„Fără un gest, cu ochii-nchişi,
Lăsând să cadă peste mine timpul
Ca o insultă binemeritată
Pentru că sunt în stare să-nţeleg
De tot ce înţeleg sunt vinovată”
– Ana Blandiana

La vremuri de bilanţ mulţi îşi pun întrebarea dacă a meritat sau cum ar fi fost altfel. Dacă a meritat, numai proştii şi comuniştii care şi-au pierdut statutul pot să răspundă nu, dar cum ar fi fost altfel, puţini pot să dea un răspuns convingător, deşi bineînţeles răspunsul la o astfel de întrebare ţine de imaginaţie şi de capacitatea fiecăruia de a înţelege istoria şi de a avea o viziune alternativă a acesteia. În literatura SF există chiar un subgen care se numeşte Istorii alternative în care îşi găsesc locul cărţile care încearcă să dea un răspuns la întrebarea „cum ar fi fost altfel”.

Un răspuns la o astfel de întrebare nu poate fi decât subiectiv. Mulţi spun că, dacă nu ne-am fi pricopsit cu comunistul de Iliescu şi am fi făcut mai devreme faimoasa reformă şi mult dorita integrare,  cu certitudine altfel ar fi stat lucrurile. De asemenea, mulţi spun că dacă spiritul „unificator” al lui Iliescu nu le garanta securiştilor pacea şi bunăstarea în noul regim „democratic”, s-ar fi vărsat mai mult sânge şi poate pierdeam chiar şi Ardealul. Cred că puţini însă se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă Piaţa Universităţii ar fi biruit şi neo-comunismul cu faţadă democratică ar fi fost stârpit din faşă. Poate puţini realizează că Piaţa Universităţii a fost ultimul bastion de rezistenţă românească înaintea blazării generalizate şi a decăderii totale în toate planurile a luptei românilor pentru ceva nobil. Este adevărat că între timp ne-am mai luptat ba cu irakienii, ba cu talibanii, dar astea sunt treburi de mercenari, nu lupte nobile. Poate că în plan politic şi economic, mulţi s-au luptat pentru integrarea în UE, dar numai pentru cei spălaţi pe creier de propaganda unionistă şi pentru cei care sug fonduri europene pe nedrept poate fi ceva nobil legat de acest neo-soviet cu faţă de tânără fecioară dar cu haine de desfrânată şi coarne de drac.

După mine, dacă ar fi să găsim un cuvânt care să definească cel mai bine aceşti 20 de ani, acest cuvânt mi se pare a fi „ignoranţă„.  Am fost ignoranţi ca neam când am tolerat atâţia ani toate relele câte s-au făcut şi care nu trebuiau să se facă. Am fost şi suntem ignoranţi când stăm cu mâinile în sân şi lăsăm o mână de nemernici să ne conducă şi să-şi pună plozii urmaşi peste sistemul lor ticăloşit de comisioane murdare, licitaţii măsluite şi numiri de partid. Am fost şi suntem ignoranţi când lăsăm să fie terfelite şi batjocorite toate valorile neamului nostru şi mai ales atunci când nu ni le asumăm şi nu le valorificăm lasând astfel să se ridice la suprafaţă gunoiul şi împuţiciunea. Suntem ignoranţi pentru fiecare mârşăvie care se face sub ochii noştri şi pe care nu o identificăm şi nu o acuzăm. Ne-am bălcărit în falsa noastră amăgire că suntem toleranţi, fiind de fapt nişte leneşi şi nişte fricoşi ordinari, nefiind în stare nici să spunem ce gândim de fapt, nici să pretindem ceea ce ni se cuvine oricum: o memorie adevărată. Suntem singura ţară din blocul de est în care comunismul nu a fost acuzat oficial şi singura ţară în care sfinţii martiri seceraţi de secera şi ciocanul comunist nu au fost încă canonizaţi. Suntem singura ţară fostă comunistă în care încă ierarhii Bisericii sunt aserviţi partidului şi singura ţară fostă comunistă în care încă pentru a fi directorul unei şcoli (sau al unei biblioteci, al unui spital, etc),  trebuie să fii membru de partid.

Pe lângă toate acestea, încă avem reflexe şi mentalităţi din „epoca de aur”: îi acuzăm pe cei care au reuşit să facă ceva bun, aşteptăm de la stat să ne dea totul şi de la alţii să ne rezolve problemele, suntem sceptici cu privire la orice lucru bun şi ne e frică şi să încercăm să îl facem, nici nu putem concepe că putem schimba noi ceva, vrem doar să ne aranjăm pe noi şi să ne punem bine cu toţi căci … nu se ştie niciodată.

Poate că ignoranţă este puţin spus. Cu siguranţă avem mult mai multe defecte. Dar dacă pentru altele poate avem vreo scuză şi tăierea rădăcinilor adânci de către comunişti ne-a predispus la felul nedemn în care am scos capul în istorie din grota întunecată a comunismului, pentru ignoranţă nu avem scuze. Tocmai răul de care am avut parte trebuia să ne stimuleze să nu uităm ce ni s-a întâmplat şi să fim cu luare aminte la toate câte ni se întâmplă. Măcar atâta lucru am fi putut face, dar nu a fost să fie. Se pare că toate simţurile ne-au fost pervertite şi precum acei copii ţinuţi în izolare totală şi în condiţii mizere atunci când sunt eliberaţi întâi mănâncă şi bea, foamea este prima durere care caută să şi-o aline şi abia apoi după ani şi ani încep să vorbească şi să socializeze, să nădăjduim şi noi că după ce ne vom fi săturat de toate bunătăţile din hipermarketuri vom începe încet-încet să ne punem întrebări: cine suntem noi, cine sunt părinţii şi bunicii noştri, cine sunt cei care au murit şi pentru ce, cine le-a dat lor această putere de a se jertfi şi de ce. Trebuie să ne întrebăm toate acestea şi multe altele asemenea, ca să nu ne trezim din nou în alt experiment al istoriei de care inevitabil vom avea parte dacă vom rămâne ignoranţi.