nu le-am citit si mai ales daca nu le-am trait, „nu am trecut prin ele” cum spune domnul Plesu.
2. este Puric un „aliment nedaunator sanatatii (mintale, psihologice, spirituale, culturale etc)” sau poate fi macar consumat „cu moderatie” sau poate este musai interzis celor care nu au citit 5483 de carti si nu au avut macar o bisnita primara, daca nu chiar un „comert consistent” cu Ambroise Paré cum a avut domnul Plesu ca sa isi permita sa il acuze pe Puric ca el nici nu are habar ce mananca la micul dejun Pare sau ce tip de whisky prefera Platon.
3. fenomenul zavistiei intre cei doi mari oameni de cultura este cumva unul specific caragialismului mioritic sau doar apanajul unei socitati gregare in care nici macar varfurile nu se pot angaja intr-un dialog al ideilor ci doar se acuza reciproc intr-un mod in esenta infantil, indiferent de spoiala de argumente si limbaj. In esenta, Plesu il face guru pe Puric si Puric il face invidios pe Plesu. Nu de putine ori, turma „intelectualilor” ai carui cap este Plesu a intrat in conflicte nenumarate atat cu turma „stangacilor” – adunatura de oi „intelectuale” din ONG-urile lui Soros care reactioneaza instinctual la oricine declara o oarecare afinitate fata de crestinism cat si cu turma „ortodocsilor extremisti” mai mare, dar fara exponenti pe calibrul lui Plesu in privinta culturii si care are un set de acuze vechi si cam fumate pentru fiecare dintre cei 3: colaborat cu Base, tradare de neam pentru Liiceanu (pentru cartile scoase la Humanitas) si batjocorirea culturii romanesti pentru Patapievici prin scandalul porno-ICR. De asemenea, extremistii catalogheaza direct „securisti” pe turma „stangistilor” care raspund cagalogandu-i „ultra-nationalist” si/sau „ultra-traditionalisti”.

Cu privire la punctul 3, pe langa cele 3 turme princiapale de „oi cuvantatoare” care sunt reponsabile pentru emiterea ideilor si a opiniilor, se afla oile consumatoare, impartite si ele in cate o ceata, cate una pentru fiecare, sau chiar mai multe cete cu un oarecare dinamism, dintre care unele oi mai mult sau putin sau atente la „ierarhie”, altele independente (pana la „acaparare”) – mai mult sau mai putin si fie alternand intre ţarcuri, in functie de care oaie canta mai frumos, fie ascultand orice oaie, unde li se nimereste urechea, fara a face prea mare diferenta, fie din nepricepere, fie din deschidere si „toleranta”, fie ca pur si simplu nu le duce capul sa aiba o opinie sau afinitate. Sau poate unele oi independente asculta de toti, orice au a spune, din dorinta de a lua ce e bun de la fiecare, cum ma amagesc eu ca fac.

Prin prisma celor de mai sus spuse, intorcandu-ne la punctul 2, cred ca Puric trebuie totusi consumat ori cat mai mult, ori deloc, nu prea exista loc de mijloc. Ori ce face Puric este foarte bine, discursul sau foarte folositor, interesant, important, relevator pentru „plebe” (cum este caracterizat auditoriul lui Puric de catre un detractor) ori altfel, Puric poate produce anumite alergii si patternuri de gandire celor care ii asculta discursul care intr-adevar are recursivitati si secvente deseori obositoare cel putin prin repetarea obsedanta, ca sa nu folosesc cuvinte mai grele. „Efecele secundare” ale puricariei pot fi extrem de variate: eu de exemplu, deseori cand vad babele vorbind la tara, ma gandesc: „Sa vezi ce-ar zice Puric daca ar vedea asta!”. Pur si simplu, Puric ma invadeaza in gand si nu mai pot sa admir doua babe vorbind de-ale lor, fie intre ele, fie pentru mine, fara sa ma gandesc la Puric si la babele lui din avion care nu vor sa insiste la Dumnezeu, si multe alte povesti de astea … Daca Puric va intra in istoria oratoriei romanesti peste veacuri, cu siguranta baba va fi una dintre temele dominante indelung analizate de specialisti. Boistii de maine care vor desface mitul Puric in patru ace, vor avea nenumarate demistificari de facut pentru a clarifica care poveste cu babe ii apartine si care nu ii apartine lui Puric.

Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante spunea Pr. Savatie si apoi propunea ca o stire sa fie importanta doar daca aduce bucurie. De aceea, simt nevoia sa nu termin acest articol doar cu enumerarea acestor stiri care probabil prea multa bucurie nu au cum sa aduca. Ceaţa cu privire la cele 3 chestiuni ridicate de mine ramane in continuare si asteptam si alti intelepti sa scoata piatra din lac, sa ne ajute sa ne conturam ceva opinii.

Asadar, cum am fost la tara de Craciunul acesta, am asistat la o discutie memorabila intre 2 babe care nu s-au mai vazut de demult. Una are vreo 85 de ani si alta vreo 87. La ambele le-a murit barbatul, ambele stau cu copiii. Una are reumatism si o dor articulatiile cand merge, cealalta nu se plange de nimic, desi are cataracta si a inceput sa nu mai vada bine. „Nu ma doar nimic maica”. Eu ma rog la Dumnezeu ca toti sa aiba parte de batranetea mea. Eu nu am stiut ce e aia durere, maica! Pare un caz uimitor, dar mamaia asta exista: are 87 de ani si pretinde ca nu o doare nimic, ba chiar ii e frica sa zica ca o doare ceva, ca o vede Dumnezeu.

S-au intalnit cele doua cuscre si dupa ce s-au salutat si au plans ca s-au revazut dupa atata amar de zile (desi stau la o aruncatura de bat, dar de la o varsta, ce mi-e 200 de metri, ce mi-e 2000 de km) se intreaba una pe alta „ce mai faci?”. Una se plange: of, ce sa fac, ma rog sa ma ia Dumnezeu sa ma scape. Ma dor toate, nu mai poci. Da tu, ce faci, pe cine ce te doare? Pe mine nu ma doar nimic, continua cealalta. Multumesc lui Dumnezeu ca ma tine pe picioare. Nu mai sunt buna de nimic, nu mai fac nimic, ca nu vad, si copiii nu mai sa uita ei la mine sa ii ajut cu nimic, dar in rest sunt bine.

Bineinteles, gravitatea intalnirii celor doua babe este greu de exprimat, vorbele sunt slabe. In aproximativ 30 de minute au trecut prin toata istoria de 100 de ani a satului: ala a lu’ cutare ce mai face, da de ala a lu cutare ai mai auzit? Ala mai traieste, da ala e bolnav, cum o duce? Un alt moment amuzant a fost discutia pe speaker-ul telefonului cu o alta baba care si aia sta destul de binishor, fiind singura dintre cele 3 care inca mai merge la biserica, fiind mai tinara si mai in putere. Are in schimb grija de barbat, fiind singuri. „Si pe tine tusa Prica ce te doare?” „Nu ma doar nimic”, raspunde tusa Prica. „O mai doar mijlocu din cand in cand, completeaza cealalta baba” – probabil uitand repetitia obsesiva a tusei Prica ca nu o doar nimic. „Nu, nu ma doare mijlocu'”, o corecteaza tusa Prica, „Nu ma doare nimic!” repeta iar. Evident, tusa Prica nu are cum sa inteleaga ca celelalte babe fiind in suferinta se amarasc pe de o parte, afland ca alte babe nu au suferinte, chiar daca pe de alta se bucura sa auda de bine, poate primind si ele o umbra de optimism.

Suferinta oamenilor batrani este greu de inteles de tineri. Mai ales cand suferinta este insotita de regretul ca nu mai pot munci („alta data sapam toate colturile gradinii, cu cazmaua!” se lauga mamaie Onuca, care acum are reumatism). Este mahnita ca copiii nu mai muncesc cum trebuie curtea, nu se ridica la nivelul lor, pe langa problema durerii si a dependentei de copii.

Am aflat insa un secret de la tusa Prica: „batranetea mea e lacat la gura, Gigele”. Tusa Prica a vrut sa-mi dezvaluie secretul unei batraneti lungi, linistite si fara durere: buna intelegere cu copiii, smerenia si ascultarea. Atat de ascultatoare este tusa Prica, ca nici nu mai iese la poarta ca nu o mai lasa copii sa nu o faca de rusine: daca tusa Prica acum nu prea mai vede cine trece pe linie, nu poate sa le dea buna ziua, de unde mai bine sta in curte pe banca, nu mai iese la linie.

Dialogul la cei batrani de la tara are multe taine. Mai ales la cei care au rezitat peste ani si sunt modele de urmat (babe de 85, 90 de ani, sanatoase, fara nici o operatie la activ, care nu stiu de boala serioasa, care daca mai ia un medicament de tensiune din cand in cand si bineinteles, cataracta de care nu scapa nimeni la o asa varsta). In primul rand, nu sunt fatarnici, spun adevarul si il spun fara rautate. Iar daca mint, o fac cu un scop bine definit, ca sa rezolve o problema serioasa. Mamare Gheorghita s-a dus sa ii dea de pomana vecinului Costel de la vale si pentru ca ii e greu sa mai dea ture pe la poarta, i-a dus pomana peste gard. Costel, cand a primit pomana i-a zis: „Tusa Gheorghita, stii ce m-am gandit eu? Sa facem o usa intre noi”. Prin usa intelegand poarta la gardul despartitor intre doi vecini, ca sa nu mai ocoloeasca pe la poarta daca vor sa treaca unul la altul. Era undeva o vorba a unui parinte ca apocalipsa o sa vina cand nu mai e poarta intre vecini. Pe vremuri, mai intre toti era poarta, acum eu unul nu am vazut nicaieri. „Ma, noi poarta intre noi am mai avut de demult. Da’ erau alti oameni (adica parintii lui Costel pe care acesta i-a dat afara din casa, gonindu-i la marginea satului, sa-si faca alta casa, dupa ce acestia ii facusera proprietar pe casa si teren – n.r.). Acum tu vrei sa faci poarta, dar mie mi-e frica ca daca intri si imi fur gaina. Cu batranii tai aveam poarta, pe vremuri si ne intelegeam da’ cu tine nu am curaj cu poarta”. Tare as fi vrut sa vad cum a rectionat Costel, caci povestea mi-ar relatat-o mamae Gheorghita. „Pai si cum mamaie, chiar asa ii zisesi?” „Da, asa ii zisei” zambeste tacticoasa mamare, fara rautate, doar ca sa imi raspunda rasului meu pe sub mustata de care nu ma puteam abtine. Nu de furat gaini ii e lui mamaie, ca nu il vede ea pe Costel furand gaini, dar femeie batrana, la 95 de ani, care mai sta unele zile si singura, grija portii intre ea si Costel mai avea s-o duca, mai ales ca Costel are 2 copii mici care si-asa pot sa sara gardul cand vor sa se serveasca cu ce vor, ca mamaie oricum nu prea mai vede. Nu de alta, dar mai demult, vecinul Ariciu’ de din deal, a speriat-o in gluma ca sare peste gard noaptea si ii bate in geam sa o sperie. Si cum mamare chiar are fobia de intuneric si de hoti, noaptea cand e singura abia punand capul pe perna de frica, normal ca s-a speriat, escalandand problema pana la nepoti care l-au pus la punct pe Ariciu’. Dar urmele au ramas, de unde si spaima de furat gainile pe care mamare i-o servi lui Costel – asta ma gandesc eu. Dialogul, chiar si in contradictoriu, are o taina. Taranii batrani mai ales isi spun in fata ce au de spus si nu se supara, chiar daca dreptatea si-o pastreaza fiecare si nu ajung la consens. Bineinteles, la cei mai destepti, nu toti sunt asa. Probabil sunt multi si care se cearta, care au zavistii, care barfesc, striga etc. Dar eu asa am observat, ai care au o bunatate moderata si o deschidere spre dialog sincer dar in cadrul omeniei, o duc bine.

Lipseste mult dialogul in societatea romaneasca. Toti striga asta, toti sunt de acord, dar fiecare se invarte tot in ţarcul sau. Dezbaterea nu exista. Pana si falselse tentative uneori sunt tot hilare. Sa luam de exemplu pe domnul Patapiecivi cu a sa „Intoarcere la Dialog” la care invita din ce am observat doar autorii Humanitasului, adica recomandarile domnului Liiceanu, in nici un caz nu vrea un dialog real, un schimb de idei cu oameni din alte tabere ci se intoarce in aceeasi „sfera de influenta”. Despre Puric ce sa zic, nici nu mi-l imaginez pe Puric sa fie capabil de un dialog cu cineva, el fiind obisnuit sa aiba parte de redactori TV caricatura care nici macar o lista de intrebari coerenta nu au ci vin cu scandari amorfe de genul „Ce e de facut, ce credeti despre poporul roman, mai ne cunoastem trecutul, mai ne cunoastem valorile etc”.