Plandemia – teren fertil pentru narcisism

Plandemia a produs un mediu optim pentru ieșirea la suprafață a tuturor narcisiștilor care se pot acum manifesta și se pot simți într-un cadrul ideal de funcționare. După cum știm, hrana narcisiștilor este controlul. Ei nu doresc bani, nu doresc distracție, nu doresc nici măcar recunoaștere și aplauze – în sinea lor narcisiștii doresc sa își manifeste controlul asupra altor oameni pentru a-și dovedi astfel lor ca ei sunt speciali, sunt supra-oameni sunt îndreptățiți să exercite acest control fie ca primesc sau nu recunoașterea oamenilor. De altfel, sunt două tipuri de narcisiști – cei pe față și cei ascunși (vulnerabili). Primii doresc și se hrănesc din aprobiul public, a doua categorie fuge de aprobiul public pentru a se hrâni din tânguirea nerecunoașterii și neaprecierii lor la adevărata valoare.

Orice sistem totalitar are specificul de a atrage la vârf și de a-și construi scheletul pe spinarea unor categorii de narcisiști. Mulți pun de exemplu ieșirea la suprafață total neașteptată a lui Ceaușescu – un mojic între liderii CC ai PCR de la vremea lui pe abilitățile sale de a-și elimina dușmanii și potențialii dușmani. La fel ca Stalin, de altfel, sau ca Hitler sau în zilele noastre ca Kim Jong-un. În fapt, această abilitate nu este decât rezultatul frustrărilor interne ale acestor lideri narcisitși care nerezistând la nici cea mai mică critică, nu au putut reacționa decât violent și fatal pentru dușmanii lor, căutând răzbunare rapidă, dar nu atât cu scopul de a elibera calea cât de a plăti unele polițe. Eliberarea căii nu a fost decât consecința acestui comportament narcisistic. Și chiar în lupta actuală din PNL putem face unele paralele cu PCR-ul din vremea tânărului Ceaușescu, prin aceea că garda veche, “moderată”, este exterminată de “lupii tineri”.

Dar politica a fost tot timpul un mediu care a atras narcisiștii și mai ales democrația care bazându-se pe atracția populară, a împins în sus nu oameni capabili ci oameni populari, iar narcisiștii prin firea lor au darul de a se face populari foarte ușor deoarece setea de recunoaștere le produce un comportament orientat către obținerea aprobiului public, admirația, uralele, aplauzele fiind hrana de zi cu zi a narcisistului.

Ce este nou cu ocazia plandemiei este că acest narativ de pro-contra “recomandărilor” a oferit o oportunitate de manifestare și de justificare a unei intregi categorii de bolnavi mentali: narcisiștii tehnopați. Prin tehnopatie denumesc încrederea oarbă și prostească în steagul științei – în narativul general pe temele plandemiei avem evident un conflict în cei care ridică steagul științei și zic: “măști, vaccinuri, carantină, obediență, pașapoarte” și cei care ridică din sprânceană și nu ignoră pe acei oameni de știință care spulberă prin câteva argumente simple întregul narativ general cum că acest virus cu o rată de mortalitate de 0.08% merită toate câte împing în față armata noului reset.

Dar de ce zic că există o atracție ciudată a narcisiștilor de zi cu zi (deci nu lideri sau conducători sau autorități) față de plandemie și se simt în largul lor în mijlocul măsurilor de restricție și a luptei pentru impunerea lor? Deoarece, prin simpla asociere, deși nu ei sunt sursa și motorul controlului, se îndulcesc și ei din roadele acestei mașinațiuni, fiind prin asociere ideologică soldații unui sistem care impunând control, le dau și lor iluzia că participă la acest control. Virtutea acestei lupte impusa implicit în narativ și sugerată prin solganuri de genul “măștile salvează vieți” sau “vaccinul ne aduce libertatea” se răsfrânge și se hrănesc din ea și de narcisiștii care nu au o altă scenă de manifestare, nu sunt apreciați prin activitatea sau meseria lor ci faptul că sunt pro “măsuri” – oricare s-ar nimeri acestea să fie pe tavă la un moment dat – se simt că se află și ei în treabă și prin urmare se simt îndreptățiți de meritul de a lupta această luptă sfântă care ar trebui să le aducă o recunoaștere și o mulțumire a celorlalți. Și deși narcisiștii au nevoie de manifestări de apreciere, în cauzul luptătorilor “anonimi”, aprecierea vine de la “viețile salvate”, de la cei care au fost salvați deorece ei poartă masca și îi îndeamnă și pe alții să poarte mască.

Dar poate cel mai simplu exemplu prin care putem explica cum plandemia i-a adus la extaz pe narcisiști este următorul: unul dintre atributele narcisismului este convingerea narcisistului că el este mai bun decât alții și necesitatea unui feedback care să confirme această convingere. Ori ce altceva este sistemul de control și ingineria narativului oficial decât mană cerească pentru narcisiștii care punându-și o mască (sau băgând umărul în față la seringă) sunt bătuți pe umăr de “autorități” că fac ceea ce trebuie și că sunt cetățeni exemplari spre deosebire de elementele retrograde și inferioare care se opun științei. Mecanismul de feedback este unul dintre apanajele sistemului de control și este chiar unul dintre drăcoveniile de giumbușlucuri de inginerie sociale încropate în această firă a apocalipsei prin care cei care deja sunt pecetuiți prin narcisism de diavol – tăticul lor – devin actori activi și pro-activi ai întregului sistem fără nicio investiție sau recompensă suplimentară, auto-convingerea lor că fac ceva bun, ceva care este apreciat și care are girul autorității fiind plata care controbuie la feedback-ul de propagare și comunicare între centrii de comandă și idioții utili ai acestei plandemii.

Noul Reset și Disonanța Cognitivă

Unul dintre produsele mai avansate ale Fabricii de Consens este Disonanța Cognitivă. Poate fi o boală mentală produsă prin lansarea unor narative și retragerea altora? Da! Oamenii sunt amețiți, li se spune că albul e negru și mai apoi că e de fapt alb și nu mai înțeleg nimic … Rezultatul? Haos! Diavolul urmărește haosul, este stăpânul haosului și al confuziei sub umbrela căruia împinge mai departe planul său diabolic de instaurare a unei dictaturi globale tehnocratice.

Lansarea unei probleme și pomparea pe ea, face ca tot focusul și toată energia oamenilor să fie îndreptate spre acel subiect. De exemplu, la începutul plandemiei, subiectul cel mai fierbinte era dacă va ajunge sau nu virusul la noi. Și în loc să pregătească spitalele deoarece era clar că va ajunge, guvernul era captiv campaniei de presă care urmărea prinderea Coronavirusului la graniță – de unde și fuga turbată după identificarea “pacientului zero”. Apoi, toată povestea cu “contact tracing-ul” s-a fumat repede.

Purtarea sau nu a măștilor este poate primul exemplu clar de creare a unui narativ menit să producă disonanță cognitivă. Nu trebuie să detaliez, dar o voi face pentru posteritate: la început măștile nu erau bune de nimic, apoi au fost obligatorii și ne-am pomenit cu ele băgate cu forța pe gât și nu putem scăpa nici la peste un an de la începerea show-ului. Toată lumea e revoltată, chiar și politicienii nu cred în ele, deoarece bea whisky în biroul din parlament fără grijă, dar deoarece narativul este adevărata putere actuală care determină acțiunile, legile, comportamentul și discursul, nu putem face nimic.

Domoilrea curbei (flattening the curve) a fost o altă mantră mult rumegată. Ideea de bază era ca să stăm închiși în casă deoarece altfel numărul mare de bolnavi ar fi făcut ca cei care au nevoie de oxigen să nu aibă acces. La acel moment aceasta a fost justificarea logică care a permis închiderea micilor afaceri, distrugerea horeca, tăierea conexiunilor între oameni etc. Prin urmare, deși se accepta ideea că toți vom trece prin virus, planul era ca să trecem prin virus mai încet, astfel încât să avem acces toți la spitale când o veni vremea. Am ajuns apoi ca spitalele Covid să fie goale și bolnavii de cancer să stea acasă așteptând să expire plandemia. Domolirea curbei este o mantră deja fumată despre care nu mai discută nimeni deoarece efectul de turmă nu ar mai justifica vaccinarea periodică. Mantra actuală este “Delta” – un rebranding al Sars-Cov-2 inventat pentru a justifica de ce vaccinul nu ajută împotriva Covid. Deoarece, delta! Iată cum prin discurs lumea acceptă vaccinarea perpetuă ceea ce prin ianuarie când am scris eu despre ea, era o teorie fringe din pletora de teorii conspiraționiste, mantra oficială pe atunci fiind “vaccinul ne eliberează” – depășită în prezent. Iată cum narativul oficial evoluează, se transformă și acceptă chiar componente din discursul opoziției, devorându-le însă complet și transformându-le în piloni pentru noi și noi narative care nu au ca scop final decât instaurarea unei dictaturi înfiorătoare în care lagărele de concentrare și tortura vor fi noua normalitate.

Ca o mică paranteză, eu deja consider dictatura ca instaurată de facto. Narativul stăpânește deja lumea. El este lansat din temebrele fabricilor de produs narativ, de unde este imposibil de arătat cu degetul cine este strungarul, cine este meșterul, cine este paznicul fabricii sau cine este vânzătorul narativului. Și mai imposibil este de luptat împotriva narativului cu argumente logice. Există o opoziție la discurs oficial, dar această opoziție ne dă doar impresia că asistăm la o piesă de teatru, la care nu putem interveni cu nimic, deoarece scenariul se desfășoară pas cu pas. Protestele, starea de tensiune și opoziția popoarelor, nu au niciun efect în a frâna acest nevăzut și nenumit nou stăpân care vine dintr-un loc neclar, pe care nu îl putem clar defini și conduce întrun mod perfid prin niște păpuși care joacă după cum el cântă și sunt posedate de scenariul pe care îl putem totuși întrezări, deși – ca orice piesă de teatru – ne poate surprinde cu unele evoluții neașteptate, dar ca orice dramă, nu avem speranțe că se va termina bine.

Întorcându-ne la oile noastre, cum pot oile să sufere și cum le afectează pe ele acest sus-jos în privința unor anumite subiecte. Dar poate ar fi cazul să dăm și mai multe exemple pentru a înțelege fenomenul și a-l observa. Pe lângă măști, am avut recent o întorsură de poziționare a mașinăriei de distribuție a consensului: de unde zvonurile că virusul a fost fabricat și fie a scăpat din laborator, fie a fost lansat erau catalogate teorii conspiraționiste și cenzurate pe rețelele sociale (principalele componente ale rețelei de distribuție a consensului pe lângă televiziuni și presa scrisă), s-a ajuns – cel puțin în vest, deși prin ecou și la noi, la acceptarea ca “fapt verificat” a originii probabil artificiale a virusului. Totodată mai multe detalii are finanțării de către americani, sub bagheta lui Faucci a cercetărilor unui laborator chinezi din Wuhan pentru crearea unui coronavirus care să treacă de la animal la om, în scopuri de … a lupta cu o viitoare pandemie. Cu toate că aceste informații au apărut în ziare mainstream, au fost acceptate, mai deloc criticate și au devenit “fact”, nimic nu s-a schimbat – nici Fauci nu a pățit nimic, nici vaccinul nu se mai întreabă nimeni dacă nu cumva e ceva dubios cu el și nici China nu este sancționată pentru lansarea virusului. Totul merge înainte, ca și cum această întorsură nu ar fi avut loc.

Avem deci o schimbare a narativului cu 180 de grade, dar fără efect. Totul nu a făcut decât să consume energie, chestiunea originii artificiale a virusului a oferit o refulare nesperată “conspiraționiștilor” și i-a făcut să zică: “a-ha, v-am prins cu mâța-n sac!”. Așa, și? În afară de acceptarea de către mainstream a teoriei, nimic nu s-a întâmplat.

Așa cum nimic nu se întâmplă acum nici după ce s-a dovedit ca vaccinul anti-covid nu ajută împotriva covid-ului și nu ne face liberi. Mantra ” vaccinul ne readuce libertatea” a fost deja distrusă de cifrele care arată că peste tot în lume majoritatea cazurilor noi sunt dintre cei vaccinați, chiar ajustate fiind cifrele la raportul de vaccinați – minoritar oricum cam peste tot. Tot cifrele de asemenea arată surprinzător o corelație foarte mare între procentul de vaccinați din totalul populației și numărul de cazuri noi. Concluzia logică la o asemenea situație ar fi ca vaccinarea să fie oprită și în niciun caz băgată pe gât și făcută obligatorie. Ce sens să mai aibă vaccinarea obligatorie dacă deja există studii științifice care arată că vaccinul nu ajută? Ba chiar, grosul cazurilor noi sunt dintre cei vaccinați. Rațiunea nu contează însă – narativul este împins înainte și dictatura soft este împinsă pas cu pas, prin intermediul actorilor slabi și captivi care nu realizează la ce se fac părtași și la ce sistem pun umărul să îl construiască.

Din nou simt nevoia să fac o mică paranteză și să tratez subiectul “dictatura soft”. Avem bunăoară terminlogia de tehnocrație, deși nu sunt total de acord. Nu tehnocrații sunt în spatele acestei dictaturi, ci ei sunt doar idioții utili care pun umărul și acceptă dictatura actuală fără opoziție. Cu privire la cuvântul “soft” – mai rar folosit în cercuri largi, aș sublinia că avem de a face cu o dictatura soft deoarece nu are cum să fie hard deocamdată, dar va veni și vremea când va fi hard.

Puțină istorie nu strică pentru a explica punctul în care ne aflăm. Inițial, în Germania nazistă exista chiar un birou al evreilor care îi ajuta să plece în afară. Evreii veneau la acest birou, vindeau proprietățile statului (evident la prețuri sub evaluate) și se înscriau pentru ce țară doreau să plece. Acesta era stadiul soft al dictaturii naziste. Spre final, evreii erau direct împușcați, nu mai apucau să treacă pe la niciun birou. Dictatura nu mai era soft ci hard. Trecerea de la soft la hard se face când mentalul oamenior este captiv fricii și din pioni, se fac celule integrante ale cancerului.

Iar jonglarea cu narativul în toate direcțiile cu scopul de a produce disonanță cognitivă în rândul oamenilor care cât de cât ar mai avea speranță să se dumirească și să acționeze ferm și rapid împotriva dictaturii, nu face decât să câștige timp și să producă debusoladă în rândul mulțimilor, anihilând orice posibilitate de reacție fermă controlată și coordonată împotriva dictaturii noului reset.

Se pune pe bune întrebarea, dacă această specificitate de disonanță cognitivă a narativului plandemic este elaborată și creată “artificial” sau este una organică. Este ambele în același timp: ea este organică răului care instinctiv produce haos și prosperă în haos. Confuzia pentru diavol este mediul ideal de dobândire a controlului asupra oamenilor și de coordonare a acțiunilor în slujba scopului final. Este artificială prin aceea că toate mișcările au fost îndelung exersate și practicate și la centrul ce comandă se știe clar ce urmează și cum e bine să împingă lucrurile într-o parte sau în alta.

Nu doresc să închei articolul și fără a da un exemplu și mai recent de disonanță cognitivă aplicat cu succes în chestiunea marșului LQBGTQZ – Nicușor Dan a amânat inițial autorizarea marșului – cum s-a lansat zvonul despre marș, Aur și tradiționaliștii au reacționat și au început organizarea unei contra-manifestații care dacă era planificată indiferent de marș sau nu, exista riscul unor conflicte de stradă cum nu au mai fost de prin anii 90 când Noua Dreaptă nu rata niciun marș al poponarilor și îi bombarda cu ouă stricate. Ei bine, după ce Nicușor a respins inițial autorizația, mulți au sărit să-l aplaude – s-au grăbit. Acum le-a dat-o și cireașa de pe tort este ca Nicușor va veni și el la marș deoarece simte o atracție … spre acest curent cultural. De ce a sucit-o Nicușor? Strategic! A lovit puternic în planul de opoziție la marș, și-a câștigat – chiar dacă efemer – o imagine nemeritată și falsă de om întreg la cap, care imagine, deși nu va persista prea mult, e suficientă pentru a debusola opoziția și eventualele planuri de contracarare a marșului. Dar mai ales, prin această mișcare Nicușor a câștigat puncte la atenția publicului care nu s-a mai refulat în comentarii răutăcioase pe paginile sociale al Aur & Co ci au aplaudat cu emoticoane glorioase atitudinea primarului, la care – din prostie – mai au așteptări că poate fi altfel decât o slugă dedicată în slujba diavolului.

În cele din urmă, războiul care se duce acum, așa cum am mai spus, este instanțierea în spațiul fizic al războiului nevăzut între lumină și întuneric. Cum lumea însă este stăpânită de diavol și cum Dumnezeu îngăduie diavolului aceasta, perspectivele unei victorii sunt iluzorii. Asta nu înseamnă deloc că lupta trebuie abandonată, ci din contră fiecare trebuie să ne poziționăm acolo unde alegem să fim fără ezitare. Dacă diavolul va câștiga vremelnic oricum, noi vom câștiga dacă alegem poziționarea corectă. Câmpul de bătălie este același, dar scopurile diferă complet.

În ciuda necunoscutului și a sperieturii pe care confruntarea directă cu diavolul și cu slugile lui ne-o pot aduce, noi trebuie să realizăm că această clarificare este în fapt un eveniment pozitiv. Mult mai riscant pentru soarta noastră în veșnicie ar fi o situație confuză în care lumea ne-ar tenta prea mult prin varietatea și atractivitatea produselor de larg consum produse de lanțul de producție distribuție standardizată de bunuri fizice, servicii și ideologii.