Pr. Paisie in chilie – admirabil de dezordonat!

Sprinten, la 92 de ani …

Filmele sunt preluate de pe site-ul dedicat Pr. Lavrentie de la Frasinei, realizat de pr. Miron pe care il rugam sa ne mai bucure cu astfel de materiale. Tot pe site puteti gasi si cateva fisiere audio cu citirea de Pr. Paisie a Sf. Evanghelii in cadrul Sf. Liturghii.

Este pacat ca nu s-au pastrat mai multe inregistrari cu acest mare parinte, fericiti sunt cei care l-au cercetat si l-au ascultat. Ajutorul parintelui pentru fii sai duhovnicesti cu greu se poate intelege de cei care nu au avut sansa sa plece macar o data capul sub epitrahirul parintelui. Desi batran si desi acrivist pana in maduva oaselor, dincolo de statura duhovniceasca prin care se impunea, parintele reusea sa transmita tainic o dragoste nespusa si binecuvantarea sa era mereu precum un puternic acoperamant care ii apara pe ucenici din cele mai aprige ispite si ii indruma pe calea cea dreapta.

Imi amintesc cum intr-o iarna, impreuna cu doi prieteni care si ei aveau evlavie la parintele, am mers la Frasinei sa ne spovedim si pentru ca nu l-am gasit nicaieri, am indraznit sa mergem la parintele la chilie sa il rugam sa ne spovedeasca. Ajunsi la chilie am batut la usa si prin nu mai retin ce miscare (fie parintele a deschis, fie noi am indraznit sa intram vazand usa intredeschisa) am dat de parintele aplecat pe jos, probabil facand matanii si am incercat sa il ajut sa se ridice. Parintele s-a rusinat ca il ajut eu sa se ridice si cand a reusit a luat o pozitie „oficiala”, a stat cat se putea de drept la cei peste 90 de ani in mijlocul usii, ne-a zambit si ne-a promis ca vine sa ne spovedeasca. Fata parintelui stralucea intr-o lumina pe care si acum o am impregnata pe retina memoriei.

Alta data, eram impreuna cu un batran din Craiova intr-o chilie-paraclis a manastirii unde obisnuia sa spovedeasca  parintele. Ne inchinam la icoane si batranul imi arata ceva la o icoana. Fiind indreptati cu spatele la usa, nu l-am observat pe Pr. Paisie intrand. Acesta a intrat cu epitrahirul la gat si o fata vesela spunandu-ne: „copiii, ma lasati si pe mine sa spovedesc”.

Desi batran, fara prea multa educatie (a intrat in manastire la 17 ani), parintele era foarte respectuos, atent la felul cum vorbea si delicat cu oamenii. Ma rusinam cand imi vorbea cu dumneavoastra si asta inainte sa aflu ca sunt student sau ce meserie am.

Era binecunoscuta jertfa parintelui pentru spovedanie, zi si noapte spovedea, inainte de praznice se trezea noaptea pe la 2-3 si venea la spovedit pana a doua zi dimineata cand incepea Sfanta Liturghie. Uneori intrerupea spoveditul si venea la Sf. Maslu, la ora 6. Iar asta dupa ce seara dinainte spovedise pana la ora mesei 7-8 sau chiar pana mai tarziu.

Intr-un praznic, desi se terminase slujba si se daduse masa, parintele inca spovedea sau citea rugaciuni credinciosilor. Aflandu-ma in chilie impreuna cu alti credinciosi care venisera sa ia binecuvantare de la parintele, un calugar a venit si i-a zis parintelui: „Parinte, tiganii aia care v-au furat dumneavoastra lucrurile din chilie sunt afara, haide-ti sa ii luam la rost”. „Lasa acum, alta data” a replicat parintele, total dezinteresat de propunerea calugarului, continuand rugaciunea. Dupa terminarea rugaciunii, parintele a venit sa stropeasca masinile cu apa sfintita si cu busuioc. Nu cred ca s-a mai preocupat de tiganii care il furasera.

Parintele isi dobandise renumele de canonist, deoarece dadea canoane dupa carte, precum un doctor cauta medicamentul intr-un mare tratat de medicina, uitandu-se la cuprins si cautand boala exacta a pacientului. Dupa cum povesteste si Pr. Miron, unii se speriau de canoanele parintelui si multi preoti il considerau incuiat si rupt de realitate, insa dovada cea mai buna a eficientei „metodei” parintelui, – care nu facea altceva decat ce invatase de la inaintasii sai, sa dea canoane dupa cum sunt canoanele, nu dupa voia proprie, – cea mai buna dovada era numarul mare de oameni care il cautau si mai ales dintre cei care aveau canoane mari si grele. Mi-a fost dat sa aud marturia unui om care avusese un anon de 15 ani de oprire de la Impartasanie si care spunea ca la inceput parintele ii daduse canon sa nu se apropie pana la 100 de metri de femei. „Si bine mi-a facut ca mi-a dat asa, ca eram drac” marturisea omul. Daca dupa 15 ani omul asta inca mai venea sa se spovedeasca la Pr. Paisie, si daca multi care puteau sa obtina cu usurinta dezlegare de la alti preoti mai … „in rand” cu vremurile, dar preferau totusi sa vina la parintele chiar daca stiau ca nu vor primi dezlegare, poate si acesta este inca un argument ca acrivia si tinerea de canoane sunt inca metode sigure de mantuire, oricat le-ar contesta cei care nu au curajul sa dea oamenilor medicamentul amar si care vindeca, preferand medicamente dulci si „homeopate” care contin doar putina otrava, in concentratie de miligrame. Dar medicamentele lor cu siguranta nici nu ii vindeca si cine stie ce va cloci otrava aceea peste ani de zile …