Daca lui Orban i-au trebuit vreo 4-5 ca sa devina oaia neagra a Europei, noua putere din Polonia a batut recordul la perioada minima pentru in care sa reusesti sa intarati birocratii de la Bruxelles intr-atat de mult incat sa dea din coate ca disperatii, in cautarea de parghii care de care mai traznice pentru constrangerea in orice fel a noii puteri pentru a o readuce pe „calea cea buna”, a supunerii totale si neconditionate fata de politica, legile si „influentele” fratilor mai mari, care stiu cum e mai bine pentru noi ceilalti.

Cum se intampla cand lucrurile se transforma repede, eu unul nu mi-am facut o imagine prea clara despre noua putere, alta decat ca nu glumeste, de vreme ce printre primele masuri luate la venirea la putere a fost curatenia in varful serviciilor de securitate.

Cine este la putere conteaza insa mai putin, importanta este perceptia poporului, in ce crede si la ce se raporteaza poporul.

Conflictul intre popoare si noul imperiu care doreste raderea diferentelor, „normalizarea” tuturor „nuantelor” si nasterea omului nou european care nu mai are nici o identitate si nici o legatura cu trecutul este un foc de intensitate mai mare sau mai mica in toate tarile, insa in Polonia este oarecum precum lava unui vulcan care arde in subteran inca de la ruperea de comunism. Niciodata polonezii nu s-au considerat frati cu nemtii desi au muncit pentru ei de 25 de ani si desi nemtii si alti europeni si-au mutat mai toata industria peste gard, in Polonia, folosindu-i pe polonezi ca sclavi de rangul I.

Pe scurt, din ce a rasuflat la noi in presa, principalele acuzatii aduse noii puteri ar fi faptul ca a pus mana pe Curtea Constitutionala (schimband judecatorii) si ca a schimbat conducerea televiziunii nationale. Pentru cea din urma masura, chiar, Polonia este amenintata cu excluderea de la Eurovision. Schimbarile sunt mai multe si probabil cele mai importante urmeaza sa vina.

Nu are insa rost sa intram in amanunte, in esenta fenomenul se incadreaza in „crapaturile in fundatia Imperiului”. In realitate insa, Polonia nu va iesi din UE si falsele „vibratii nationaliste” nu vor avea alta finalitate decat amortizarea puseurilor de tensiune interna in randul populatiei, caci poporul polonez este probabil ca si cel roman de mult disparut sau pierdut printre muncitorii din constructii din Londra sau capsunarii din Spania.

Astfel de tentative nationaliste sunt tolerate fara problema de Imperiu inca de la formare si nu au loc doar in est. Sa nu uitam de miscarile similare din toate tarile, de la Italia lui Beppe Grillo unde unele voci cereau trecerea la lira, la miscarile centrifuge mai perioculoase din Marea Britanie care nu se vor solda din pacate insa decat cu prelungirea sau trecerea la un regim „si mai special” al Marii Britanii in cadrul UE care de la inceput sta cu fundul in doua barci pentru ca asa ii este mai bine.

Sa nu ne punem deci sperante desarte in crearea unui nou front „euro-sceptic” cu specific estic: asa ceva nu e posibil, cata vreme legal, ca si la noi, legislatia UE este deasupra legislatiei poloneze inca de la „integrare”.

Nu putem sa ignoram total si reactia birocratilor care nu permit nici macar clipirea in front si cele mai suave tentative anti-imperialiste le catalogheaza ca „putinism”:

On Sunday European Parliament President Martin Schulz, told a leading German daily that moves by the Polish conservative Law and Justice Party (PiS) constitute a „dangerous ‘Putinization’ of European politics,” drawing a comparison to Russia’s President Vladimir Putin. (sursa)

Astfel de reactii ne amintesc de epoca ceausista de trista amintire unde oricine gandea si se exprima altfel decat partidul si tovarasul, era asociat instant cu „imperialismul american” si era ostracizat fara drept de apel.

Noua repozitionare a Poloniei, in perspectiva (slaba) a unei rapide disolutii a UE, dar mai ales in perspectiva (deloc slaba) a unui viitor razboi, pregateste mult mai bine Polonia decat Romania, plasand-o intr-un punct de pornire mult mai solid.

Problema Romaniei, dincolo de lipsa unui stat puternic si a unei constiinte identitare solide care sa urmeasca si sa mentina ca prim obiectiv interesul national, este mai ales mentalitatea populatiei. Cand istoria ne va invita sa alegem de a care parte a baricadei ne plasam, e posibil ca indiferent de cat „real-politik” va avea guvernul si puterea de atunci (sa presupunem asta prin absurd), populatia sa fie piedica principala si sa fim ca de fiecare data cu cativa ani in urma turmei – care nu ar fi nici asta cea mai grava  consiecinta. Cea mai grava problema va fi daca in cazul unui razboi sa a unei noi reformatari a lumii, noi sa alegem sa stam de partea lui alde Schulz sau alde Junker, niste zombi ai unui vis de mult apus al unui Imperiu pe care nu si l-a dorit nimeni decat o haita de printisori nealesi care au impins aceast urias cu picioare de lut prea departe si acum, cand incepe sa bata vantul, astia mai slabi ca noi o sa fie primi peste care se prabuseste.