Cazul Pomohaci este unul atât de vechi încât este precum un fruct putred care nu doar că s-a stricat și emana miros în rândul poamelor din proximitatea lui, dar cultura de mucegai este variată și multicoloră.

Un semn de avertisment cu privire la preotul Pomohaci am tras și eu încă de prin 2009 când am fost șocat de faptul că acest lup în piele de oaie a invitat la amvon un eretic să predice și după ce că a făcut această spurcăciune, a mai și plâns și s-a arătat profund impresionat de învățătura acestuia. Iată un fragment din acel articol intitulat „PEŞTELE DE LA CAP SE ÎMPUTE” care conține inclus și filmarea predicii:

Banuiesc insa ca aici lucrurile s-au imputit de mult si acum abia incepe sa se simta mirosul putreziciunii, deoarece rana nu s-a taiat la timp, madularul uscat nu s-a taiat si acum uscatura a cuprins tot trupul. Nadajduiesc ca PS Andrei va lua masuri, desi ma gandesc ca a avut destule semnale pana acum. Din ce am vazut in clip, cum ii pregatea terenul si cum il recomanda pe acest eretic, cum a plans la cuvantul sau, il gasesc inselat fara margini pe preot, e prins saracul in multe lanturi si trebuie sa ne rugam mult, dar mai ales dintre pastoritii lui care isi dau seama ce se intampla, sa se roage lui Dumnezeu sa il scoata din inselarea in care este si sa il puna pe fagasul dreptei credinte. (sursa)

Prima greșală fatală a preotului lăutar a fost călcarea canoanelor care interzic unui preot să cânte altceva decât slujbe. Este evident că oricât de acrivist am interpreta canonul, nu o cântare nevinovată de o melodie folk la chitară pentru prieteni și familie ar fi de acuzat. Canonul interzice amestecarea preotului cu lucrarea lumească și dacă tot am ajuns la lucruri interzise, printre ele se numără și afacerile: un preot nu prea are voie să aibă afaceri sau alte meserii. Evident, există nuanțe.

Iată și canonul cu pricina:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, lumeşti purtări de grijă să nu ia asuprăşi, iar de nu să  se caterisească. (sursa: Pidalion)

Canoanele au devenit însă cam prăfuite pentru unii în ziua de astăzi și cu adevărat dacă ar fi să ne luăm după canoane, foarte puțini credincioși ar mai rămâne în biserică și slujitori asemenea. Pornind de la această simplă observație a stării stricate în care se află credința în vremurile pre-apocaliptice pe care le trăim, cei rânduiți să respecte canoanele și să le aplice s-au cam îmbolnăvit de iconoflamație (inflamarea nervului iconomic) și consideră canoanele fie învechite, fie extrem de flexibile.

Mă refer în cazul de față mai ales la PS Andrei care încă din 2009 trecea cu vederea această neorânduială care era clar pentru orice credincios cu minimă experiență că nu se va termina bine și că acest lup în piele de oaie va face mult rău bisericii, cum iată că se dovedește. „Bunătatea” și răbdarea IPS Andrei sunt cu totul neînțelese și nu suspectăm slăbiciune în îndeplinirea unei sarcini „murdare” cum este caterisirea unui preot. Însă aceasta este tocmai meseria unui ierarh: să stea cu ochii pe preoți și când e cazul să îi concedieze. Putem oarecum compara această sarcină cu meseria de manager: un manager bun nu poate lăsa un angajat să calce prea grav peste sarcinile trasate și în nici un caz nu poate tolera cazuri grave prin care munca unui om strică lucrarea de ansamblu și activitatea normală a firmei.

Nenumărate nereguli și de diverse naturi a făcut acest preot care în cele din urmă s-a ales totuși cu … „o atenționare”. Cel puțin din cele ajunse în prim plan, problele au fost: cântatul, exorcismele, neorânduiala din parohie (Pomohaci ajunsese să strângă un fel de sectă în jurul lui, stricând familii și aiurind pe mulți slabi de minte) și nu în cele din urmă înhăitarea cu ereticii. La care mai adăugăm numărul de IISUS pe care și l-a pus la mașină – păcat de moarte (luarea Numelui Domnului în deșert!).

Acum, dacă am ajuns la menționarea cuvântului eretic, trebuie să vă anunț ca nu mai există erezii. Dacă ereziile ar mai fi existat, acestea ar fi fost anatemizate la Sfântul și Marele Sinod din Creta însă tocmai pentru ca dreapta credință a învins și ereziile au fost înfrânte, prea-sfințiții părinți de astăzi din biserica noastră și celelalte patriarhii fără marii absenți, însă, nu au mai dat anateme. Ereziile au ajuns în ziua de astăzi ceva ipotetic, difuz, abstract. Teoretic, mai pot exista erezii și acestea chiar există, dar nu prea le mai putem numii, deoarece noi ortodocșii de astăzi suntem plini de iubire și toleranță și îmbrățișăm cu voioșie noua atitudine de corectitudine politică încercând să nu mai jignim pe frații de alte confesiuni care se roagă și ei la același Dumnezeu care este Tatăl nostru, al tuturor.

Dar dacă la eretici și la păgâni, toleranța preasfințiților este maximă, la cei care „tulbură apele” neînțelegând teologie sau fiind absolutiști (conform IPS Andrei), bunătatea preasfințiților se termină. Nu vrem să enumerăm aici situații concrete și să arătăm cu degetul (cu excepția IPS Andrei care poartă și responsabilitatea pentru criza Pomohaci). Constatăm doar o stare de fapt cu privire la fermitatea cu care ierarhia respinge orice dialog cu privire la sinodul din Creta. Suntem de acord că nepomenirea justifică într-un fel impunerea autorității ierarhului în sensul că acolo unde un ierarh nu este pomenit, locul respectiv trebuie să revină proprietarului de drept. Însă caterisirea sau afurisirea pentru protestul față de hotărârile sinodului din Creta sau pentru opozitia față de ecumenism sunt într-adevăr o prigoană dinăuntru și un semn al apocalipsei.

Cine se aștepta ca ruperea totală a ierarhilor față de popor să progreseze atât de mult și să ajungem vremuri în care păstrarea credinței așa cum am moștenit-o să fie privită ca infracțiune și răzvrătire iar cei care se împotrivesc dintre slujitori prin gestul extrem – nepomenirea – să fie tratați mai rău ca ereticii cu care BOR dialoghează, se roagă împreună, participă la marșuri etc.

Într-adevăr, în fapt, dialogul acesta este oarecum imposibil, deoarece este un dialog al absurdului, precum în politică. Să luăm doar un exemplu: OUG 13 a fost promovat de PSD ca un act de întărire a democrației, prin adoptarea unor cerințe „europene”, prin întărirea statului de drept prin limitarea posibilităților procurorilor de a bagă la zdup pe politicienii corupți. Din punctul de vedere al tutulor tovarășilor, o astfel de lege este bună deoarece elimină „tensiunile”. Cum toți fură, și cum furatul este subînțeles, tolerat și un model de viață în PSD, din punctul lor de vedere, este foarte logic că OUG 13 era un act democratic, o lege care întărea democrația.

Cum poate un tânăr care nu a făcut niciun compromis la viața lui și care respectă până și culoarea verde a semaforului să îi explice tatălui său pensionar de ce corupția și furtul sunt rele? Aceeași fractură o avem și în rândul BOR. Pe de o parte avem credincioșii care mulți au descoperit ortodoxia din cărți în vremurile post-comuniste și care descoperă cu uimire rezistența martirilor din închisorile comuniste care nu puteau nici să se lepede cu un cuvânt, dacă acel cuvânt era împotriva adevărului, și pe de altă parte avem ierarhi preocupați mai mult de prosperitatea și prezentarea la exterior a orgăzii pe care o păstoresc: fonduri europene, catedrale mărețe, azile pentru bătrâni, facultăți de teologie renovate și frumoase, titluri și diplome de honoris cauza primite, pace și înțelegere cu politicieni și recunoaștere în mass-media. Nu facem generalizări și nu zicem că toți sunt așa. Însă, cel mai nedorit lucru pentru un ierarh în ziua de astăzi este un scandal de presă în care să fie acuzați de extremism religios pentru folosirea cuvântului eretic sau pentru aruncarea vreunei anateme chiar și unor erezii cât mai puțin iubite sau luate în brațe de presă cum ar fi de exemplu Biserica Scientologică care e probabil secta cu cea mai proastă presă la nivel mondial.

Compromisul, fățărnicia și viața în minciună sunt boli universale în ziua de astăzi care fac prăpăd și distrug generații în continuare. Ortodoxia ar putea să fie o soluție la această boală și ea ne oferă medicamentul necesar. Ne mai trebuie însă doctori care să ne dea acest medicament. Și așa cum doctorii buni fug de la pacienții care nu doresc vindecare, se pare că Dumnezeu ne lipsește de păstori adevărați, pentru că nu suntem dornici să ne vindecăm. Nu trebuie decăt să zicem da, Doamne, vreau să mă vindec și oricât de bolnavi am fi, vom primi vindecare. Și noi, și păstorii noștri.

= = = = = = = = = = = =

PS1: diavolul are unelte multe și nu este deloc exclus ca înregistrarea să fie o făcătură; în Grecia se practică astfel de lucruri; puțin probabil însă aici, având în vedere privirea de ansamblu;

PS2: mai există un părinte „neconvențional” iubitor de eretici și prieten al lui Pustan; să ne rugăm să nu fie căderea lui asemenea, ci să se trezească;