Autostrada catre Iad

Traind usurel, traind liber,
Bilet catre o calatorie fara intoarcere
Nu cer nimic, lasati-ma in pace
Luand totul in lunga mea cale
Nu am nevoie de judecata, nu am nevoie de rima
Nu-i altceva ce mi-as dori mai mult sa fac
Luand-o in jos, party time
Prietenii mei o sa fie si ei acolo

Sunt pe autostrada catre iad

Nu sunt semne de oprire, nici limite de viteza
Nimeni nu o sa ma incetineasca
Ca o roata, o sa ma rotesc
Nimeni nu o sa ma incurce
Hei Satan, mi-am platit datoria,
Cantand intr-o trupa de rock
Hei mama, uita-te la mine
Sunt in drum catre pamantul fagaduintei

Sunt pe autostrada catre iad
(nu ma opri)

Si o iau in jos, in jos cat cuprinde
Sunt pe autostrada catre iad

Pentru multi rockeri, rockul este doar fun, muzica tare, spirit liber, prieteni adevarati, blugi si tricouri misto, concerte, bere etc. Cu siguranta, majoritatea rockerilor stiu insa si limba engleza si temele predilecte ale rockului. Ei stiu pe dinafara versurile melodiilor preferate si urmaresc interviuri cu artistii favoriti.  Pana acum nu am intalnit un singur rocker prost, care sa nu stie macar sa inteleaga engleza, daca nu si sa o vorbeasca foarte bine. Practic engleza este o lingua latina a rockului, asa cum italiana este pentru opera.

Putini rockeri sunt cei care isi pun problema mesajului transmis prin muzica. De altfel, nu doar rockeri, toti oameni din ziua de azi, se concep, cresc, sunt educati si se misca in jurul televizorului sau a radioului, iar mai recent a calculatorului. Cine isi mai pune problema azi, oare ce zice ala care canta, ce mesaj transmite, sunt eu de acord sau nu cu el? Superficialitatea este o regula in multe privinte, este banal ce spun, dar filtrarea muzicii pe baza mesajului transmis este deja o raritate, pare ceva absurd si sa spui ca tie nu iti place o melodie deoarece nu esti de acord cu versurile sau deoarece viata artisului ti se pare nu prea demna de urmat. De fapt nu doar cu muzica se intampla asa, ci si cu literatura. Multi citim carti scrise de autori despre care nu stim mai nimic. La fel si cu filmele, nu alegem un film pe baza calitatii regizorului sau a actorilor care joaca, alegem ce ni se pare noua interesant din ce ni se pune pe masa de „divizia de marketing” a companiei respective.

Asadar, vrem nu vrem, ascultam muzica, citim carti, vedem filme fara sa ne intereseze prea mult „ce hram poarta”. La muzica nu prea ne intereseaza versurile, la carti ideile (desi aici e mai complexa problematica), iar la filme este oricum imposibil sa stii dinainte ce schimbare asupra ta va avea vizionarea unui film. Nichita Stanescu supunea o data, ca o niste versuri urate pe o melodie frumoasa, sunt retinute mult mai usor decat niste versuri frumoase pe o melodie mediocra. Asta in conditiile in care avem rabdarea si interesul sa mai ascultam versurile, pentru ca de multe ori nu retinem decat refrenul, si nici ala pentru ca ne-ar interesa ci pentru ca este totusi mai usor de retinut, in urma unor ascultari repetate.  Iata deci ca muzica primeaza asupra textului. Memoria noastra capteaza mai usor mesajul muzical decat pe cel textual. Si bineinteles, pe cel vizual decat pe cel auditiv.

Iata de ce rockul este o muzica atat de iubita, pentru ca are puterea de a penetra in memorie si in alte componente ale sufletului nostru, incomparabil mai puternic decat textul. Toate genurile muzicale au o anumita putere si precedenta fata de text, poate doar in hip-hop, textul conteaza mai mult, desi si acolo basul si ritmul acopera de multe ori vocea cantaretilor. Oricum, nimeni nu devine fan al unei formatii pentru mesajul pe care aceasta il trimite, nimeni nu urmareste sa vada cat de frumoase sunt textele melodiilor ca sa spuna daca ii place sau nu o melodie. Muzica face totul, dar odata cu muzica primim in sufletul nostru si mesajul pe care aceasta il poarta, si nu doar il primim, dar si aderam la el, impreuna cu muzica. Deoarece muzica ne provoaca acea „stare de spirit” si ne deschide sufletul imbratisand-o si o data cu ea devenim mai aproape de cei care ne-o transmit si de cei care de asenemea vibreaza la fel ca noi, o data cu muzica intra si mesajul.

Iar in cazul AC/DC mesajul este explicit, nu este nevoie de traducere: sunt pe autostrada spre iad. Toti cei care au cantat impreuna cu AC/DC aceste versuri, l-au scuipat pe obraz pe Hristos: pleaca, nu te vrem, nu vrem raiul, nu ne intereseaza „oferta” ta, noi mergem spre iad.

Imi povestea un var ca el crede ca in rai este plictiseala si ca in rai e mai palpitant. Dupa el, in rai sunt bosorogi si babe care canta plictisitor ca la biserica iar in iad sunt petrecaretii si pacatosii care chefuiesc si se distreaza. Cu siguranta ca majoritatea rockerilor, desi le-a dat Dumnezeu minte sa studieze problema, gandesc la fel:

RAI = porunci, dogme, reguli, plictis

IAD = petrecere, fun, libertate

Ei gandesc ca satan de aia s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu pentru ca nu il lasa sa se distreze si pentru ca ii impunea reguli si disciplina, ceea ce este nashpa. Cu siguranta ca nu este asa, explicatiile  „easy” sunt mereu mai usor de acceptat, par simpliste si prostesti, o stim fiecare, dar macar nu ne mustra constiinta. Putem in continuare sa fim „liberi”, sa ne lasam incarcati cu energie de „zeii fulgerelor” si sa bem bere linistiti dupa, totul sunt niste povesti, daca nu omori pe nimeni, nu esti satanist, Dumnezeu va fi ok cu tine si viata merge inainte. La urma urmei, cine isi mai pune de fapt problema unde merge viata noastra? De ce sa ne intrebam chestii prea complicate, gen cine suntem, de unde venim si unde ne ducem? Suntem aici, suntem liberi, facem ce vrem, muzica e buna, berea idem, totul e ok, la ce sa ne punem probleme? Dar iata ca altii ne trag dupa ei in iad, poate sunt doar niste versuri stupide facute sa sune cool, poate ca si chestia cu satan e doar o gluma ca sa dea bine la multimi, dar daca nu e asa?

In secolele primare ale crestinismului, in Imperiul Roman, persecutiile aveau o tenta politico-religioasa. Adica cine nu recunostea ca imparatul este dumnezeu si nu se inchina lui era considerat „dusman al statului”. Pentru crestini, ar fi fost foarte usor doar sa spuna formal ca se inchina imparatului, de fapt din ce stiu eu, nici nu trebuiau sa zica ceva ci decat sa aprinda niste jertfe de lumanari sau alte miresme in fata statuii imparatului. Cu toate acestea, multi au ales sa moara decat sa spuna macar formal ca se inchina altcuiva decat lui Hristos. Si asta chiar cand la mijloc era pretul vietii lor si al familiei lor. Pentru 2-3 vorbe, multi au ales sa moara. In locul superficialitatii si al ignoraneti ei au fost fermi si au inteles importanta aderarii chiar doar pe moment si chiar doar in aparenta, cu un anumit mesaj sau concept. Crestinii vremurilor de inceput au inteles in totalitate taina libertatii umane si totodata provocarea intunericului si au facut alegerea corecta cand a trebuit. Crestinii romani de astazi, botezati ortodocsi, dusi la biserica de mici (sau mai putin dusi), dar in nici un caz total nestiutori, in nici un caz neinformati si fara minte, au ales sa se lepede de Hristos. Acum poate au fost doar 2-3 refrene cantate impreuna cu cei de la AC/DC: „sunt pe autostrada catre iad”. Si ce mare lucru, oricum au mai ascultat aceasta melodie de o mie de ori pana acum si au mai cantat-o. Multi au mai fost chiar si prin alte tari la alte concerte. Insa cu fiecare astfel de impreuna-lepadare, haina botezului este sfasiata si „viteza” este accelerata pe autostrada catre iad. Pentru multi prabusirea va veni pe neasteptate si va fi dureroasa. Caci in fata mortii, „zeii fulgerelor” nu ii vor ajuta sa dea nici un raspuns, nu le vor spune decat: „Vai de voi prostilor ca ati venit dupa noi. Daca aveati un dram de minte, ne usurati si pe noi acum de povara de a va fi tras si pe voi in iad. Dar nu va bucurati, caci chiar daca noi v-am indemnat si voi ati vrut, ati fost liberi in alegerea voastra, noi chiar v-am pus sa platiti ca sa intrati la concertele noastre”. Asta daca vor putea sa zica ceva, caci din ce am vazut eu, in iad sunt numai urlete de durere si de spaima. Eu cand era sa fiu inghiti de un drac intr-o seara cand ascultam linistit Pantera, nu am putut sa zic nici Tatal nostru desi il stiam foarte bine. Eram „freezed” si credeti-ma nu e deloc placut. Daca ingerul pazitor nu infigea sulita in gura dracului, nu stiu cum as fi scapat. Ca si la nenumarati alti rockeri, Dumnezeu mi-a venit in ajutor, m-a scapat pe moment de sfarsitul fatal de care as fi avut parte, aratandu-mi dinainte ce ma asteapta cand voi muri. Din pacate nimeni nu m-a crezut pana acum, se pare ca fiecare trebuie sa invete din propria greseala. Sunt atat de multe marturii ale unor rockeri care au fost treziti in mod minunat incat am putea face un club. Dar la ce bun, cine pacatuieste, sa pacatuiasca, cine lucreaza sa lucreze in continuare, Dumnezeu are grija de fiecare in parte, mai devreme sau mai tarziu, toate se vor cerne. La urma urmei, „the death is not the end”, cum spunea Dylan.

Poate ca moartea sufleteasca a celor care au fost la concert va fi spre invierea lor, uneori caderea ne ajuta sa ne dumirim, simtim mai profund gustul mortii si cautam o alternativa … singura alternativa.

Alte linkuri pe aceeasi tema:

– Saccsiv – SATANISMUL piesei „JOHN THE REVELATOR” – DEPECHE MODE
– Cristi Serban: Intre rock si iubirea fara sfarsit – confesiuni
– Sirenele – povestea unui grec care a cantat intr- formatie de heavy metal

UPDATE 03/06/10

Dupa cum se poate vedea in comentarii, multi mi-au cerut detalii despre intamplarea pe care am avut-o eu. Nu ma mira o astfel de curiozitate: de multe ori oamenii sunt mai interesati de forme de cat de continut, imaginea starneste mai mult interesul decat ideea asa cum suprafata acopera adancul. Nu prea am ce sa detaliez, nu vad ce as spune mai mult si la ce bun. Nu sunt singurul care a avut astfel de intamplari, un exemplu clasic care imi vine in minte este filmul Sirenele. In numeroase carti dar si din discutiile cu rocker convertiti am aflat ca altii au avut experiente chiar si mai „dure”. Nu asta este insa important, cum ne-a ajutat Dumnezeu pe mine si pe alti rockeri ca scapam din acest „asalt catre iad”, ci de mirare este mai ales faptul ca am putut rupe acest lant. Mie inca imi este destul de clara si concreta puterea de atractie a rockului, toata spoiala de iluzii cu care vine pe langa atractia muzicala incomparabila fata de alte genuri. As incepe cu iluzia puterii: rockul te face sa te simti puternic si stapan pe tine.

Ai sau nu conflicte cu cineva, ai provocari in viata (si cine nu are), ai momente grele, neintelegeri, nu mai suporti ipocrizia si fariseimul celor din jurul tau? Rockul iti da exact starea de spirit care te unge pe suflet si te face sa uiti de toate problemele. Este greu de detaliat si nuantat felul in care patima mandriei si maniei sunt de fapt veninul care curge prin fiecare semiton al acestei muzici. Pentru mine lucrurile au fost atat de clare si atat de mult am putut simti acest venin, incat a explica in cuvinte este greu de spus. Sunt mii si mii de momente si de situatii in care observandu-ma pe mine imi puteam da seama de pornirile mele negative si recapituland mai apoi mi-am dat seama ca acestea veneau din ascultarea acestei muzici.

Cred ca cel mai bine se poate observa felul cum „duhul” stilului rock este strans legat de manie si de mandrie prin comparatia cu un alt stil muzical, sa zicem muzica house.  Ei bine, niciodata un adolescent care adera la stilul house nu va gasi in muzica lui preferata un suport si un impuls catre conflictul cu parintii sau cu profesorii de exemplu. Insa pe cand eram eu rocker, daca te intelegeai bine cu parintii erai de pe alta planeta. A-ti injura parintii, ale fura bani si a-i face comunisti imputiti era „casual”. Daca muzica tehno, bazata pe ritm monoton si matematic, efecte sonore cat mai „digitale” si total irelevanta, in componenta vocala stimuleaza mai mult toleranta (falsa bineinteles), visul la un viitor  cat mai „perfect” si „ideal”, este bazata pe „ordine” insasi in esenta ei (ritmul matematic, efectele sonore precise), rockul de departe se muleaza pe ideea de libertate, cu scopul de a o perverti in razvratire, precum pierzatorul satan s-a facut pe sine incepatorul razvratirii. Nici un stil muzical nu este lipsit de un anumit „duh” care ii da o specificitate precisa in atacul invizibil asupra sufletului uman, independent de duhurile care stapanesc „emitatorul”, caci si aici ar fi multe de spus. Rockul este insa avionul „stealth”, arma „ultimate” din arsenalul muzical/cultural/simbolic pe care duhurile intunericului o folosesc in alterarea puterilor sufletului uman si directionarea mai ales prin emotii a vointei umane catre autodistrugere prin ruperea totala de orice sansa de a descoperi Adevarul.

Faptul ca la AC/DC si la multe alte trupe lepadarea de Hristos este explicita, nu face decat sa confirme tot ce am spus mai sus. Invocarea lui satan nu este doar o joaca de cuvinte, un pretext pentru versuri „tari” si „provocatoare”, nu este nici macar un refuz ocazional sau o critica ponegritoare a crestinismului: azi crestinismul este oricum irelevant in constiinta publica, crestinii sunt o infima minoritate, rockerii nu au de ce sa se planga.

Desi in general vrajmasul prefera sa lucreze „covert”, din cand in cand simte nevoia sa i se faca si lui slujbe si i se aduca cantari, caci altfel ce „luceafar” ar mai fi? In plus, lepadarea explicita prin versuri este mult mai eficienta decat cea prin pornirile sufletesti ascunse ale mandriei si maniei care oricum lucreaza in viata celui care se lasa influentat si il fac sa se rupa atat de mult de Dumnezeu incat sa devina eretic sau ateu. Fiind un bun contabil al efectelor devastatoare ale armelor sale, diavolul calculeaza cum poate departa cat mai multe suflete si cat mai adanc de orice sansa de a-l cunoaste pe Dumnezeu. Pentru aceasta foloseste uneori lepadarea explicita pentru ca puterea sunetului este atat de atragatoare incat oamenii nu pot sa tina seama de versuri, versurile nu conteaza sunt doar un zumzait pe care curge muzica. Insa la cei care tin cont de muzica, aghiuta are grija ca sa le ofere si contraexemple sau „alternative” si am putea include aici in special trupele de „rock crestin”.

Orice rocker care ii vei spune ca rockul este satanist, iti va raspunde ca nu, doar black metal-ul este satanist si nici asta tot sau ca sunt trupe sataniste asa cum sunt trupe crestine. Insa eu pana acum nu am intalnit un rocker care sa imi spuna ca nu ii place AC/DC si ca nu ar da orice ca sa cante impreuna cu ei la concert „sunt pe autostrada catre iad”.

Cu toate acestea exista bineinteles nuantari, sunt trepte ale raului, sunt lepadari explicite sau melodii mai inofensive. Una este sa asculti Slayer cu al lor „God Hates Us All” si altceva sa asculti Count Raven cu „Children’s Holocaust”. Duhul este insa acelasi, si nu face decat sa ii cheme pe toti la el prin vointa proprie a fiecaruia, caci chiar daca versurile ar striga „Doamne, Doamne”, daca inima nu este curata nu ne foloseste la nimic. Iar o inima curata este greu de curatit dupa ce ai lasat multime de gunoaie sa intre in ea.