Spălatul picioarelor in catedrale a invadat televiziunile si feisbuk-ul mai ceva ca iepurasul. Pentru televiziuni este ceva inedit si interesant. Doua-trei secunde cu filmarea, un scurt interviu cu cei carora li s-au spalat picioarele si ce au simtit ei, doua-trei secunde cu un fragment din predica si gata stirea de religie pe ziua de azi. Maine aratam ouale rosii.

Am ras pe sub mustati cand am vazut un ierarh care a spalat picioarele la niste copii vorbind despre smerenie, mai ales cunoscand o istorioara cu acel ierarh povestita pe surse si care are a face cu niste mobila noua cumparata anticipat in expectativa mutarii intr-o treapta superioara care din lucrarea lui Dumnezeu nu s-a mai intamplat. Ramanand cu mobila si pierzand pe neasteptate, respectivul ierarh nu s-a comportat tocmai crestineste cu suporterii opozantului, dar ajunge cu dezvaluirile. Evident ca exista uscaturi si in Biserica si nu trebuie sa le cautam prea mult. Nu trebuie nici sa ne smintim ca acestea exista si nici sa ne facem ca ele nu exista.

Nu putem insa sa nu observam cum unii au o ravna foarte mare in a face ceea ce nu e musai sau este oarecum superficial, in timp ce a face ceea ce trebuie devine din ce in ce mai periculos. Bunaoara ma refer la slujba numita Sinodiconul Ortodoxiei care conform traditiei trebuia citita in Duminica Ortodoxiei din Postul Mare in toate bisericile ortodoxe. Insa pentru ca unele fragmente din aceasta slujba nu sunt corect politice si ar exista un risc minim de presiune sau atentionare din partea cezarului sau mai degraba a unor mici cezarei, Sinodiconul nu doar ca nu se mai citeste ci e chiar interzis pe alocuri, fiind extrem de rare bisericile in care se mai citeste: manastiri cu preoti batrani si care sunt dispusi sa isi asume riscurile certarii din partea ierarhului pentru ca se pare ca porunca interzicerii Sinodiconului ca si schimbarea cartilor de slujba vine „de sus de tot”.

Nu ar fi rau daca traditia s-ar pastra in intregime. Nu doar ca nu ar fi rau, dar chiar este musai ca traditia sa fie pastrata. Spalatul picioarelor este o traditie care se practica in manastiri unde cel mai mare spala picioarele celor mai mici, ierarhic. Adica staretul spala picioarele unor frati sau calugari, vietuitori in manastire. Practicarea unei traditii doar ca show sau ca ritual estetic este un pacat pentru ca sustrage gestului tocmai semnificatia distorsionand mesajul si rostul acelei lucrari. Ma mir cum de la aceste evenimente se gasesc si televiziunile pregatite sa filmeze, sa faca poze etc. Ma mir si ca exista credinciosi care propaga aceste fotografii si se lasa antrenati intr-un ciclu defectuos al unui pietism bolnavicios.

Daca spalarea picioarelor se face undeva, aceasta trebuie sa il priveasca pe staret (care se smereste), pe ucenicii carora le sunt spalate picioarelor (care vad dragostea staretului, chiar daca intr-un act liturgic) si poate si pe cei care participa la slujba, rememorand momentul si amintindu-si ca si ei trebuie sa faca la el. Ar fi bine daca televiziunea ajuta la propagarea acestui mesaj, ca in crestinism Dumnezeu slujeste oamenilor si fiecare om este dator sa slujeasca celorlalti. Insa smerenia si televiziunea traiesc in universuri paralele, de aceea cei care se preocupa de smerenie trebuie sa fuga de camerele de luat vederi ca de dracul nu sa dea telefoane la repoteri ca sa vina sa ii vada pe ei cum spala picioarele la copii.